Contrar celor susţinute de organul fiscal, reaua-credinţă a administratorului nu a fost dovedită. Simplul fapt că acesta nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relaţii, în condiţiile în care era plecat din ţară şi raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credinţă. Faptul că încetarea raporturilor de muncă şi a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecinţa culpei sale, ci şi a persoanelor care au continuat activitatea societăţii.
Existenţa unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acţionat cu rea-credinţă, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activităţii economice a societăţii, iar faptul că societatea nu a obţinut profit nu poate echivala cu reaua-credinţă a administratorului.
Existenţa unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acţionat cu rea-credinţă, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activităţii economice a societăţii, iar faptul că societatea nu a obţinut profit nu poate echivala cu reaua-credinţă a administratorului.
Decizia nr. 946 din 24.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa nr. 2042/28.11.2014, pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 3610/121/2013, a fost admisă cererea privind pe reclamantul M.V. şi pe pârâtele AFP din cadrul DGFP G. şi D.G.R.F.P. G., a fost anulată Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 175/26.11.2012 emisă de parata AJFP G. şi Decizia nr. 7/28.01.2013 emisă de pârâta DGRFP Galați, a fost exonerat reclamantul de plata sumei de 34.980 lei şi au fost obligate pârâtele AJFP G. şi DGRFP G., in solidar, la plata cheltuielilor de judecata către reclamant, in sumă de 1.004,3 lei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta A.J.F.P. G., prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală.
În motivare, recurenta a arătat că motivarea primei instanţe este subţire, aportul judecătorului fiind inexistent.
Reclamantul, administrator al societăţii, nu a dorit clarificarea situaţiei fiscale înainte de a pleca din ţară, fapt ce dovedeşte reaua sa credinţă. Mai mult, la ORC nu au fost înregistrate documente din care să rezulte ieşirea acestuia din societate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul încetării contractului de muncă. Debitele societăţii îi sunt, deci, imputabile.
În drept, a invocat disp. art. 20 Legea nr. 554/2004.
În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A solicitat şi cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 06.12.2012 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, s-a constatat neimplicarea reclamantului în debitele create de societate începând cu 01.02.2008.
O persoană care nu mai are raporturi legale cu societatea nu poate fi considerată de rea-credinţă în crearea unor debite ulterioare încetării acestor raporturi.
În drept, a invocat disp. art. 131, art. 27 alin. 2 lit. c şi d C.pr.fisc.
În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Instanţa a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este neîntemeiat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:
În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.pr.civ., referitoare la nerespectarea prin hotărârea pronunţată a normelor de drept material şi procesual.
Curtea observă că disp. art. 27 alin. 2 lit. c şi d C.pr.fisc. condiţionează antrenarea răspunderii administratorilor sau a altor persoane de existenţa unei rele-credinţe a acestora în nedeclararea obligaţiilor fiscale sau în omisiunea de a solicita intrarea în insolvenţă a societăţii.
Contrar celor susţinute de recurentă, reaua-credinţă a intimatului nu a fost dovedită. Simplul fapt că intimatul nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relaţii, în condiţiile în care era plecat din ţară şi raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credinţă. Faptul că încetarea raporturilor de muncă şi a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecinţa culpei intimatului, ci şi a persoanelor care au continuat activitatea societăţii.
Acesta a fost raţionamentul pentru care instanţa de fond a dispus anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare, sentinţa primei instanţe fiind motivată suficient.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 451 C.pr.civ., instanţa va obliga recurenta căzută în pretenţii să plătească intimatului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocat).
