Fond funciar. Plângere împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 18/1991. Casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Necercetarea fondului cauzei. Plângerea recurentei reclamante trebuia primită şi analizată pe fond în condiţiile în care autoarea acesteia formulase plângerea în baza Legii nr. 1/2000 iar art. 33 din Legea nr. 1/2000 în forma avută până la modificarea sa prin art. I din OUG 127/2005 permitea autoarei reclamantei recurente să formuleze cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate chiar dacă nu a mai formulat o astfel de cerere în baza Legilor 18/1991 şi 167/1998.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari sub nr.3402 la data de 2.10.2007, reclamanta DMM, în calitate de moştenitor a defuncţilor MD şi MP, solicită anularea hotărârii Comisiei Judeţene Dâmboviţa şi reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1,50 ha teren situat pe raza comunei Cornăţelu, judeţul Dâmboviţa.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că petiţionara, bunica acesteia, defuncta MP a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate de 1,50 ha astfel: 0,50 ha de la MD, teren situat în punctul „Moarta“ şi 1 ha în nume propriu, nefiindu-i comunicat răspunsul la cerere şi contestaţia formulată; că un astfel de răspuns i s-a comunicat acesteia, la data de 05.09.2007 şi că terenurile au aparţinut bunicilor acesteia până în anul 1958 când au intrat în patrimoniul fostului ISA Cornăţelu.
În drept au fost invocate prevederile art.53 şi următoarele din Legea nr.18/1991 reperele şi dispoziţiile din Titlul XIII al Legii nr.247/ 2005.
Prin sentinţa civilă nr.2335, Judecătoria Răcari a respins plângerea formulată de petiţionara DMM în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală de Fond Funciar Cornăţelu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că defuncta MP, în viaţă la acea dată, a formulat cerere în baza Legii 1/2000 prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1,50 ha teren arabil situat pe raza comunei Cornăţelu, jud. Dâmboviţa, atât în calitate de moştenitoare a defunctului MD cât şi în nume propriu, propunerea Consiliului Local Cornăţelu fiind de respingere a cererii, soluţie validată de Comisia Judeţeană Dâmboviţa, motivaţia fiind aceea că terenul i-a fost atribuit în baza Legii 18/1991; că împotriva acestei soluţii de invalidare s-a formulat contestaţie la Comisia Judeţeană, contestaţie respinsă prin Amendamentul la hotărârea nr.61/ 200; că amendamentul s-a comunicat Primăriei Cornăţelu la data de 27.12.2001 procedându-se la afişarea acestuia în conformitate cu prevederile art.27 alin.7 din HG 890/2005 fără a se proceda la comunicarea respectivei hotărâri; că în anul 2006 a decedat titularul cererii, la data de 2.10.2007, formulându-se de către moştenitorul legal al acesteia plângere împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene din anul 2001, comunicarea amendamentului către moştenitori fiind făcută la data de 5.09.2007; că din cuprinsul înscrisurilor înaintate de către comisia locală rezultă că în privinţa comunicării hotărârii Comisiei Judeţene Dâmboviţa nu au fost respectate prevederile legale privitoare la obligativitatea acesteia de a comunica prin scrisoare recomandată celor interesaţi hotărârea; că potrivit art.53 din Legea 18/1991 act normativ care face trimitere la art.87 din HG 180/ 2000 plângerea împotriva hotărârii Comisiei Judeţene se introduce în termen de 30 de zile de la data comunicării prin scrisoare recomandată; că având în vedere exprimarea categorică a textului, singurul moment din care începe să curgă termenul de introducere a plângerii este acela în care hotărârea Comisiei judeţene contestată a fost comunicată cu confirmare de primire; că dacă o astfel de comunicare nu s-a realizat persoana îndreptăţită şi nemulţumită poate formula oricând plângere fără a se putea opune excepţia tardivităţii plângerii; că în speţă, există o astfel de situaţie, plângerea fiind introdusă de către unicul moştenitor al celei care a formulat cererea în baza Legii 1/2000; că plângerea formulată în baza Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii 18/1991 şi ale Legii nr.169/1997 trebuie analizată prin prisma acestor dispoziţii legale atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că petenta din prezenta plângere a formulat în calitate de moştenitoare a celor doi defuncţi o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, nefiind astfel urmată procedura prealabilă; că referitor la plângerea formulată în condiţiile Legii nr.1/2000, se constată că o astfel de plângere nu poate fi primită, autoarea petentei neîncadrându-se în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de prevederile acestui act normativ, care a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferenţa dintre 10 ha şi cea adusă în CAP sau preluată prin legi speciale au în orice mod de la membrii cooperatori; că nu sunt aplicabile nici prevederile art.33 din Legea nr.1/2000, nefăcându-se dovada că terenul a fost solicitat în baza Legii nr.18/1991, ori în baza Legii nr.169/1997, iar cererea a fost respinsă, Legea nr.1/2000 fiind o lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal reclamanta care a criticat hotărârea invocând dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă şi pe cele ale art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă arătând că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal; că bunica sa a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru 1,50 ha teren; că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 1/2000 când a reţinut că în baza acesteia se poate reconstitui dreptul de proprietate doar pentru terenurile solicitate deja în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997; că instanţa trebuia să analizeze dovezile dreptului de proprietate şi că a urmat procedura administrativă prevăzută de legile fondului funciar.
Prin decizia nr. 15/08.01.2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis recursul declarat de reclamantă, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă nu este fondat întrucât în speţă instanţa de fond nu a procedat la interpretarea unui act juridic şi, ca atare, nu a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al vreunui act juridic.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, tribunalul constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:
Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a formulat plângere împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene Dâmboviţa de Fond Funciar prin care i s-a respins contestaţia formulată de autoarea sa – MP solicitând admiterea acesteia şi reconstituirea dreptului de proprietate pe numele acesteia pentru suprafaţa de 1,50 ha, solicitată de autoarea sa în baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2000.
Instanţa de fond de fond a respins acţiunea formulată de reclamanta recurentă reţinând în considerente că plângerea formulată în baza Legii nr. 1/2000 de reclamanta recurentă nu poate fi primită întrucât autoarea recurentei reclamante nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de prevederile acestui act normativ, care a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferenţa dintre 10 ha şi cea adusă în CAP sau preluată prin legi speciale au în orice mod de la membrii cooperatori şi că nu sunt aplicabile nici prevederile art.33 din Legea nr.1/2000, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că terenul a fost solicitat în baza Legii nr.18/1991, ori în baza Legii nr.169/1997, iar cererea a fost respinsă, Legea nr.1/2000 fiind o lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997.
Procedând astfel, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 1/2000 în forma avută până la modificarea sa prin art. I din OUG 127/2005 prevedea că „Persoanele fizice şi persoanele juridice, care nu au depus în termenul prevăzut de Legea nr. 169/1997 cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare, pot formula astfel de cereri şi pot depune actele doveditoare în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Astfel, în raport cu aceste dispoziţii, tribunalul constată că plângerea recurentei reclamante trebuia primită şi analizată pe fond în condiţiile în care autoarea acesteia formulase plângerea în baza Legii nr. 1/2000 iar legea permitea acesteia să formuleze cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate chiar dacă nu a mai formulat o astfel de cerere în baza Legilor 18/1991 şi 167/1998.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9Cod procedură civilă cu art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul declarat de reclamantă şi, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
