SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.
Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Fostul administrator statutar al societăţii debitoare nu poate fi obligat în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/ 2006 la plata unui pasiv mai mare decât cel înscris în tabelul definitiv al creanţelor.
– art. 138(1) lit. e) din Legea nr. 85/ 2006
– art. 1 (1) Normele de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/ 2007
Decizia nr. 281/ C/ 25. 09. 2014 a Secţiei a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea.
Dosar 3984/ 83/ 2009/a1
Prin Sentinţa nr. 450/F din 08.04.2014, Tribunalul S. M. a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar al falitei SC A. C. G. SRL – E. I. SPRL, cu sediul în S. M., împotriva pârâtei S. M., domiciliată în C., cu domiciliul procedural ales în S. M.
A obligat pârâta să suporte din averea proprie pasivul falitei, în sensul că a obligat pârâta să plătească în contul averii falitei suma de 4.737.799,51 lei, reprezentând despăgubiri.
În temeiul art. 6 alin. 11 din O.G nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal a dispus comunicarea sentinţei cu D.G.F.P. S. M. în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei tribunalul a reţinut că analiza situaţiei contabile a societăţii s-a realizat în baza situaţiilor financiare aferente anilor 2006 – 2008. Conform balanţei de verificare întocmită la 31.12.2009, debitoarea înregistra în sold active imobilizate în sumă de 1.019.265,78 lei şi active circulante în sumă de 4.189.982,33 lei, compuse din stocuri în valoare de 215.041,98 lei şi creanţe în sumă de 3.853.976,33 lei. Este evidenţiată retragerea din contul de debitori diverşi a sumei de 165.730,61 lei.
Întrucât cu ocazia demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar nu s-au identificat bunurile din averea debitoarei, nejustificându-se în mod pertinent de către pârâtă lipsa acestora, deşi erau evidenţiate în contabilitate, s-a reţinut existenţa unor indicii temeinice că bunurile au fost ascunse de către persoana care avea drept de dispoziţie asupra acestora, respectiv de către pârâtă, faptă ce se încadrează în categoria faptelor ilicite prevăzute de art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006.
Susţinerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării în sensul că nu a efectuat niciun act sau fapt de administrare a societăţii nu pot fi primite devreme ce prin declaraţia autentificată din 28.01.2014 depusă la dosar (filele nr.78-79), aceasta a declarat pe proprie răspundere că a efectuat toate actele de administrare a societăţii debitoare, acesta fiind motivul pentru care lichidatorul judiciar a renunţat la judecata cererii formulate împotriva pârâtului S. G.
Prin urmare, în condiţiile în care pârâta nu a predat lichidatorului bunurile debitoarei şi nu a justificat în vreun fel lipsa acestora, coroborat cu împrejurarea neprezentării la interogatoriu, judecătorul sindic a reţinut că fapta culpabilă descrisă de lichidatorul judiciar a fost săvârşită de pârâta S. M., în privinţa căreia s-a reţinut a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită, culpabilă a administratorului şi prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor se prezumă atâta timp cât există încetare de plăţi şi una din faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în privinţa pârâtei sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, în baza art.138 lit. e) din Legea nr.85/2006, în temeiul art.11 lit. g) din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului şi a obligat pârâta să suporte din averea proprie pasivul debitoarei, în sensul că a obligat pârâta să plătească în contul averii debitoarei suma solicitată de lichidatorul judiciar, conform dispozitivului sentinţei.
Împotriva aceste sentinţe, în termen, legal timbrat, a formulat recurs pârâta S. M., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea sentinţei civile atacate privitor la toate capetele de cerere admise şi respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de către intimata-reclamantă prin cererea introductivă.
Pe cale de excepţie a invocat prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune în atragerea răspunderii patrimoniale, având în vedere dispoziţiile art. 139 teza finală raportat la termenul de 2 ani, astfel că procedura a fost deschidă prin Decizia nr. 263/F pronunţată la data de 23.02.2010 iar acţiunea formulată de reclamantă a fost depusă ulterior datei limită de 23.02.2012.
Pe fondul cauzei, invocă admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei nr. 450/F/2014 şi în consecinţă, respingerea acţiunii introductive.
În motivare, arată că judecătorul sindic, pentru a se putea pronunţa în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvenţă, prin cererea de chemare în judecată trebuia să dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între făptaşi prejudiciu şi nu în ultimul rând, vinovăţia persoanelor acuzate.
Aceste elemente trebuie dovedite de partea care a formulat acţiunea, ele neputând fi prezumate, ori în cauză, reclamanta nu a depus probe din care să rezultate existenţa vreuneia din faptele invocate, nu a făcut dovada întinderii prejudiciului produs debitoare şi nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul produs.
Arată că cererea formulată de reclamantă nu este întemeiată, deoarece sarcina probei incumbă celui ce face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar simpla invocare a prevederilor art. 138 nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestuia.
Învederează că nu se poate reţine în sarcina sa o prezumţie absolută de culpă privind vinovăţia în ceea ce priveşte ajungerea societăţii în stare de insolvenţă deoarece declaraţia notarială depusă la filele 78-79 din dosarul cauzei, din care reiese faptul că a efectuat toate actele de administrare ale societăţii debitoare nu poate fi interpretată în sensul că recunoaşte toate acuzaţiile aduse de partea potrivnică prin acţiunea introductivă, fără să fie administrate probe în acest sens.
Pentru cele arătate în motivarea recursului, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, în sensul desfiinţării sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii introductive a intimatei reclamante.
În drept au fost invocate dispoziţiile codului de procedură civilă precum şi ale legii nr. 85/2006.
Intimata, deşi legal citată, nu şi-a exprimat poziţia cu privire la recursul de faţă.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, instanţa a reţinut că recursul este nefondat, urmând a fi respins.
Un prim aspect ce se impunea a fi clarificat era cel referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de recurentă prin cererea de recurs, raportat la termenul de 2 ani prevăzut de art. 139 teza finală din legea insolvenţei. Iar sub acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că această excepţie a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, judecătorul-sindic pronunţându-se în sensul respingerii acesteia prin încheierea de şedinţă din data de 29.01.2013. Or, în această situaţie, atâta timp cât această încheiere nu a fost recurată, recursul fiind îndreptat doar împotriva sentinţei civile nr. 450/F/08.04.2014, prin care a fost soluţionată acţiunea pe fond, pârâta nu mai poate invoca această excepţie în cererea de recurs formulată împotriva sentinţei. Potrivit art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, recurenta avea posibilitatea ca, odată cu recursul declarat împotriva sentinţei, să declare recurs şi împotriva încheierii premergătoare prin care i s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Iar neprocedând astfel şi nedeclarând recurs şi împotriva încheierii respective, instanţa nu a mai examinat modul de soluţionare al excepţiei de către judecătorul-sindic în recursul declarat împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat pe fond cererea lichidatorului.
Examinând soluţia pronunţată de către judecătorul-sindic prin sentinţa civilă nr. 450/F/08.04.2014, Curtea a reţinut că, răspunderea reglementată de art. 138 din Legea insolvenţei este o formă specială de răspundere civilă delictuală, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale de drept comun, dar care se completează cu câteva elemente de specificitate prevăzute de Legea insolvenţei. Prin urmare, admisibilitatea unei asemenea acţiuni este condiţionată de proba elementelor constitutive generice ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa. În privinţa faptei ilicite, Legea insolenţei dă o enumerare exhaustivă a faptelor ilicite pentru care poate fi atrasă răspunderea membrilor de conducere ori de supraveghere ai societăţii debitoare, fiind necesar, de asemenea, ca acestea să fie fapte intenţionate, cu excluderea culpei ca formă de vinovăţie. De asemenea, prejudiciul este dat de insuficienţa activului ca risc colectiv de neîncasare a creanţelor contra debitorului, iar legătura de cauzalitate trebuie să existe între fapta ilicită şi starea de insolvenţă.
Având în vedere aceste considerente cu caracter general şi urmărind aplicabilitatea acestora în speţa de faţă, instanţa de recurs va reţine că, în ceea ce priveşte fapta prev. de art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea insolvenţei, invocată de lichidator în cererea de atragere a răspunderii – deturnarea ori ascunderea unei părţi din activul debitoarei, lichidatorul şi-a motivat cererea pe împrejurarea că, în balanţa de verificare aferentă lunii decembrie 2009, debitoarea figura cu active imobilizate în sumă totală de 1.019.265,78 lei şi active circulante în valoare totală de 4.189.982,33 lei, din care: stocuri – 215.041,98 lei, creanţe – 3.853.976,33 lei şi disponibilităţi băneşti – 120.964,02 lei, iar niciuna dintre aceste valori nu au fost identificate în patrimoniul debitoarei.
Este adevărat că lichidatorul, în calitate de reclamant în acţiunea formulată împotriva administratorului, are obligaţia de a proba toate elementele impuse de art. 998 Cod civil, pentru angajarea răspunderii administratorului, însă în contextul în care pârâta, în calitatea sa de administrator, nu a putut preda lichidatorului nici unul dintre elementele de activ identificate în balanţa de verificare, şi nici un înscris prin care să justifice lipsa acestora, în mod legal judecătorul-sindic a reţinut săvârşirea de către aceasta a faptei prevăzute de art. 138 lit. e) din legea insolvenţei.
Pentru a fi exonerată de răspundere, se impunea ca recurenta să justifice, măcar în faza de recurs, ce s-a întâmplat cu activele care apar înscrise în balanţa de verificare de la finele anului 2009 şi, de asemenea, să depună documente justificative ale creanţelor pe care firma le are de încasat. Administratorul nu se poate apăra doar pe baza unor afirmaţii generale referitoare la incidenţa prevederilor art. 138 lit. e), fără să justifice în mod concret ce s-a întâmplat cu toate elementele de activ ce apar înregistrate la un moment dat în evidenţele contabile ale debitoarei, căci în contextul dat sarcina probei a fost răsturnată. În condiţiile în care lichidatorul a învederat lipsa elementelor de activ din patrimoniul debitoarei şi a oricăror documente din care să rezulte destinaţia acestora, se declanşează o prezumţie în sarcina administratorului, în senul că acesta ar fi ascuns sau deturnat o parte/totalitatea activului, căci pârâtei recurente, în calitate de administrator al societăţii, îi revine obligaţia administrării societăţii, adică de a face toate operaţiile cerute pentru îndeplinirea obiectului societăţii (art. 70 din Legea 31/1990). De altfel, prin declaraţia notarială nr. 395/28.01.2014, aceasta a şi recunoscut că a efectuat toate actele de administrare a societăţii.
În ceea ce priveşte celelalte condiţii impuse de art. 998 Cod civil, pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii administratorului, în mod temeinic a reţinut judecătorul-sindic că şi acestea sunt îndeplinite.
Astfel, prin faptele săvârşite, s-a produs un prejudiciu cert în patrimoniul debitorului insolvent, echivalent cu contravaloarea bunurilor care nu se mai regăsesc în activul persoanei juridice, respectiv suma 5.209.248,11 lei. Dat fiind, însă, că totalul creanţelor înscrise la masa credală este mai mic decât suma arătată, în mod legal s-a reţinut de către judecătorul-sindic că se impune obligarea administratorului la plata sumei rezultate din tabel, cu care au fost prejudiciaţi, în fapt, creditorii.
Este evidentă, de asemenea, şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi starea de insolvenţă a debitoarei, întrucât lipsa disponibilităţilor pentru plata creditorilor se datorează faptei reţinute în sarcina acestuia.
Raportat la toate aceste aspecte, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
