Starea de insolvenţă. Criterii de apreciere şi momentul în raport cu care se apreciază existenţa acesteia.
Faliment – procedura insolvenţei.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 1731 din 19.09. 2012)
Prin sentinţa civilă nr. 2710/02.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de creditoarea SC P.E. SRL, prin lichidator I.M. SPRL, cu sediul in Bucuresti, sector 6, str. Virtutii nr. 17, bl. G 3, sc. 1, ap. 45, privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC T.R.E. SRL, cu sediul in Bucuresti, sector 1, str. Mircea Vulcanescu nr. 100, bl. Corp D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a arătat că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, creditoarea SC P.E. SRL, prin lichidator I.M. SPRL, a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei prevăzute de Legea nr.85/2006 faţă de debitoarea SC T.R.E SRL.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că este titulara asupra debitoarei a creanţei de 708 084,23 lei, dobândită prin contractul de cesiune de creanţă nr. 316/26.08.2009 încheiat cu cedenta SC P.2000 SRL, iar creanţa reprezintă garanţii de bună-execuţie datorate cedentei-antreprenor de către debitoare, în baza contractelor de antrepriză nr.7 şi nr.8 din 02.06.2008. Creditoarea a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare.
Legal citată cu copie după cerere, debitoarea a formulat contestaţie (f.110-118), prin care a solicitat respingerea cererii, deoarece suma de bani pretinsă de creditoare nu este certă şi exigibilă, nefiind respectate dispoziţiile contractelor de antrepriză, şi nu se află în incapacitate de plată, are contracte în derulare cu partenerii de afaceri, face plăţi importante şi dispune de posibilităţi financiare pentru a acoperi creanţa pretinsă de creditoare.
Analizând dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa a avut în vedere art.1 şi art.3 pct.1 şi 5, din a căror interpretare sistematică rezultă că aplicarea procedurii reglementate de Legea nr.85/2006, anterior intrării în vigoarea a Legii nr.169/2010, este supusă îndeplinirii a două condiţii de fond: a) debitorul să aibă calitatea de comerciant, societate agricolă, grup de interes economic sau de altă persoană juridică de drept privat ce desfăşoară şi activităţi economice; şi b) debitorul să se afle în stare de insolvenţă, definită ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.
Pe de altă parte, s-a arătat că deschiderea procedurii de insolvenţă, la cererea creditorului, presupune dovedirea de către creditor, conform art.3 pct. 6 şi 12 şi art. 31 alin.1 din Legii nr.85/2006, în plus faţă de cele două condiţii menţionate, că este titularul unei creanţe băneşti certe, lichide şi exigibile, cu o valoare egală ori mai mare de 45 000 lei (cuantumul minim legal al creanţei) şi care nu a fost plătită de debitor de mai mult de 90 de zile de la scadenţă.
Mai prezintă relevanţă dispoziţiile art.2 din Legea nr.85/2006, care prevăd că scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut că suma totală de 708 084,23 lei, pretinsă de creditoarea SC P.E. SRL, reprezintă garanţii de bună-execuţie pe care debitoarea SC T.R.E. SRL le-ar datora antreprenorului SC P.2000 SRL, în baza contractelor de antrepriză nr.7 şi nr.8 din 02.06.2008, creanţa de 708 084,23 lei fiind transmisă debitoarei prin contractul de cesiune de creanţă nr.316/26.08.2009 încheiat cu cedenta SC P.2000 SRL.
Conform extraselor de cont bancar de dată recentă depuse de societatea debitoare, s-a arătat că la dispoziţia acesteia se află sume de bani în moneda naţională, având un cuantum superior valorii creanţei pretinse de creditoare. Prin urmare, raportat la creanţa de 708 084,23 lei pretinsă de creditoare, debitoarea nu se află în stare de insolvenţă, aşa cum în mod greşit se susţine prin cererea introductivă, nefiind îndeplinită una din condiţiile de fond cumulative, prevăzute de art.1 alin.1-2 din Legea nr.85/2006, pentru aplicarea procedurii insolvenţei faţă de debitoare, şi anume existenţa unui dezechilibru financiar în patrimoniul debitoarei manifestat prin lipsa fondurilor băneşti îndestulătoare pentru plata integrală a debitul pretins de creditoare.
Instanţa a mai avut în vedere că existenţa stării de insolvenţă a unui debitor se stabileşte la data soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, de către judecătorul sindic, şi nu raportat la data înregistrării cererii pe rolul tribunalului, prin urmare s-a apreciat că înscrisurile depuse de debitoare, ce atestă lichidităţile aflate la dispoziţia sa la termenul de soluţionare a prezentului litigiu, sunt pertinente şi concludente în cauză.
Instanţa a apreciat astfel că, faţă de probele propuse de debitoare, nu mai este necesară verificarea dacă pretenţiile băneşti ale creditoarei constituie sau nu creanţe certe şi exigibile, pentru că, indiferent de temeinicia motivelor invocate de debitoare pentru a refuza plata, această societatea nu se află în stare de insolvenţă. Chiar şi în situaţia în care suma pretinsă de creditoare ar fi o creanţă certă şi exigibilă, în contextul în care debitoarea a probat faptul că în prezent nu se află într-o stare de dezechilibru financiar şi are disponibil bănesc într-un cuantum superior creanţei de 708 084,23 lei, debitoarea nu poate fi supusă procedurii insolvenţei, întrucât această procedură nu poate fi folosită ca o cale judiciară de executare silită a oricărui debitor, fie el şi rău-platnic, scopul procedurii fiind executarea silită colectivă prin plata pe cale judiciară a datoriilor debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, conform art.2 din Legea nr.85/2006.
Prin urmare, instanţa a constatat că societatea creditoare nu este un creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, conform Legii nr.85/2006, sens în care a respins cererea creditoarei ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr.2710/02.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă a declarat recurs I.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. P.E. S.R.L. Aceasta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., respectiv hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că în sentinţa civilă atacată instanţa de fond a reţinut greşit faptul că potrivit extraselor de cont bancar de dată recentă depuse de societatea debitoare, la dispoziţia acesteia s-ar afla sume de bani în monedă naţională având un cuantum superior valorii creanţei pretinse de creditoare. Faţă de dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 care utilizează termenul de insuficienţă şi nu pe acela de lipsă a fondurilor băneşti disponibile, reiese concluzia că procedura insolvenţei se va putea deschide chiar dacă debitorul dispune de unele sume de bani şi face plăţi, însă acestea nu sunt suficiente pentru achitarea tuturor datoriilor scadente.
Arată că, de asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, insolvenţa debitorului S.C. T.R.E. S.R.L. era iminentă întrucât acesta nu a făcut dovada că la data scadenţei datoriile exigibile angajate puteau fi achitate cu fonduri băneşti disponibile la acea dată, având în vedere că debitoarea nu a depus nici o dovadă în acest sens. -Mai mult, menţionează că trebuia să se ţină cont de extrasele de cont ale debitoarei la data când creanţa a devenit exigibilă, nicidecum la data soluţionării cererii.
Cu privire la contestaţia formulată de către debitoare potrivit dispoziţiilor art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006, învederează că hotărârea atacată nu cuprinde judecata contestaţiei, iar judecătorul sindic trebuia să soluţioneze mai întâi contestaţia.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.3041, art.304 pct.9 C.pr.civ., cele ale art. 8, art. 3 pct. 1 lit. b şi art.33 alin. 5 din Legea nr. 85/2006.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs expuse, se constată că nu este întemeiat.
Recurenta susţine în primul rând că dispoziţiile art.3 pct.1 din Legea nr.85/2006 utilizează termenul de insuficienţă a fondurilor băneşti disponibile şi nu pe acela de lipsă a fondurilor băneşti disponibile, iar intimata debitoare nu a probat că deţine sume de bani suficiente pentru plata datoriilor exigibile.
Este adevărat că prevederile legale indicate caracterizează starea de insolvenţă ca fiind insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile şi nu au în vedere o lipsă totală a fondurilor băneşti ale debitoarei.
Însă, aşa cum a reţinut judecătorul sindic, din extrasele de cont depuse de către debitoare, reiese că sumele de bani rulate de către aceasta depăşesc creanţa invocată de recurenta creditoare, că dispune de fonduri băneşti pentru achitarea datoriilor exigibile, că are în derulare contracte care îi aduc importante sume de bani în cont şi nu s-ar afla într-o situaţie de lipsă a fondurilor disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
În ceea ce priveşte momentul la care trebuie apreciată starea de insolvenţă, recurenta invocă dispoziţiile art. 3 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, dispoziţii legale care se referă la iminenţa stării de insolvenţă. Potrivit acestora, iminenţa stării de insolvenţă este atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
În cauză, însă, nu este vorba despre iminenţa stării de insolvenţă, ci chiar despre existenţa sau inexistenţa stării de insolvenţă.
Existenţa stării de insolvenţă trebuie apreciată nu numai la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, ci şi la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, aşa cum corect a apreciat judecătorul sindic. Deci trebuie să fie o stare continuă care denotă imposibilitatea efectivă a debitorului de a plăti datoriile exigibile cu lichidităţile avute la dispoziţie. Dacă s-ar considera că aprecierea stării de insolvenţă trebuie raportată doar la momentul formulării cererii introductive, este posibilă pronunţarea unei hotărâri de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva unui debitor care, la data deschiderii procedurii să nu se afle efectiv într-o asemenea stare de insolvenţă.
Faptul că, prin hotărârea atacată, judecătorul sindic a omis să soluţioneze contestaţia formulată de către debitoare este un motiv de recurs care ar putea fi invocat de către partea interesată, respectiv de către aceasta. Totodată, conform art.2812 alin.2 C.pr.civ., completarea hotărârii, în cazul în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, cum este cazul contestaţiei debitoarei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art.281-2812.
Având în vedere aceste considerente, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, iar sentinţa atacată este legală şi temeinică.
În consecinţă, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., a fost respins recursul ca nefondat.
