Potrivit art. 27 alin. 2 lit. d) din OG 92/2003:
Potrivit art. 27 alin. 2 lit. d) din OG 92/2003:
„Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
„Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.
În ceea ce priveşte respingerea contestaţiei ca nedepusă în termen, instanţa de recurs a apreciat asupra nelegalităţii deciziei nr. 123157/06.06.2014, atâta timp cât această chestiune a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 6419/1910.2012 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 86/23.01.2013 a Curţii de Apel Constanţa.
În ceea ce priveşte netemeinicia contestaţiei, însă, se constată că prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a art. 27 alin. 2 lit. d) din codul de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte netemeinicia contestaţiei, însă, se constată că prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a art. 27 alin. 2 lit. d) din codul de procedură fiscală.
Faptul că o perioadă atât de îndelungată reclamanta nu a înţeles să achite obligaţiile fiscale scadente, dovedeşte reaua credinţă a acesteia.
Faptul că o perioadă atât de îndelungată reclamanta nu a înţeles să achite obligaţiile fiscale scadente, dovedeşte reaua credinţă a acesteia.
Art. 27 alin. 2 lit. d) din OG nr. 92/2003
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 1960/88/14.10.2014, reclamanta […], în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.-D.G.R.F.P. Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a formulat contestaţie împotriva deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 123157 din data de 06.06.2014, emisă de D.G.R.F.P. Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi a deciziei privind stabilirea răspunderii solidare nr. 2986 din data de 11.08.2010, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Tulcea.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 11.08.2010 a fost emisă Decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. 2986 de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, astfel că, la data de 23.01.2012, a formulat împotriva acestei decizii contestaţie pe cale administrativă, care i-a fost respinsă ca tardivă.
La data de 19.10.2012, prin sentinţa civilă nr. 6419 a Tribunalului Tulcea pronunţată în dosarul 1201/88/2012, reclamantei i-a fost admisă contestaţia în parte, în sensul că a fost anulată decizia prin care i-a fost soluţionată contestaţia. La data de 23.01.2013, prin decizia civilă a Curţii de Apel Constanţa, s-a hotărât ca instituţia pârâtă să soluţioneze pe fond contestaţia.
La data de 07.04.2014 reclamanta s-a adresat instituţiei pârâte, solicitând soluţionarea contestaţiei, aşa cum s-a stabilit prin hotărârile menţionate.
Urmare a acestei analize, s-a emis decizia nr. 123157/06.06.2014, decizie prin care instituţia pârâtă i-a respins contestaţia pe cale administrativă împotriva Deciziei privind stabilirea răspunderii solidare nr. 2986/11.08.2010, ca fiind nedepusă în termen şi netemeinică.
Se menţionează că respingerea contestaţiei reclamantei ca fiind nedepusă în termen contravine în totalitate hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate, întrucât instanţele de judecată au stabilit ca instituţia pârâtă să soluţioneze pe fond contestaţia reclamantei.
În ceea ce priveşte netemeinicia contestaţiei, arată reclamanta că Decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. 2986/11.08.2010 a fost emisă în baza art. 27, alin. 2, lit. d din OG. 92/2003.
Organul fiscal arată că reaua-credinţă rezultă din faptul că reclamanta a stat în stare de pasivitate faţă de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Totodată, chiar în Decizia nr. 123137/06.06.2014, la pagina 3, ultimul alineat, se arată că plăţile au fost mici în comparaţie cu declaraţiile depuse de agentul economic, lucru ce demonstrează că reclamanta nu a stat în pasivitate, încercând să achite obligaţiile fiscale ale societăţii.
A precizat reclamanta că există prezumţia de bună-credinţă şi nu de rea-credinţă, aşa cum organul fiscal vrea să arate ca motiv pentru atragerea răspunderii solidare.
Mai mult decât atât, în afară de afirmaţii sau speculaţii, organul fiscal nu arată în niciun mod reaua-credinţă a reclamantei care să conducă la o stare de insolvabilitate a societăţii.
De asemenea, organul fiscal nu a probat în decizia atacată faptul că reclamanta ar fi provocat starea de insolvabilitate a societăţii, prin ascunderea unor active patrimoniale sau prin efectuarea de tranzacţii, prin care să fi urmărit prejudicierea intereselor patrimoniale ale societăţii sau fraudarea legii, prin neachitarea obligaţiilor fiscale.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 205 şi următoarele din OG nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală.
În apărare pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii, reclamanta fiind decăzută din termen, întrucât contestaţia înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice Tulcea în data de 23.01.2012 sub nr. 1543 nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de art. 207, alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii formulată de către reclamantă ca nefondată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 5 martie 2015 instanţa a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului pârâtei de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantei, ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 528 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. 1960/88/2014 s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de către reclamanta […], în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.R.F.P. GALAŢI – AJFP TULCEA, cu consecinţa anulării deciziei nr. 123157/6 iunie 2014, precum şi a deciziei nr. 2986/11.08.2010 emisă de DGFP Tulcea, ca nelegale şi netemeinice.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Prin Decizia nr. 2986 din 11.08.2010, emisă de D.G.F.P. TULCEA – Administraţia Finanţelor Publice Tulcea, a fost stabilită răspunderea solidară a contestatoarei […] în calitate de administrator al S.C. […] S.R.L., pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei declarate insolvabile S.C. […] S.R.L., în sumă totală de 90.969 lei.
În motivarea în fapt a deciziei s-a reţinut că, la data de 07.08.2009, debitoarea era înregistrată în evidenţa fiscală cu obligaţii restante în sumă de 78.529 lei, motiv pentru care, în baza prevederilor art. 176 din O.G. nr. 92/2003, prin procesul-verbal nr. 10543/07.08.2009 a fost declarată starea de insolvabilitate, fără bunuri sau venituri urmăribile a acesteia.
Totodată, s-a considerat că reaua-credinţă a administratorului societăţii este justificată de starea sa de pasivitate faţă de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, care a determinat dezechilibrul patrimonial al debitoarei.
Decizia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora, pentru obligaţiile de plată restante ale debitului declarat insolvabil, în condiţiile Codului de procedură fiscală, răspund solidar cu acesta administratorul sau orice altă persoană care, cu rea-credinţă, a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Împotriva acestei decizii, […] a formulat contestaţie administrativă iar prin Decizia nr. 123157 din 6 iunie 2014, D.G.R.F.P. GALAŢI – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Tulcea a respins contestaţia petentei ca fiind nedepusă în termen şi netemeinică.
În ceea ce priveşte tardivitatea contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei nr. 2986/11.08.2010, s-a reţinut, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că această problemă a fost analizată şi tranşată în mod definitiv prin Sentinţa civilă nr. 6419/19 octombrie 2013 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 86/2013 a Curţii de Apel Constanţa.
Astfel, s-a constatat faptul că procedura de comunicare a deciziei privind atragerea răspunderii solidare către contestatoare nu a fost îndeplinită conform prevederilor art. 44 alin. 2 lit. a, b şi c din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, şi, în consecinţă, în mod greşit contestaţia administrativă a fost respinsă ca tardiv formulată.
Referitor la netemeinicia acesteia, s-au reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 stabilesc răspunderea solidară a administratorului pentru obligaţiile de plată restante ale debitului declarat insolvabil, care a determinat, cu rea-credinţă, nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
În speţă, în lipsa unor probe evidente, reaua-credinţă a administratorului societăţii nu poate fi dedusă din starea de pasivitate a acestuia faţă de neplata obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât s-au efectuat plăţi parţiale către bugetul de stat în sumă de 32.420 lei, conform Adresei nr. 11743/23.02.2012 emisă de A.F.P. – Sector 6 Bucureşti, aşa cum a susţinut intimata prin întâmpinare.
De asemenea, deşi se menţionează obligaţii de plată scadente către bugetul general al statului aferente perioadei 1998 – 2013, atât în cuprinsul procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate din 07.08.2009, cât şi prin decizia privind stabilirea răspunderii solidare nu este evidenţiată perioada pentru care au fost stabilite obligaţiile fiscale de plată.
La solicitarea apărătorului contestatoarei, intimata a comunicat la dosarul cauzei o situaţie privind cuantumul obligaţiilor fiscale, fără a se arăta şi perioada corespunzătoare.
Instanţa a mai reţinut şi faptul că reaua-credinţă a contestatoarei nu a fost probată nici sub alte aspecte, respectiv că ar fi determinat insolvabilitatea societăţii prin efectuarea unor tranzacţii sau ascunderea unor active patrimoniale, care să prejudicieze interesele patrimoniale ale societăţii.
Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, respectiv reaua-credinţă a administratorului societăţii, în ceea ce priveşte neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii, pentru a fi antrenată răspunderea solidară a acestuia în baza dispoziţiilor legale sus arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.A.F. – D.G.R.F.P. GALAŢI – ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TULCEA, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive :
În data de 26.07.2010, potrivit adresei nr. 13693, reclamanta […], în calitate de administrator al debitoarei S.C. […] S.R.L.Tulcea, a fost înştiinţată să se prezinte la sediul A.F.P.Tulcea pentru a face cunoscut punctul de vedere referitor la atragerea răspunderii solidare faţă de obligaţiile restante ale societăţii pe care o administrează, fără ca la ora şi data menţionată să se prezinte, înştiinţarea fiind returnată de către oficiul poştal pe considerentul că destinatarul este mutat de la adresă.
În data de 14.09.2010, potrivit procesului verbal nr. 16679 privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate, s-a afişat concomitent la sediul Administraţiei Finanţelor Publice Tulcea şi pe pagina de internet http://mfinante.ro, decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. 2986/11.08.2010 privind stabilirea răspunderii persoanei fizice […], întrucât actul administrativ nu a putut fi comunicat prin una dintre modalităţile de comunicare prevăzute de art.44. alin.2, lit. a şi c din O.G.nr. 92/2003, privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit adresei nr. 18996/03.06.2009 comunicată de către O.R.C. Tulcea, reclamanta nu a solicitat schimbarea domiciliului, figurând cu acelaşi domiciliu, în Tulcea, …, jud. Tulcea.
De asemenea, menţionează faptul că reclamanta […] a efectuat plăţi către bugetul consolidat al statului în cuantum de 32.420 lei, potrivit adresei nr. 11743/23.02.2012 emisă de către organul fiscal AFP Sector 6 Bucureşti, urmare deciziei nr. 2986/11.08.2010, de unde rezultă că reclamanta avea la cunoştinţă decizia în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 27, alin.2, din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, “Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu aceasta următoarele persoane:
– Administratorii sau orice alte persoane care cu rea credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; astfel, reaua credinţă poate fi dovedită prin angajamentul de plată nr. …/27.07.2014, pe care reclamanta […] nu l-a onorat, sens în care pentru neplata obligaţiilor fiscale s-au calculat accesorii.
De asemenea, debitoarea SC […] SRL a înregistrat obligaţii fiscale la bugetul consolidat al statului începând cu anii 2008, 2009, 2010 şi până la data intrării în insolvenţă.
În perioada 1998-2013, administratorul societăţii a declarat şi neachitat la scadenţă obligaţii de plată către bugetul general al statului, permiţând astfel acumularea semnificativă de majorări şi penalităţi de întârziere care, cumulate cu obligaţia fiscală principală, au condus la apariţia stării de insolvabilitate; putem prezuma faptul că starea de pasivitate a administratorului societăţii poate fi asociată cu reaua credinţă prin simplul fapt că formularea cererii privind deschiderea procedurii insolven?ei şi implementarea unui plan de reorganizare judiciar care să încerce redresarea financiară a debitoarei pe care o administra, reprezintă o obligaţie a administratorului acesteia, în persoana reclamantei în cauză.
Răspunderea reglementată de art. 27 din Codul de Procedură Fiscală este bazată pe ideea de garanţii a persoanelor, altele decât debitorul definit conform legii care, prin” faptele lor culpabile, au făcut ca contribuţiile ?i taxele să nu fie plătite la buget. Practic, aceşti debitori garanţi preiau responsabilitatea unei creanţe datorate de o altă persoană. Codul de Procedura Fiscală reglementează situaţiile în care se poate atrage răspunderea solidară, precum şi persoanele care răspund solidar cu debitorul, reclamanta aflându-se în situaţiile prevăzute de art. 27, alin.2, lit.d, din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de Procedură Fiscală, întrucât, în toată această perioadă, administrarea debitoarei SC […] SRL Tulcea a fost asigurată de reclamanta în cauză, iar întreaga răspundere pentru dezechilibrul patrimonial în care se afla debitoarea îi aparţine reclamantei în cauză.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situaţie în care acesta a nesocotit contractul de mandat sau o dispoziţie legală. Potrivit art. 1080 din Codul Civil, răspunderea administratorului implică diligenţa unui bun proprietar pe care trebuie să o depună în îndeplinirea mandatului său, respectiv de a îndeplini actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii.
Ca atare, neurmărirea propriilor debitori în detrimentul neachitării datoriilor fiscale scadente, dovedeşte condiţia relei credinţe la care face referire art. 27, alin.2, lit.d, din O.G.nr. 92/2003, privind Codul de Procedura Fiscala.
Neîndeplinirea de către reclamantă a setului de obligaţii de natură juridică şi fiscală pe care le generează existenţa şi, implicit, administrarea unei societăţi comerciale, creează o stare de pericol atât pentru ceilalţi participanţi din circuitul comercial, cât şi pentru siguranţa raportului de drept financiar-fiscal.
Pe cale de consecinţă, consideră soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică, motiv pentru care solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea sentinţei civile recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamanta […] ca fiind netemeinică şi nefondată, cu consecinţa menţinerii actelor administrative ca fiind temeinice şi legale.
În drept invocă dispoziţiile art.483 Cod de Procedură Civilă.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.
Totodată, invocă excepţia nulităţii recursului pentru lipsa unor motive de nelegalitate.
Excepţia nulităţii recursului a fost analizată cu prioritate potrivit art. 248 NCPC şi respinsă în temeiul art. 487 alin. 1 raportat la art. 489 alin. 2 NCPC.
Astfel, motivele de recurs ale recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 punctul 8 NCPC, prin acestea apreciindu-se încălcarea art. 27 alin. 2 lit. d) din OG 92/2003.
În ceea ce priveşte fondul cauzei analizat din perspectiva art. 488 punctul 8 NCPC, Curtea reţine:
Prin decizia nr. 2986/11.08.2010 a fost stabilită răspunderea persoanei fizice […] pentru obligaţiile de plată restante aparţinând debitorului declarat insolvabil SC […] SRL în sumă de 90.969 lei, în temeiul art. 27 alin. 2 lit. d din OG 92/2003.
S-a motivat că reaua credinţă a administratorului societăţii rezultă din starea sa de pasivitate prin neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale. A rezultat astfel un dezechilibru patrimonial pentru depăşirea căruia administratorul nu a întreprins nici un demers.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestaţie respinsă ca tardivă prin decizia nr. 1134/02.02.2012.
Împotriva acestei măsuri reclamanta a formulat plângere, instanţa stabilind irevocabil că reclamanta formulat în termen contestaţia, astfel că se impune soluţionarea sa pe fond – sentinţa civilă nr. 6419/1910.2012 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 86/23.01.2013 a Curţii de Apel Constanţa.
Procedând la soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei nr. 2986/2010, organul fiscal a emis decizia 123157706.06.2014 de respingere ca nedepusă în termen şi netemeinică.
În motivare s-a arătat că în speţă actul contestat a fost comunicat potrivit art. 44 alin. 3 din OG 92/2003 la adresa declarată de către reclamantă la ORC şi apoi prin publicare.
În ceea ce priveşte soluţia de netemeinicie a contestaţiei s-a arătat că în perioada 1998-2013, administratorul societăţii nu a achitat la scadenţă obligaţii de plată către bugetul consolidat al statului, permiţând acumularea de datorii, precum şi majorări şi penalităţi de întârziere, ceea ce a condus la starea de insolvabilitate. Acest fapt se poate asocia cu reaua credinţă.
S-a mai arătat că reclamanta nu a urmărit proprii debitori în vederea achitării datoriilor scadente şi a semnat un angajament de plată în anul 2004 pe care nu l-a onorat.
Abia după emiterea deciziei de stabilire a răspunderii solidare a fost achitată suma de 32.420 lei conform adresei 11743/23.02.2012.
În ceea ce priveşte respingerea contestaţiei ca nedepusă în termen instanţa de recurs a apreciat asupra nelegalităţii deciziei nr. 123157/06.06.2014, atâta timp cât această chestiune a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 6419/1910.2012 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 86/23.01.2013 a Curţii de Apel Constanţa.
Astfel, potrivit actelor contestate, reclamanta intimată, în calitate de administrator al SC […] SRL, nu a achitat în totalitate obligaţiile de plată restante aferente perioadei 1998-2010. Acest fapt nu este contestat de către reclamanta intimată. De asemenea, aceasta a semnat un angajament de plată în numele societăţii în anul 2004, angajament care nu a fost respectat.
Reclamanta intimată se apără arătând că buna credinţă rezultă din achitarea parţială a debitului, respectiv din achitarea sumei de 32.420 lei. Se constată că această sumă a fost achitată mult după emiterea deciziei de stabilire a răspunderii solidare astfel că nu poate fi luată în considerare, instanţa analizând buna sau reaua credinţă la momentul emiterii actului contestat, respectiv la 09.08.2010 (decizia privind stabilirea răspunderii solidare a fost înregistrată cu nr. 2986 la 11.08.2010).
Pentru aceste considerente, instanţa a admis recursul, decizia nr. 123157/2014 fiind anulată numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei ca nedepusă în termen.
Decizia privind stabilirea răspunderii solidare înregistrată cu nr. 2986 la 11.08.2010, precum şi soluţia de respingere a contestaţiei împotriva acesteia ca netemeinică au fost considerate legale pentru considerentele mai sus expuse.
