Prin sentinţa civilă nr. 3949/25.04.2012 Judecătoria Bacău a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanţii C.M., P.P., P.M., P.V., C.V., P.C., P.E., P.F., M.V., F.I. în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală N.B., Comisia locală S., Comisia judeţeană Bacău şi intervenientul în interes propriu Institutul de Stat pentru Testarea si Înregistrarea Soiurilor.
A dispus modificarea titlului de proprietate nr. 502857/30.07.2009 emis autorului reclamanţilor, în sensul modificării amplasamentului suprafeţei de 5000 mp teren arabil extravilan, înscrisă în sola 74, parcela 3154/61, urmând ca aceasta să fie înscrisă în sola 17/1, parcela 292.
A respins cererea de intervenţie formulată de Institutul de Stat pentru Testarea si Înregistrarea Soiurilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin titlul de proprietate nr. 502857/2009 s-a reconstituit în favoarea moştenitorilor defunctului P.M. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 5000 m.p. teren arabil, situat pe raza comunei N.B., jud. Bacău.
În executarea hotărârii comisiei judeţene , pârâta Comisia Locală N.B. a întocmit procesul verbal de punere în posesie premergător emiterii titlului de proprietate ce a fost semnat de moştenitorii persoanei îndreptăţite la reconstituire,( fila 20 ds).
Deoarece în titlul de proprietate suprafaţa înscrisă de 5000 m.p. teren arabil, situată în extravilanul comunei N.B., tarla 74, parcela 3154/61, de care reclamanţii au fost deposedate în urma remăsurărilor terenurilor din tarlaua respectivă şi punerii în posesie a altor proprietari îndreptăţiţi la reconstituire (aspect recunoscut de pârâta comisia locală de fond funciar prin întâmpinare), acestea au solicitat comisiei locale să întreprindă demersuri pentru a le atribui suprafaţa de 5000 m.p. teren care l-i se cuvine dar pe care nu o stăpânesc, pe un alt amplasament aflat la dispoziţia comisiei locale.
Pârâta Comisia Locală N.B. a dat curs cererii reclamanţilor şi a procedat la oferta de atribuire a unui alt amplasament cu care reclamanţii au fost de acord, situat în extravilanul localităţii, , în sola 17/1, parcela 292, aducând la cunoştinţa instanţei faptul că prin modificarea solicitată nu se aduce atingere altor titluri de proprietate.
În condiţiile în care reclamanţii au dovedit că sunt îndreptăţite să primească în proprietate suprafaţa de 5000 m.p. teren arabil, pe raza comunei S. iar pârâta comisia locală a achiesat la pretenţiile acestora, oferind un teren pe un amplasament liber aflat la dispoziţia sa şi care a fost acceptat de reclamanţi , în conformitate cu dispoziţiile art.12 şi art.58 din legea 18/1991 şi ale art.5 şi ale art.36 al.5 din H.G nr.890/1995, instanţa reţine temeinicia cererii introductive, sens în care o va admite, va dispune modificarea titlului de proprietate nr.502857/2009, în sensul schimbării amplasamentului terenului arabil în suprafaţă de 5000 m.p., respectiv extravilan comuna S., jud. Bacău, tarla 74, parcela 3154/61, în tarlaua (sola) 17/1, parcela 292 conform raportului de expertiză omologat cauzei şi întocmit de către ing. topo-cadastru C.N.
Referitor la cererea de intervenţie în nume propriu instanţa o va respinge având în vedere următoarele considerente:
In ceea ce priveşte regimul juridic al terenului în litigiu, respectiv dacă acesta aparţine domeniului public sau privat al statului, instanţa nu va putea reţine apărarea pârâtei cum că dovada apartenenţei la domeniul privat al acestui teren o constituie H.G. nr. 687/2008 privind inventarul bunurilor publice care alcătuiesc domeniul privat al municipiului Bacău motivat de faptul că acest act normativ este emis ulterior cererii formulate de către reclamanţi şi nu poate fi luat în considerare, întrucât s-ar aduce o gravă atingere principiului neretroactivităţii legii civile. Intr-adevăr, un act normativ nu poate aduce atingere raporturilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare.
In speţă, dreptul reclamantului la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu s-a născut la data formulării cererii de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991, iar pentru acel teren s-au emis până în prezent numeroase titluri de proprietate fie prin hotărâri ale comisiei judeţene de fond funciar fie prin sentinţe judecătoreşti.
In acest sens, art. 7 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea unor societăţi comerciale ce deţin terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă prevede că Agenţia Domeniilor Statului, împreună cu Oficiul de cadastru, inventariază „terenurile ce fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 şi le predă pe bază de protocol comisiilor locale în vederea eliberării titlurilor de proprietate şi punerii în posesie a celor îndreptăţiţi”.
Totodată, potrivit alin. (6) din acelaşi text de lege, doar terenurile care nu fac obiectul retrocedării pot fi declarate terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului.
Terenul în litigiu a făcut obiectul unor cereri de restituire pe vechiul amplasament, conform Legii nr. 18/1991, astfel încât nu era posibilă introducerea acestuia în domeniul public .
In realitate, instanţa constata cã singura problema cu adevãrat importantã în cauza este aceea de a clarifica dacã terenul poate sau nu poate fi restituit reclamanţilor pe vechiul amplasament.
În speţă nu s-a făcut dovada că terenul asupra căruia s-a dispus punerea în posesie , face parte din suprafeţele destinate cercetării, producerii de seminţe şi material săditor , constituind deci prin afectaţie domeniu public.
Dimpotrivă respectivul trup de teren este inclus într-un perimetru în care se află terenuri proprietate privată redate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că terenul în litigiu figura ca fiind intrat în proprietatea statului până la data de 1 ianuarie 1990 şi nici că sunt destinate scopului arătat în alin 2. al art. 35 din legea 18/1991.
Împotriva sentinţei a declarat recurs intervenientul Institutul de Stat pentru Testarea si Înregistrarea Soiurilor pentru următoarele considerente:
– terenul în cauză aparţine domeniului public al statului conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
– prin respingerea cererii de intervenţie şi admiterea acţiunii reclamanţilor instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora terenurile aflate în administrarea ISTIS şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.
– terenul a fost delimitat conform prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997 şi înscris în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului prevăzut de HG nr. 1705/2006 pe baza Ordinului nr. 88/1997 privind unele măsuri pentru aplicarea prevederilor art. 34 alin. 2, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 169/1997.
– deoarece aparţine domeniului public al statului terenul este, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil şi nu poate fi introdus în circuitul civil.
Prin întâmpinare intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea în natură către vechiul proprietar, că modificarea prevăzută de art. 9 din Legea nr.1/2000 este în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor aflate în administrarea staţiunilor de cercetare se poate face pe vechiul amplasament în ceea ce-i priveşte pe toţi proprietarii acestora. Au mai arătat intimaţii că prin decizia nr. 136/1998 Curtea Constituţională a statuat că deoarece restituirea în natură foştilor proprietari ar urma să fie stabilită de lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparţin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat.
Analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat înscrierea în titlul de proprietate nr. 502857/30.07.2009 a suprafeţei de 5000 mp în tarlaua 17/1, parcela 292, reprezentând vechiul amplasament al proprietăţii defunctului P.M.
Din raportul de expertiză tehnică topocadastrală efectuat la fond rezultă că terenul solicitat de reclamanţi este inclus în suprafaţa totală de 396 037,17 mp, pentru care s-a întocmit documentaţia cadastrală cu nr. 3321, fiind înscris în Cartea funciară nr. 2685 a comunei S. şi identificat ca fiind proprietatea Statului român, domeniu public în administrarea Centrului pentru testarea soiurilor Bacău. În raport de această situaţie de fapt urmează a reţine ca fiind întemeiate susţinerile recurentului-intervenient privind incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora. Această reglementare a existat în Legea nr. 18/1991 în forma iniţială şi se regăseşte în cuprinsul acestei legi cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 nu poate fi înlăturată pentru considerente privind încălcarea principiului neretroactivităţii, ca urmare a aplicării unui act normativ ulterior formulării cererii de reconstituire.
Pentru a da eficienţă principiului neretroactivităţii legii civile, prima instanţă a reţinut că intervenientul a formulat apărări în baza dispoziţiilor HG nr. 687/2008, act normativ care nu a constituit temei de drept pentru cererea de intervenţie, în condiţiile în care din cuprinsul acestei cereri rezultă că intervenientul a susţinut înscrierea terenului în litigiu în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului conform HG nr. 1705/2006.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (art. 1 pct. 14 şi 15 din titlul VI) au fost modificate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 1/2000 în sensul că s-a reglementat posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari pe vechiul amplasament şi în ceea ce priveşte terenurile din perimetrele staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare, specificând că în proprietatea statului şi în administrarea acestor institute urmau să rămână numai terenurile destinate cercetării şi producerii de seminţe, de material săditor din categoriile biologice superioare şi de animale de rasă.
De asemenea, prin art. 10 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 1/2000, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut ca persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de instituţiile şi staţiunile de cercetare să li se atribuie terenuri în natură, din proprietatea privată a statului, în situaţia în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului.
Prin decizia nr. 23/17.10.2011, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1^1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, stabilind că sintagma “în condiţiile legii” din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000. Din considerentele acestei decizii rezultă că una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul staţiunilor de cercetare este trecerea terenurilor în discuţie din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, realizată cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel.
Având în vedere că aplicarea deciziei nr. 23/17.10.2011, pronunţată în recurs în interesul legii, este obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă şi întrucât din actele dosarului nu rezultă că în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 5000 mp, situat în sola 17/1, parcela 292 ar fi fost parcursă procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 213/1998, de trecere din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, urmează a reţine ca fiind întemeiate criticile recurentului intervenient în sensul că raportat la regimul juridic al terenului în litigiu nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2000 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul aflat în administrarea ISTIS.
Soluţionarea acţiunii principale a presupus stabilirea regimului juridic al terenului în sensul de a se stabili dacă poate sau nu să facă obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor. În acest context susţinerile intervenientului au fost analizate ca apărări faţă de acţiunea principală, aspect care nu a făcut obiectul criticilor în recurs şi, prin urmare, nu pot constitui temei pentru o intervenţie în interes propriu, soluţia pronunţată de prima instanţă asupra acestei cereri urmând a fi menţinută
În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că va respinge acţiunea principală ca nefondată.
