FALIMENT – Legea 85/2006- creditor îndreptăţit în definiţia art. 3 pct.8. Procedura de lichidare bunuri. Art.116-120 Lg. 85/2006- art. 500-506 C.proc.civ.
Intimata a formulat contestaţie împotriva procesului verbal de licitaţie întocmit de lichidatorul judiciar al societăţii debitoare ca urmare a respingerii participării sale, deşi a invocat o ipoteca de rang I asupra imobilului valorificat în licitaţie.
Fără a contesta valabilitatea contractului de ipotecă invocat de intimată, ce nu a fost anulat până în prezent în mod expres, Curtea a subliniat, cu prioritate, poziţia acesteia în procedura insolvenţei. După rămânea irevocabilă a soluţiei de respingere a contestaţiei formulate împotriva refuzului lichidatorului judiciar de a o înscrie în tabelul creanţelor întocmit în cazul debitoarei intimata X nu mai poate pretinde calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură astfel cum acesta este definit la art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, putând participa la licitaţie doar în calitate de terţ care ar urmări adjudecarea bunului, supunându-se aceloraşi cerinţe ca aceştia.
Totodată, procedura de lichidare a bunurilor din averea debitorului în procedura falimentului se efectuează conform dispoziţiilor art. 116-120 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile Codului de procedură civilă privind vânzarea la licitaţie a imobilelor nefiind incidente în baza art. 149 din lege, cât timp legea specială cuprinde norme specifice şi permit lichidatorului judiciar să stabilească metode de vânzare sau să propună vânzarea imobilelor cu aprobarea Adunării creditorilor. Prin urmare, ordinea de preferinţă a creditorilor din Codul de procedură civilă sau dispoziţiile art. 500, 506 C.p.civ. nu sunt incidente în mod direct în cauză.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 400 din 20.02.2013)
Constată că, prin sentinţa civilă nr. 7917/05.07.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă în dosarul nr. 11119/3/2012, au fost respinse excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii cererii, s-a admis contestaţia formulată de G B SA şi, pe cale de consecinţă: s-a constatat calitatea de creditor ipotecar al SC G B SA, în baza contractului nr. 20/07.02.2008, autentificat de BNP V.B., cu drept de urmărire a bunului imobil situat în Bucureşti, BD …, nr. …, sector …, ce face obiectul vânzării silite în cadrul procedurii de insolvenţă privitoare la debitoarea SC F C SRL, s-a constatat calitatea de adjudecatar al contestatoarei SC G B SA al imobilului respectiv în contul creanţei cu privire la care a fost instituită garanţia imobiliară, s-a anulat procesul verbal de licitaţie din data de 29.03.2012 emis de către lichidatorul judiciar R SPRL, dar s-a respins cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act de adjudecare, urmând ca actul de adjudecare să fie emis în condiţiile art. 516 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către intimată, instanţa a constatat că, în cadrul contestaţiei soluţionate prin sentinţei civile nr. 2604/05.04.2011, irevocabilă, s-a analizat temeinicia cererii G B I NV de înscriere la masa credală a debitoarei cu o creanţă izvorând din contractul de împrumut nr. 2798/11.06.2007 încheiat cu debitoarea SC F C SRL. Sub acest aspect, instanţa a constat că sumele împrumutate au fost valabil plătite de către debitoare şi că nu există un drept de creanţă al băncii rezultând din acest contract.
Totodată, s-a reţinut că prezenta cauză avea ca obiect contestaţia la măsura lichidatorului judiciar de a refuza adjudecarea imobilului avându-se în vedere drepturile de urmărire şi preferinţă pe care contractul de ipotecă nr. 20/07.02.2008 îl conferă băncii pentru garantarea restituirii celui de al doilea contract de credit nr. 3219/01.02.2008 încheiat cu o societate terţă SC A L D SRL
În consecinţă, s-a constatat că cele două cereri de chemare în judecată au atât obiecte, cât şi cauze diferite, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil pentru a opera autoritatea de lucru judecat, motiv pentru care această excepţie a fost respinsă.
Problema inadmisibilităţii cererii ridicată de către intimată referitoare la contestarea dreptului G B I NV de a achiziţiona imobilul în contul creanţei, în condiţiile în care nu este înscris în tabelul obligaţiilor debitorului s-a considerat că nu reprezintă o excepţie de procedură, ci o problemă de fond care urma a fi tratată ca atare în considerentele hotărârii.
Pe fondul contestaţiei, judecătorul sindic a reţinut că contractul de ipotecă nr. 20/07.02.2008 este un act subsecvent contractului de vânzare cumpărare nr. 19/07.02.2008 autentificat de BNP V.B., prin care cumpărătorul SC A L D SRL, debitor ipotecar, a achiziţionat bunul ce face obiectul garanţiei reale. Contractul de vânzare cumpărare a fost anulat prin sentinţa comercială nr. 3448/16.06.2009 în temeiul art. 80(1) lit. c din Legea nr. 85/2006.
Pentru a stabili efectele pe care le produce desfiinţarea pe această cale a contractului, judecătorul sindic a apreciat că se impune analiza naturii juridice a acţiunii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006. astfel, a apreciat că aceasta nu vizează îndeplinirea condiţiile legale pentru încheierea unui act juridic, ci sancţionează fraudarea intereselor creditorilor prin acte care, prin natura lor sunt valide, având astfel un caracter revocatoriu. Deşi în dispozitivul sentinţei nr. 3448/16.06.2009 s-a folosit sintagma de nulitate absolută, din considerentele acesteia rezulta că nu au fost analizate condiţiile de validitate ale contractului la data încheierii lui ci, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, astfel încât efectele acestei hotărâri nu puteau fi decât cele pe care legea le conferă unor astfel de acţiuni.
Spre deosebire de acţiunea revocatorie de drept comun, care, potrivit art. 975 C.civ., are drept efect numai inopozabilitatea actului faţă de creditorul care a solicitat revocarea, s-a considerat că procedura specifică reglementată de Legea nr. 85/2006 a prevăzut efecte mai largi unei astfel de acţiuni, care conduc la desfiinţarea totală a actului juridic încheiat în fraudarea creditorilor, efecte care se produc faţă de toţi aceştia, având posibilitatea de a participa la sumele rezultate din valorificarea acestor bunuri. Desfiinţarea unor astfel de acte, valide prin natura lor, are la bază prezumţia de fraudă care operează în măsura în care se face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006, prezumţie care însă, potrivit art. 85(3) din aceeaşi lege, nu se extinde şi asupra terţului dobânditor şi, mai cu seamă, asupra subdobânditorului. Astfel, condiţiile în care efectele desfiinţării unui act fraudulos se extind asupra subdobânditorului prevăzute de art.84 din lege dau posibilitatea recuperării bunului de la subdobânditor numai în condiţiile în care acesta nu a plătit contravaloarea bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască că transferul iniţial era susceptibil de a fi anulat.
În speţă, s-a constatat că G B I NV nu a dobândit un drept real principal asupra imobilului, dar este beneficiarul unui drept real de garanţie constituit de către dobânditor, iar, potrivit art. 85(2) din Legea nr. 85/2006, o persoană care a dobândit o garanţie sau un drept real asupra bunului după efectuarea notării litigiului reprezentat de acţiunea în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 79-80 din lege, va avea titlul său condiţionat de dreptul de a fi recuperat bunul. S-a apreciat că, dacă un astfel de drept, constituit după înscrierea litigiului privind acţiunea în anulare a actului principal, este valabil sub condiţie, cu atât mai mult un drept de garanţie instituit anterior promovării acţiunii în anulare a actului fraudulos încheiat de dobânditor şi anterior deschiderii procedurii de insolvenţă a debitorului, dreptul real cu privire la care au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege anterior deschiderii procedurii, nu poate fi considerat nul de drept ca urmare a desfiinţării actului principal.
Nefiind vorba de o nulitate generată de încălcarea condiţiilor privitoare la încheierea actului juridic, ci de o acţiune revocatorie specială, efectele desfiinţării contractului de vânzare cumpărare încheiat în frauda creditorilor nu se produc de drept în ceea ce priveşte pe subdobânditorul unui drept real, potrivit principiului conform căruia anularea actului principal conduce automat la anularea actului subsecvent, invocat de către lichidatorul judiciar pe cale incidentală. În aceste condiţii, s-a subliniat că desfiinţarea contractului de ipotecă, ca act subsecvent, nu poate fi constată pe cale incidentală, în cadrul unei contestaţii la măsura lichidatorului judiciar şi că anularea contractului de ipotecă nr. 20/07.02.2008 ar fi putut fi cerută de către lichidatorul judiciar numai în condiţiile prevăzute de art. 81 şi 84 din Legea nr. 85/2006 pe calea unui acţiuni în anulare, cu atât mai mult cu cât verificarea situaţiei juridice a imobilului era uşor de realizat în condiţiile efectuării publicităţii imobiliare, demers neîntreprins în cauză.
În aceste condiţii, s-a apreciat că sentinţa nr. 3448/16.06.2009 prin care s-a anulat transferul dreptului de proprietate asupra bunului de la debitor la dobânditorul care a constituit ulterior dreptul de ipotecă, la care contestatoarea G B I NV nu a participat, nu a avut ca efect nulitatea de drept a contractului de garanţie, şi că aceasta deţinea în continuare un drept valabil de ipotecă asupra bunului supus valorificării.
În ceea ce priveşte posibilitatea G B I NV, în calitate de beneficiar a unui drept real de ipotecă, de a participa la achiziţionarea bunului în contul creanţei garantate, s-a reţinut că, potrivit art. 3 pct. 17 din Legea nr. 85/2006, tabelul definitiv al obligaţiilor debitorului cuprinde toate creanţele împotriva averii debitorului. Iniţial G B I NV a solicitat înscrierea în acest tabel invocând o creanţă împotriva debitorului, cerere respinsă tocmai pentru că o astfel de creanţă faţă de averea debitorului nu mai exista. În general, dispoziţiile Legii nr. 85/2006, când fac vorbire de drepturile creditorilor garantaţi, au în vedere creditorii care deţin o creanţă împotriva debitoarei care le conferă o un anumit regim în cadrul procedurii. Pe de altă parte, s-a constatat că G B I NV are un drept real de garanţie asupra bunului aflat în patrimoniul debitorului şi supus valorificării, pentru garantarea unui drept de creanţă faţă de un terţ, garanţie care însă îi conferă un drept de urmărire şi preferinţă potrivit art. 1790 C.civ. în mâinile oricui s-a afla bunul.
Faţă de cele reţinute, s-a subliniat că G B I NV se afla în aceeaşi situaţie în care s-ar fi găsit dacă debitorul achiziţiona un imobil afectat de această sarcină reală, imobil supus executării silite. Chiar dacă obligaţia de plată a creanţei garantate nu s-a născut în patrimoniul debitorului, ci al SC A L D SRL, dreptul de garanţie real asupra bunului reintrat în patrimoniul debitorului, de care beneficiază contestatorul G B I NV pentru asigurarea executării obligaţiei respective, îi da dreptul să participe la procedura de executare silită care se derulează cu privire la bunul respectiv.
G B I NV nu avea calitatea de creditor înscris în tabelul obligaţiilor debitorului pentru a beneficia de drepturile conferite de Legea nr. 85/2006 unui astfel de creditor (de a lua decizii în adunarea creditorilor, de a controla sub aspectul oportunităţii deciziile de natură managerială ale administratorului judiciar/lichidatorului, de a vota cu privire la un eventual plan de reorganizare, de a participa la toate distribuirile de sume, potrivit ordinii de preferinţă, de a formula obiecţiuni la închiderea procedurii, etc.), dar avea dreptul de a participa la urmărirea bunului aflat în patrimoniul debitorului asupra căruia este instituită garanţia reală de care beneficiază, urmare a dreptului de urmărire şi preferinţă ce decurg din instituirea garanţiei.
În condiţiile în care valorificarea bunului în cadrul procedurii insolvenţei presupune, ca la orice executare silită, transmiterea acestuia către adjudecatar liber de sarcini, potrivit art. 53 din Legea nr. 85/2006, s-a considerat că nerecunoaşterea posibilităţii titularului dreptului real de garanţie de a participa la procedura de valorificare a acestui bun ar conduce, practic, la lipsirea acestuia de dreptul respectiv de urmărire a bunului în vederea executării creanţei garantate, drept pe care, în lipsa unei procedurii de insolvenţă, l-ar fi putut exercita în cadrul unei urmăriri silite de drept comun.
În condiţiile în care Legea nr. 85/2006 nu ar cuprinde dispoziţii exprese cu privire la situaţia creditorilor care deţin creanţe împotriva unor terţi, care însă beneficiază de drepturi de garanţie reale instituite asupra bunurilor din patrimoniul debitorului sau cu privire la posibilitatea achiziţionării bunului în contul creanţei, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006 şi s-au analizat dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie, care constituie dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 500(3) C.p.civ., s-a considerat că, înainte de a începe procedura de vânzare, executorul judecătoresc, iar, în procedura specială, lichidatorul judiciar, în calitate de organ de executare, era obligat să ceară biroului de carte funciară să-i comunice sarcinile sau drepturile reale care grevează bunul, titularii acestora urmând să fie înştiinţaţi despre executare şi despre termenul stabilit pentru licitaţie pentru a-i da posibilitatea să îşi exercite drepturile ce decurg din garanţia reală cu ocazia valorificării bunului, cu atât mai mult cu cât contestatoarea nu era creditor al debitoarei pentru a fi notificată în conform art. 61 din Legea nr.85/2006.
Astfel, s-a reţinut că drepturile acestor beneficiari ai garanţiilor reale asupra bunurilor supuse executării, chiar dacă sunt accesorii unor drepturi de creanţe care privesc alt debitor decât cel care este executat silit şi în patrimoniul căruia se află bunul afectat de sarcini, pot fi exercitate fie în condiţiile art. 506 C.p.civ., prin achiziţionarea imobilului în contul creanţei, fie în condiţiile art. 569(2) C.p.civ., prin participarea la distribuţia preţului, urmare a încunoştinţării lor de către executorul judecătoresc în cadrul procedurii de drept comun, respectiv lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei.
În cazul de faţă, s-a apreciat că G B I NV a optat pentru achiziţionarea imobilului în contul creanţei, angajându-se să suporte cheltuielile de procedură. Totodată, s-a constatat că nu avea obligaţia de a depune cauţiune, potrivit art. 506(2) C.p.civ., care instituie această excepţie pentru creditorii care au rang util potrivit ordinii de preferinţă prevăzute de art. 563 şi 564 Cod procedură civilă. Astfel, fie că se încadra creanţa creditorului ipotecar în ordinea avută în vedere de prevederile art. 564 C.p.civ., fie în cea prevăzute de art. 121(1) C.p.civ., rangul său era imediat următor cheltuielilor de procedură, în condiţiile în care nu existau creanţe din categoria celor prevăzute de art. 121 pct. 11 din Legea nr. 85/2006, şi-i conferea posibilitatea de a solicita adjudecarea imobilului în contul creanţei garantate, fără plata unei cauţiuni.
În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor art. 506 C.p.civ. cu procedura insolvenţei, s-a constatat că dreptul de opţiune al creditorului cu rang util cu privire la achiziţionarea bunului în contul creanţei are la bază tocmai faptul că sumele rezultate din vânzarea bunului i-ar fi revenit cu prioritate acestui creditor, care este ţinut să achite cheltuielile de procedură şi eventuala diferenţă de preţ, care să poată fi distribuită celorlalţi creditori potrivit ordinii de preferinţă. Acelaşi raţionament urma a fi valabil şi în cazul procedurii de insolvenţă în care existenţa unui rang util specific creditorilor garantaţi le conferă prioritate la distribuţia sumelor rezultate din vânzare, astfel încât dobândirea de către aceştia a bunului în contul creanţei, la preţul stabilit prin evaluare şi aprobat de adunarea creditorilor, nu ar fi de natură a-i prejudicia pe ceilalţi creditori care oricum nu ar fi putut participa de distribuţie decât după îndestularea creditorului garantat.
În final, judecătorul sindic a reţinut subzistenţa dreptului G B I NV de recuperare a creanţei faţă de SC A L D SRL după radierea acesteia în baza sentinţei civile nr. 6448/30.09.2011, deoarece această situaţie juridică nu ar împiedica urmărirea de către creditor a codebitorilor garanţi sau a bunurilor afectate de garanţii reale, cum este şi cazul de faţă, imposibilitatea fortuită de executare nefiind incidentă în privinţa acestora.
În ceea ce priveşte emiterea ordonanţei de adjudecare, instanţa a apreciat că atribuţia revine lichidatorului judiciar în baza art. 120 din Legea nr. 85/2006 şi 516 C.p.civ.
Împotriva acestei soluţii, lichidatorul societăţii debitoare R SPRL a declarat recurs, solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate.
În motivele depuse printr-un memoriu separat, recurentul a reluat argumentele în susţinerea celor două excepţii, decurgând din lipsa calităţii contestatoarei de creditor în această procedură faţă de respingerea irevocabilă a contestaţiei sale la tabelul preliminar ce nu mai permite reanalizarea pe fond a creanţei sale.
În subsidiar, pe fond, s-a subliniat că, fiind lipsită de calitatea de creditor în procedură, contestatoarea nu poate participa nici la etapa de lichidare a bunurilor debitoarei în cadrul procedurii falimentului deoarece s-ar încălca principiile de bază ale acestei proceduri privind concursualitatea şi egalitatea, poziţia sa fiind analizată în diferite texte ale legii nr. 85/2006.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C.p.civ. şi prevederile legii speciale.
Prin întâmpinarea depusă la data de 22.11.2012, intimata G B SA a invocat nulitatea recursului pentru lipsa elementelor esenţiale privind identificarea părţilor şi a dosarului în declaraţia şi motivele de recurs şi a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac, cu menţinerea soluţiei primei instanţe privind excepţiile şi fondul contestaţiei ca legală şi temeinică.
În apărare, intimata a reluat argumente deja reţinute de judecătorul sindic decurgând din calitatea sa de beneficiar al unei garanţii reale asupra unui bun din patrimoniul falitei, titlu său nefiind desfiinţat de instanţele de judecată. Intimata a subliniat că garanţia îi conferă dreptul de urmărire şi preferinţă în mâinile oricui s-ar afla bunul, fiind îndreptăţit să participe la urmărirea bunului asupra căruia îi este instituită garanţia.
Totodată, în cauză a intervenit şi creditoarea SC P SA cu o cerere de intervenţie în interesul recurentului susţinând ocrotirea drepturilor sale în calitate de creditor chirografar majoritar al debitoarei îndreptăţit să considere că sumele obţinute din valorificarea bunului vor fi supuse distribuirii către creditorii înscrişi în tabelul definitiv potrivit ordinii de preferinţă prevăzute de lege. Pe fond, a reiterat criticile recurentului privind soluţia instanţei asupra excepţiilor şi fondului contestaţiei.
Împotriva cererii de intervenţie, intimata G B SA a invocat excepţia tardivităţii, în baza art. 50 C.p.civ., apreciind că intervenţia sa a fost formulată în interes propriu, şi excepţia inadmisibilităţii în condiţiile în care autoarea cererii de intervenţie este oricum citată ca parte în dosar, în calitate de creditoare.
Faţă de excepţia tardivităţii cererii de intervenţie, Curtea constată că partea şi-a intitulat şi susţinut cererea ca intervenţie accesorie în interesul recurentului, fără a avea solicitări proprii. Faptul că cererea sa urmăreşte nu numai sprijinirea demersului recurentului, ci, indirect, protejează şi un interes propriu în calitatea sa de creditor chirografar, nu face decât să dovedească îndeplinirea unei cerinţe pentru orice cerere adresate instanţei. Pe cale de consecinţă, în baza art. 51 C.p.civ., Curtea consideră că cererea de intervenţei putea fi formulată şi direct în recurs şi va respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii cererii de intervenţie.
Totodată, Curtea apreciază că, deşi cadrul procesual specific acestei cauze decurgând din caracterul colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei cuprinde toţi creditorii înscrişi în tabelul definitiv consolidat, această situaţia nu constituie un fine de neprimire împotriva formulării unei cereri de intervenţie, motiv pentru care va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 52 C.p.civ., Curtea va încuviinţa în principiu cererea de intervenţie.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, Curtea constată că dispoziţiile art. 3021 C.p.civ. enumără menţiunile cererii de recurs prevăzute însă sub sancţiunea nulităţii relative potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 176/2005. Prin urmare, în absenţa dovedirii unei vătămări, conform art. 105(2) C.p.civ., absenţa unor elemente privind părţile în litigiu nu va atrage sancţiunea nulităţii absolute, instanţa fiind în măsură să le identifice cu ajutorul dosarului şi hotărârii de fond.
De asemenea, declaraţia şi motivele de recurs sunt semnate, în numele lichidatorului judiciar desemnat de instanţă, R SPRL, de reprezentanţi persoane fizice practicieni în insolvenţă. Pe de altă parte, o eventuală lipsă a calităţii de reprezentant nu ar fi condus la anularea cererii de recurs decât în condiţiile art. 161 C.p.civ.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului invocată de intimată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
Sub aspectul soluţionării excepţiilor invocate de lichidator la judecata în fond, Curtea constată că judecătorul sindic a reţinut în mod corect neîndeplinirea cerinţei triplei identităţi, conform art. 166 C.p.civ. şi 1201 C.civ., pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat ca excepţie procesuală, eventuala putere de lucru judecat asupra unor aspecte deja tranşate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare neputând fi analizat decât ca apărare în fond.
De asemenea, aspectele invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei au fost şi vor rămâne a fi analizate ca apărări de fond de prima instanţa de cea de control judiciar.
Pe fond, Curtea constată că intimata a formulat contestaţie împotriva procesului verbal de licitaţie întocmit la data de 29.03.2012 de lichidatorul judiciar al societăţii debitoare ca urmare a respingerii participării sale, deşi a invocat o ipoteca de rang I asupra imobilului valorificat în licitaţie.
Fără a contesta valabilitatea contractului de ipotecă invocat de intimată, ce nu a fost anulat până în prezent în mod expres, Curtea a subliniat, cu prioritate, poziţia acesteia în procedura insolvenţei. După rămânea irevocabilă a soluţiei de respingere a contestaţiei formulate împotriva refuzului lichidatorului judiciar de a o înscrie în tabelul creanţelor întocmit în cazul debitoarei SC F C SA în baza contractului de credit nr. 3219/01.02.2008 şi a contractului de ipotecă nr. 20/07.02.2008, conform sentinţei comerciale nr. 2604/05.04.2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în dosarul nr. 21508/3/2008, intimata G B SA nu mai poate pretinde calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură astfel cum acesta este definit la art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2006. De altfel, instanţa care a soluţionat această contestaţie a reţinut stingerea creanţei principale prin rambursarea creditului, iar sentinţa a rămas irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului, conform deciziei nr. 1969/06.12.2011.
Fără a analiza în concret efectele acestei hotărâri judecătoreşti, judecătorul sindic a reţinut totuşi că intimata nu beneficiază de drepturile conferite de legea insolvenţei creditorilor participanţi la o asemenea procedură, dar ar avea dreptul să participe la valorificarea bunului în temeiul dreptului de urmărire decurgând din ipoteca de rang I deoarece legea insolvenţei nu ar cuprinde dispoziţii exprese privind creditorii care deţin o creanţă împotriva unui terţ şi o garanţie reală asupra unui bun din patrimoniul debitorului falit.
Or, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 reglementează şi situaţia unor asemenea creditori (art. 3 pct. 9) care, pentru a participa la orice procedură reglementată de această lege, ar trebui să fie deopotrivă înregistraţi în tabelul de creanţe contra debitorului, conform art. 3 pct. 8 din lege. Din acest motiv, dispoziţiile art. 36 din lege prevăd suspendarea de drept şi a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra bunurilor debitoarei de la data deschiderii procedurii insolvenţei, considerându-se că şi creditorii titulari ai unor asemenea creanţe vor participa la procedura colectivă şi concursuală.
Prin urmare, după rămânerea irevocabilă a sentinţei comerciale nr. 2604/05.04.2011 intrată în puterea lucrului judecat, intimata nu mai putea valorifica în cadrul procedurii insolvenţei calitatea de creditor împotriva debitoarei sau garanţii asupra bunurilor acesteia, conform art. 76 din Legea nr. 85/2006, putând participa la licitaţie doar în calitate de terţ care ar urmări adjudecarea bunului, supunându-se aceloraşi cerinţe ca aceştia.
Totodată, procedura de lichidare a bunurilor din averea debitorului în procedura falimentului se efectuează conform dispoziţiilor art. 116-120 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile Codului de procedură civilă privind vânzarea la licitaţie a imobilelor nefiind incidente în baza art. 149 din lege, cât timp legea specială cuprinde norme specifice şi permit lichidatorului judiciar să stabilească metode de vânzare sau să propună vânzarea imobilelor cu aprobarea Adunării creditorilor. Prin urmare, ordinea de preferinţă a creditorilor din Codul de procedură civilă sau dispoziţiile art. 500, 506 C.p.civ. nu sunt incidente în mod direct în cauză. De altfel, spre exemplificare, similar dispoziţiilor art. 500(3) C.p.civ., reţinute de judecătorul sindic, prevederile speciale cuprinse în art. 118(3) din Legea nr. 85/2006 prevedeau obligativitatea notificării cu privire la propunerea de vânzare directă a bunului, printre alţii, pentru creditorii cu garanţii reale asupra acestuia, neputând fi vorba decât de cei definiţi la art. 3 pct. 9 din lege.
Faţă de cele reţinute, Curtea consideră că lichidatorul judiciar a acţionat conform legii cu prilejul desfăşurării licitaţiei atunci când, potrivit dispoziţiilor anteriore ale judecătorului sindic (sentinţa comercială nr. 2604/2011), nu a recunoscut calitatea intimatei de creditor îndreptăţit să participe la procedură, inclusiv la valorificarea bunului.
Pentru aceste motive, în baza art. 304 pct. 9 C.p.civ., Curtea apreciază întemeiat recursul şi l-a admis.
Pe cale de consecinţă, conform art. 312(1) şi (3) C.p.civ., Curtea a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins contestaţia ca neîntemeiată (măsura urmând a se răsfrânge asupra dispoziţiilor primei instanţe subsecvente admiterii iniţiale a contestaţiei), menţinând soluţia judecătorului sindic cu privire la cele două excepţii invocate de lichidator cu prilejul judecăţii în fond.
