În mod eronat prima instanţă a considerat că reclamanţilor le este imputabilă neprobarea existenţei vechiului amplasament al terenului autoarei, în procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de Legea nr.18/1991, în condiţiile în care aceştia au depus înscrisuri care conţin o serie de repere care făceau identificabilă poziţia vechiului amplasament al terenului de 50 ha solicitat, mai ales că în arhivele primăriilor, în cadrul cărora funcţionau şi comisiile locale de fond funciar, se găseau şi o parte din planurile cadastrale vechi.
Împrejurarea că reclamantul din cererea conexă nu a contestat hotărârea nr.169/2006 emisă de Comisia judeţeană de fond funciar C, prin care acesta a fost validat cu suprafaţa de 50 ha în Anexa 23, nu împietează asupra reconstituirii dreptului de proprietate în natură. Pe de o parte, se reţine că este vorba despre aceeaşi suprafaţă de teren, provenind de la acelaşi autor comun şi se impune ca cererile să fie soluţionate în mod unitar (să fie emis un singur titlu de proprietate pentru toţi moştenitorii, conform art.13 alin.3 din Legea nr.1871991), iar pe de altă parte Legea nr.165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, permite în procedura administrativă reevaluarea deciziilor sau hotărârilor luate de comisiile judeţene sub aspectul dreptului de proprietate şi a imposibilităţii de restituire pe vechiul amplasament. Or, în speţă identificarea amplasamentului pe cale judiciară nu a fost contestată de părţi, deci nici de către pârâta Comisia locală de fond funciar C.
Prin sentinţa civilă nr.7532/23.06.2015, Judecătoria C a respins ca neîntemeiate cererile de chemare în judecată, astfel cum au fost conexate, formulate de reclamanţii H B C şi S C-I şi reclamantul din cererea conexă O B T, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului M K şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului T, şi pârâtele din cererea conexă Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor C, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul O C C. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
S-a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.1710/212/2006, la data 13.08.2006, pe rolul Judecătoriei C, reclamanţii H B C şi S C-I în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului, au formulat în baza Legii nr.18/1991 plângere împotriva Hotărârii nr.387 emisă de pârâtă în soluţionarea plângerii împotriva Hotărârii Comisiei locale M K, sens în care au solicitat admiterea plângerii, cu consecinţa pronunţării de către instanţă a unei hotărâri prin care să se dispună reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 50 ha, pe vechiul amplasament.
În motivarea în fapt, reclamanţii au arătat în esenţă că plângerea formulată împotriva propunerii Comisiei Locale M K a fost admisă, a fost invalidată hotărârea pronunţată de aceasta şi s-a dispus suplimentarea Anexei nr.23 prin includerea reclamanţilor cu suprafaţa de 50 ha.
În continuare, reclamanţii au arătat că includerea în Anexa nr.23 presupune întotdeauna ca persona îndreptăţită să fi primit în proprietate o parte din terenul la care are dreptul, datorită lipsei de teren disponibil nefiind posibilă restituirea integrală a proprietăţii.
De asemenea, reclamanţii au arătat că în ipoteza enunţată sunt incluse şi persoanele pentru care nu există teren agricol pentru a fi reconstituit conform art.3 alin.4 din Legea nr.1/2000, pentru diferenţa de teren nereconstituită urmând a fi acordate despăgubiri. În acest sens, dispoziţiile art.3 alin.4 din Legea nr.1/2000 vizează exclusiv situaţiile în care nu se poate face integral reconstituirea dreptului de proprietate, iar numai pentru diferenţă se pot acorda despăgubiri.
Reclamanţii au arătat că, deşi sunt persoane îndreptăţite, nu li s-a retrocedat nicio suprafaţă de teren, sens în care au invocat faptul că includerea în Anexa nr.23 a fost făcută cu încălcarea legii. Reclamanţii au mai arătat şi că potrivit dispoziţiilor art.39 din H.G. nr.890/2005 reconstituirea dreptului de proprietate se face prin atribuirea suprafeţelor de teren situate pe vechile amplasamente.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.53 alin.2 din Legea nr.18/1991.
În probaţiune, au solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri şi cu expertiză tehnică topografică.
La data de 10.10.2006 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că Hotărârea nr.387/2006 a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile art.54 din H.G. nr.890/2005, precum şi ale art.3 alin.4 din Legea nr.1/2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.247/2005 şi a arătat că în localitatea XXX nu mai există suprafeţe de teren agricol disponibil pentru retrocedare.
La data de 27.10.2006 reclamanţii au formulat cerere privind introducerea în cauză a Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului M K, iar la data de 22.11.2006 aceasta a depus în fotocopie înscrisurile depuse de moştenitorii defunctei H M, în cadrul procedurii administrative de reconstituire (filele 34-77 dosar fond).
La data de 12.01.2010 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului T.
La data de 18.03.2015 OCPI C a depus la dosarul cauzei procesele verbale şi schiţele cadastrale cu delimitarea administrativ teritorială dintre comunele T, C şi M K (f. 267-274).
Prin încheierea de şedinţă din data de 29.03.2011 instanţa a admis excepţia de conexitate, sens în care a dispus conexarea dosarului nr.39289/212/2010 la dosarul civil nr.1710/212/006, judecata continuând în prezentul dosar (f. 42-44, vol. II).
La data de 31.03.2014 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat note de şedinţă, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care conform art.17 alin.1 din Legea 165/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013 s-a constituit Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuţiile pârâtei (f. 270-272). Subsecvent, a formulat cerere de introduce în cauză a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul dispoziţiilor art.17 şi 18 din Legea nr.165/2013.
La data de 18.03.2015, numitul O C C a formulat cerere de intervenţie voluntară principală, prin care a arătat că împreună cu reclamanţii sunt moştenitorii defunctei H M, autoarea comună. În acest sens există certificatul de calitate de moştenitor nr.103/01.10.1997, care atestă calitatea de moştenitori a acestora de pe urma defunctei H M, respectiv pentru O R, H B C şi H R I. De asemenea, conform certificatului de moştenitor nr. 46/14.02.2001 a fost dezbătută succesiunea de pe urma defunctului O M, sens în care s-a constatat calitatea de moştenitori a numiţilor O R, în calitate de soţie supravieţuitoare şi O B T, în calitate de fiu. În continuare, conform certificatului de moştenitor nr.XXX, de pe urma defunctei O R a rămas ca unic moştenitor O B T.
A mai arătat intervenientul că pe linia celuilalt moştenitor al defunctei O R, respectiv O C, a fost dezbătută succesiunea de pe urma acestuia, sens în care Conform certificatului de moştenitor nr.XXX unicul moştenitor al acestuia este O C C.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.62-66 C.pr.civ. 1865.
În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
În probaţiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La data de 14.04.2015, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, sens în care a arătat că nu are competenţa emiterii actelor administrative, aceasta revenind comisiilor de fond funciar. În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.165/2013, Legii nr.18/1991 şi art.115-118 C.pr.civ. 1865.
În dosarul nr.39289/212/2010, conexat la prezenta cauză, reclamantul O B T a solicitat, în contradictoriu cu Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor C, Comisia Judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în principal obligarea primei pârâte să îi acorde cota ce i se cuvine din suprafaţa de 50 ha teren arabil situat pe un alt amplasament în localitatea C sau într-o localitate limitrofă, respectiv să întocmească documentaţia necesară şi să înainteze dosarul celei de a doua pârâte în vederea eliberării titlului de proprietate, iar ulterior, să procedeze la punerea în posesie, să fie obligată Comisia Judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor C să înainteze Secretariatului Comisiei de Acordare a Despăgubirilor a întregii documentaţii care a stat la baza emiterii Hotărârii nr.169/04.05.2006 prin care a fost validată cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind titlul de despăgubiri şi obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ulterior emiterii titlului de despăgubire, la emiterea unui titlu de plată.
În continuare, reclamantul a solicitat ca obligaţiile care vor fi stipulate în sarcina pârâtelor să se dispună sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere.
În motivarea în fapt, reclamantul a arătat că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 251 ha teren, sens în care s-a adresat Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor C.
Reclamantul a arătat că, în ceea ce priveşte cota ce i se cuvine, H M a mai avut un copil din a doua căsătorie, H R – decedat, iar acesta are ca moştenitori pe H B C şi H R I (în prezent S C I).
Reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr.69/04.05.2006 Comisia Judeţeană C a validat propunerile Comisiei locale C privind suplimentarea Anexei 23, pentru autor H M, pentru moştenitor O B T, cu suprafaţa de 50 ha. Reclamantul a arătat că autoarea sa a deţinut 65 ha teren arabil, astfel că a solicitat Comisiei să îi ofere teren arabil sau despăgubiri calculate în raport de contravaloarea unei teren cu aceleaşi caracteristici ca cel al autoarei sale.
Reclamantul a solicitat ca, în măsura în care Comisia locală C nu mai deţine teren arabil pentru a-i fi atribuit, şi nu există nici în localităţile limitrofe, să se efectueze demersurile pentru despăgubirea sa cu contravaloarea terenului expropriat, în limita de 50 ha arabil, nu păşune.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.247/2005, H.G. nr.890/2005, H.G. nr.1095/2005, art.21 din Constituţia Românei, art.6 din CEDO, respectiv art.1 Protocolul 1 la CEDO, art.1073, art.1075 Cod civil 1864.
La data 10.11.2010 pârâta Comisia Judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, în condiţiile în care Comisia locală de fond funciar C va întocmi şi va înainta documentaţia prevăzută de lege, va proceda în consecinţă.
La data de 17.11.2010 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat prematuritatea cererii de chemare în judecată, arătând că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005. De asemenea, a arătat că solicitarea privind obligarea la daune cominatorii este lipsită de fundament legal şi este inadmisibilă în condiţiile neparcurgerii procedurii administrative.
În drept au fost invocate dispoziţiile legale din Legea nr.247/2005, H.G. nr.1095/2005, art.115-119 C.pr.civ. 1865.
Analizând cu prioritate, în temeiul art.137 alin.1 C.pr.civ. 1865, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
În speţă, pârâta ANRP a fost chemată în judecată de către reclamantul O B T în cadrul dosarului nr.39289/212/2010, conexat la prezentul dosar nr.1710/212/2006.
Faţă de acestea, în raport de conţinutul concret al capetelor de cerere formulate de reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată menţionate, respectiv stipularea în sarcina pârâtei a unei obligaţii de a face, instanţa a apreciat că aceste chestiuni litigioase deduse judecăţii vizează în mod determinant existenţa sau inexistenţa drepturilor reclamantului în raport cu pârâta la acest moment procesual, reprezentând o chestiune de fond, instanţa urmând să statueze chiar asupra existenţei sau inexistenţei dreptului reclamantului în raport cu pârâta.
În acest context, constatând că în raport de pretenţiile concrete formulate de reclamant în raport cu pârâta, acestea reprezintă chestiuni litigioase care vizează chiar fondul raportului juridic dedus judecăţii şi nu un simplu incident procesual relativ la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei ANRP, excepţia invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Potrivit art.18 alin.3 din Legea nr.165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare. De asemenea, potrivit art.17 alin.5, Secretariatul Comisiei Naţionale preia toate atribuţiile, drepturile şi obligaţiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Din dispoziţiile normative menţionate, rezultă fără dubiu că din punct de vedere procesual Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va prelua drepturile şi obligaţiile aferente calităţii procesuale pe care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor o deţine în litigiile existente pe rolul instanţelor, textele legale fiind edificatoare în acest sens sub aspectul subzistenţei drepturilor şi obligaţilor entităţii anterioare prin entitatea prezentă.
Pârâta CNCI a fost chemată în judecată prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O B T în cadrul dosarului nr.39289/212/2010, conexat la prezentul dosar nr.1710/212/2006.
În raport de conţinutul concret al capetelor de cerere formulate de reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată menţionate, solicitând stipularea în sarcina pârâtei a unei obligaţii de a face, instanţa a apreciat că aceste chestiuni litigioase deduse judecăţii vizează în mod determinant existenţa sau inexistenţa drepturilor reclamantului în raport cu pârâta la acest moment procesual, reprezentând o chestiune de fond, urmând ca instanţa să statueze chiar asupra existenţei sau inexistenţei dreptului reclamantului în raport cu pârâta.
În consecinţă, a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNCI.
Pe fond, referitor la cerere de chemare în judecată formulată de reclamanţii H B-C şi S C-I, instanţa de fond a reţinut următoarele: Reclamanţii H B-C şi S C-I sunt moştenitorii defunctei H M (f. 17-23, 28, vol. I), autoare care a avut în proprietate suprafaţa de 251 ha teren agricol – situat în comuna XXX (conform Act de partaj voluntar f. 24 verso, vol. I), prin Decretul de expropriere nr.83/1949 aceasta fiind expropriată de suprafaţa de 247 ha.
Întinderea suprafeţei deţinute de autoarea reclamanţilor, defuncta H M, cât şi calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituire a reclamanţilor H B-C şi S C-I, în calitate de moştenitori ai defunctei, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile relevante şi incidente ale art.11 şi art.13 din Legea nr.18/1991, nu constituie chestiuni litigioase deduse controlului judecătoresc în speţă în cadrul procedurii plângerii formulate în condiţiile art.53 alin.2 şi următoarele din Legea nr.18/1991.
Astfel prin Hotărârea nr.387 privind contestaţia numitului H B-C, emisă de Comisia judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului (f.4, vol. I) a fost admisă contestaţia, s-a procedat la invalidarea propunerii Comisiei locale M K şi s-a dispus suplimentarea Anexei 23 cu autor H M, moştenitori H B-C şi S C-I, cu suprafaţa de 50 ha pentru acordarea despăgubirilor.
În acest sens, disp. art.11 din Legea nr.18/1991 dispun:
„(1)Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.
(2)Dispoziţiile alin.1 se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte suprafeţele preluate de cooperativele agricole de producţie în baza unor legi speciale sau în orice mod de la membrii cooperatori.
(21)Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.
(3)Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, pe baza situaţiei terenurilor deţinute de cooperativa agricolă de producţie la 1 ianuarie 1990, înscrisă în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar general sau a registrului agricol, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii.
(4)Cererea de stabilire a dreptului de proprietate se depune şi se înregistrează la primărie în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei.”
Conform art.13 din Legea nr.18/1991:
„(1)Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii.
(2)Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei.
(3)Titlul de proprietate se emite cu privire la suprafaţa de teren determinată pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca ei să procedeze potrivit dreptului comun.
(4)Pentru fiecare poziţie dintr-o anexă pot fi emise mai multe titluri de proprietate, cu condiţia ca suprafeţele înscrise în aceste titluri să nu depăşească suprafaţa totală validată în anexă.”
De asemenea, potrivit art.9 alin.1 din Legea nr. 18/1991, în cazul terenurilor agricole, limita maximă a suprafeţei restituibile nu va putea depăşi 50 de ha, de familie, în echivalent arabil, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi. Această dispoziţie legală se interpretează în raport cu art.3 alin.2 din Legea nr.1/2000, potrivit căruia reconstituirea dreptului de proprietate se face pentru diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha şi cea adusă în cooperativa agricolă de producţie sau preluată prin legi speciale ori în orice mod de la cooperatori, dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat.
În conformitate cu art.2 lit.a) din Legea nr.18/1991, în funcţie de destinaţie terenurile sunt: terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;
Potrivit H.G. nr.890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au următoarele atribuţii principale: preiau şi analizează cererile depuse în conformitate cu prevederile legii, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, cu excepţia celor formulate de comune, oraşe sau municipii; verifică în mod riguros îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.9 alin.4 şi 5 din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la art.6 din Legea nr.1/2000, cu modificările ulterioare, solicitând în acest scop toate relaţiile şi datele necesare; stabilesc mărimea şi amplasamentul suprafeţei de teren, pentru care se reconstituie dreptul de proprietate sau care se atribuie potrivit legii, propune alte amplasamente şi consemnează în scris acceptul fostului proprietar sau al moştenitorilor acestuia pentru punerea în posesie pe alt amplasament când vechiul amplasament este atribuit în mod legal altor persoane; completează, în urma verificărilor efectuate, anexele la prezentul regulament cu persoanele fizice şi juridice îndreptăţite; întocmesc situaţii definitive, potrivit competenţelor ce le revin, privind persoanele fizice şi juridice îndreptăţite să li se atribuie teren, cu suprafaţa şi amplasamentele stabilite, conform planului de delimitare şi parcelare întocmit; înaintează şi prezintă spre aprobare şi validare comisiei judeţene situaţiile definitive, împreună cu documentaţia necesară, precum şi divergenţele produse şi consemnate la nivelul acestor comisii; pun în posesie, prin delimitare în teren, persoanele îndreptăţite să primească terenul, completează fişele de punere în posesie a acestora, după validarea de către comisia judeţeană a propunerilor făcute, şi le înmânează titlurile de proprietate, potrivit competenţelor ce le revin.
Potrivit art.6 din acelaşi act normativ, comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii principale: verifică legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, în special existenţa actelor doveditoare, pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenta acestora; validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orăşeneşti sau municipale, împreună cu proiectele de delimitare şi parcelare; emit titlurile de proprietate pentru cererile validate.
Potrivit art.36, pe baza documentaţiilor înaintate de comisiile locale, care cuprind anexele validate, planurile parcelare, procesele-verbale de punere în posesie şi schiţele terenurilor, comisia judeţeană emite titlurile de proprietate. Documentaţiile se trimit în două exemplare, dintre care unul se reţine şi se depozitează la arhiva oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.
Conform art.52 alin.1 din Legea nr.18/1991, comisia judeţeană este o autoritate publică cu activitate administrativ-jurisdicţională. În acest sens, obiectul verificărilor judiciare în cadrul formulării plângerii îl constituie actul eliberat şi se circumscrie numai motivelor de fapt şi de drept reţinute de organul emitent. În acest context, în calea specială de atac a plângerii nu mai pot fi acceptate alte argumente, noi şi diferite în comparaţie cu cele însuşite în faza precedentă, care să fundamenteze din alt punct de vedere soluţia adoptată în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale.
Astfel, în prezenta cauză instanţa de fond a reţinut că reclamanţii H B-C şi S C-I au formulat cerere în temeiul dispoziţiilor Legii nr.247/2005, privind reconstituirea în natură, pe vechiul amplasament, a suprafeţei de 251 ha care a aparţinut autoarei H M, cerere fiind înregistrată la Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor XXX sub nr. 10813/07.09.2005 (f.60, vol.I).
În probaţiunea cererii de reconstituire şi în aplicarea dispoziţiilor art.9 alin.4 şi 5 din Legea nr.18/1991, au depus actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov la nr.XXX şi transcris de Tribunalul C sub nr.1867/939 (f.62-67, vol.I), proces verbal predare cantitate de orez de pe O M şi Ing. H nr.39 din data de 14.12.48 (f.68, vol.I), certificate de deces pentru defuncţii H C, H M şi H R C (f.69-71, vol.I), certificate de naştere pentru H B C, S C I şi H M (f.72-74, vol.I), respectiv certificat de căsătorie pentru H R C şi H M (f.75).
Din administrarea probei cu interogatoriul pârâtelor Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor XXX şi Comisia judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului – Instituţia Prefectului (f.90, 97 vol.I) rezultă în mod determinant că în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale reclamanţii nu au probat cu certitudine situarea vechiului amplasament al autoarei H M, pentru terenul în suprafaţă de 251 ha, conform titlului reprezentat de actul de partaj voluntar, autentificat de Tribunalul I la nr.2007 şi transcris de Tribunalul C sub nr.1867/939, deşi sarcina probei le incumba sub acest aspect.
Conform art.2 din Legea nr.1/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.247/2005:
„(1)În aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane. Comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, de comun acord cu proprietarii, pot comasa terenurile care urmează să fie retrocedate într-un singur amplasament”.
Conform dispoziţiilor relevante ale art.3 din Legea nr.1/2000:
„3)În cazul în care în localitate nu există suprafeţe de teren agricol, pentru a satisface integral cererile, în condiţiile prevăzute la alin.2, reconstituirea dreptului de proprietate se va face, la propunerea comisiei locale, din suprafeţele de teren agricol trecute în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, conform art.49 din Legea nr.18/1991, republicată, din terenul comunelor limitrofe pe raza cărora se află terenul agricol solicitat, prin transfer de anexe cu validarea comisiei judeţene, precum şi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.
4)În situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condiţiile alin.2, se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat”.
În raport de aceste dispoziţii legale, rezultă că reconstituirea dreptului de proprietate se va face la propunerea comisiei locale de fond funciar, din următoarele terenuri:
-suprafeţe de teren agricol trecute în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, conform art.49 din Legea nr.18/1991.
-din terenurile comunelor limitrofe localităţii, unde se află terenul solicitat, prin transfer de anexe cu validarea comisiei judeţene.
-din terenurile care au devenit proprietatea statului sau a unităţilor administrativ teritoriale în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Dacă reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile art.3 alin.3 din Legea nr.1/2000 nu se poate realizate în modalităţile expuse anterior şi cu respectarea procedurii prevăzute de art.10 din Regulament, atunci se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedată.
Astfel, s-a apreciat că din probatoriul administrat rezultă în mod determinant că procedura prevăzută de art.10 din Regulament a fost parcursă în mod corespunzător de pârâta Comisia locală de fond funciar M K, sens în care nu au putut fi identificare suprafeţe de teren susceptibile a face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în cadrul comunelor limitrofe localităţii, unde se află terenul solicitat. Acest aspect a fost confirmat şi prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de expert desemnat T. V (f.204, vol.II), care a atestat că în cadrul unităţilor administrativ teritoriale C, T şi M K nu există teren arabil disponibil pentru a face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
De asemenea din corespondenţa existentă între comisiile locale limitrofe, iniţiată de Primăria C, inclusiv cu Agenţia Domeniilor Statului, instanţa a reţinut că aceasta confirmă inexistenţa disponibilului de teren arabil care să poată constitui obiectul reconstituirii dreptului de proprietate (f.163-181, vol.III).
Chiar şi în ipoteza în care s-a considera că pârâta nu a respectat dispoziţiile art.10 din HG nr.890/2005 pentru aprobarea Regulamentului, această neregularitate nu are aptitudinea de a invalida H.C.J. nr.387, în contextul în care prin efectuarea expertizei tehnice topografice de către expertul desemnat D D (f.117-128, vol.III) s-a constatat că vechiul amplasament pentru suprafaţa de 251 ha aparţinând autoarei M H este poziţionat atât în cadrul unităţii administrativ teritoriale C (161,26 ha), cât şi în cadrul unităţii administrativ teritoriale T (445,09 ha), dar nu în cadrul unităţii administrativ teritoriale M K, unitate învestită cu cererea de reconstituire de către reclamanţi
Astfel, eventuala neparcurgere corespunzătoare a procedurii reglementate de art.10 din HG nr.890/2005 nu este imputabilă pârâtei Comisia locală de fond funciar M K, învestită de reclamanţi cu cererea de reconstituire, cu precădere în condiţiile în care reclamanţii în procedura administrativ-jurisdicţională în faţă acesteia nu au probat cu certitudine existenţa şi poziţionarea vechiului amplasament al terenului aparţinând autorului H M.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a apreciat că reclamanţii formulează critici nefondate în raport de HCJ nr.387 prin care s-a dispus suplimentarea Anexei 23 cu autor H M, moştenitori H B C şi S C-I, cu suprafaţa de 50 ha, în condiţiile în care în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale în faţa comisiilor de fond funciar aceştia nu au probat existenţa vechiului amplasament al autoarei H M printr-un probatoriu adecvat, sens în care ulterior efectuării expertizei tehnice judiciare în specialitatea topografie de către expert desemnat D D a fost identificat vechiul amplasament al autoarei H M în cadrul a două unităţi administrative teritoriale, T, respectiv C, aspect care confirmă deasupra oricărui dubiu că în faza procedurii administrativ jurisdicţionale reclamanţii nu au probat existenţa vechiului amplasament al terenului în nicio modalitate adecvată.
În ceea ce priveşte suplimentul la raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de expertul desemnat D D şi depus la dosarului cauzei la data de 15.09.2014 (f.1-12, vol.III), instanţa nu i-a acordat eficienţă probatorie, în raport de obiectivele stabilite, cu referire la situarea parcelelor Ps 1354/1 şi 1354/2 pe raza teritoriului administrativ C conform Planului de situaţia realizat în Anexa 3 (f.7, vol.III), sens în care a identificat suprafaţa de 50 ha, în parcela Ps 813, UAT C, categorie de folosinţă păşune comunală, aflată la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar C, conform Anexei 5 la suplimentul raportului de expertiză efectuat (f.10), suprafaţă liberă şi susceptibilă de a constitui obiectului reconstituirii în favoarea reclamanţilor, conform poziţiei expertului.
Într-adevăr, conform art.3 alin.1 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, pentru aplicarea prezentei legi comisia locală dispune de totalitatea terenurilor proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale respective, în această categorie fiind incluse terenurile agricole aflate sau rămase la dispoziţia comisiilor locale de aplicare a Legii fondului funciar şi care s-au găsit la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie, determinate ca atare pe baza situaţiei cuprinse în sistemul de evidenţă a sistemului de cadastrului funciar general sau a registrului agricol, corectate cu înstrăinările legal efectuate de către cooperative până la data intrării în vigoare a Legii fondului funciar (20 februarie 1991), precum şi cu reconstituirile şi/sau constituirile dreptului de proprietate privată făcute cu respectarea prevederilor Legii nr.18/1991 (art.11 alin.3 din Legea nr.18/1991, art.2 alin.2 din Legea nr.1/20001 şi art.II din Legea nr.169/1997).
Dispoziţiile art.3 alin.1 din Legea nr.1/2000 în modalitatea expusă au fost abrogate expres prin art. unic din Legea nr.267/2011 publicată în Monitorul Oficial nr.870 din 9 decembrie 2011.
În acest sens, s-a reţinut că terenul identificat de expertul D D, în suprafaţă de 50 ha, situat în parcela Ps 813, UAT C, categorie de folosinţă păşune comunală, conform Anexei 5 la suplimentul raportului de expertiză efectuat (f.10), nu poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, fiind exceptat de la reconstituirea dreptului de proprietate şi în consecinţă neretrocedabil, în condiţiile în care din punct de vedere juridic acesta nu se află la dispoziţia pârâtei Comisia locală de fond funciar C, în a cărei rază administrativ teritorială a fost identificat.
Astfel, categoria de folosinţă constând în păşune comunală a terenului în suprafaţă de 50 ha, situat în parcela Ps 813, UAT C, conform Anexei 5 la suplimentul raportului de expertiză efectuat (f.10), îl face nerestituibil reclamanţilor, neputând fi considerat teren liber care poate face obiectul reconstituirii, în condiţiile în care sub aspectul regimului juridic acesta nu se mai află la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar C.
Referitor la cererea conexă formulată de reclamantul O B T, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul este moştenitorul defunctei H M (f.34-56 dosar conexat), autoare care a avut în proprietate suprafaţa de 251 ha teren, teren situat în comuna G D (conform actului de partaj voluntar f.22-27, dosar conexat), prin Decretul de expropriere nr.83/1949 aceasta fiind expropriată de suprafaţa de 247 ha.
De asemenea, în cauză întinderea dreptului de proprietate/suprafeţei deţinute de autoarea reclamantului, defuncta H M, cât şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la reconstituire, în calitate de moştenitor al defunctei, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile relevante şi incidente ale art.11 şi13 din Legea nr.18/1991, nu constituie chestiuni litigioase deduse controlului judecătoresc în cadrul procedurii plângerii formulate în condiţiile art.53 alin.2 şi următoarele din Legea nr.18/1991, sens în care nu sunt contestate.
În acest sens, prin Hotărârea nr.169/04.05.2006 emisă de Comisia judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului (f.14, dosar conexat) s-a procedat la validarea propunerii Comisiei locale de fond funciar C şi s-a dispus suplimentarea Anexei 23 cu autor H M, moştenitor O B T, cu suprafaţa de 50 ha.
Prin Adresa nr.1262 din data de 19.01.2009 reclamantului i s-a comunicat oferta de punere în posesie cu teren categoria folosinţă păşune pentru suprafaţa de 50 ha, validată prin Anexa 23, respectiv despăgubiri (f.17, dosar conexat).
La data de 12.02.2007 reclamantul O B T a solicitat expres că optează pentru punerea în posesie cu teren arabil pentru suprafaţa validată prin Anexa 23 sau acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului arabil.
Prin adresa nr.3297/05.05.2008 pârâta Comisiei locale de fond funciar C a comunicat reclamantului că dosarul acestuia urmează a fi înaintat Prefecturii C pentru acordarea despăgubirilor (f.20, dosar conexat).
În ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamantul O B T a învestit instanţa, s-a reţinut, din perspectiva principiului disponibilităţii procesuale, că instanţa nu a fost învestită cu o plângere formulată împotriva Hotărârii nr.169/04.05.2006 emisă de Comisia judeţeană C pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra pământului, în condiţiile disp. art.53 alin.2 din Legea nr.18/1991.
De altfel, în raport de dispoziţiile art.53 alin.2 din Legea nr.18/1991, coroborat cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.10.2010, o astfel de plângere ar fi fost tardivă, în condiţiile în care termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii menţionate a expirat, astfel că a intervenit decăderea reclamantului din dreptul a supune controlului judecătoresc procedura administrativ-jurisdicţională în care s-a emis Hotărârea nr.169/04.05.2006.
Solicitările formulate de reclamantul O B T în cadrul capătului principal al cererii de chemare în judecată sunt susceptibile a fi deduse judecăţii numai în cadrul plângerii reglementate de art.53 alin.2 din Legea nr.18/1991, evident în cadrul termenului legal de 30 de zile de formulare a acesteia.
Sub un alt aspect, instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al capătului principal al cererii de chemare în judecată formulate, în condiţiile în care reclamantul, în raport de imposibilitatea (prin inexistenţa disponibilului de teren restituibil) Comisiei locale de fond funciar C de a-i reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 ha, astfel cum a fost validat în Anexa 23, în categoria de folosinţă arabil, a solicitat expres acordarea despăgubirilor potrivit validării menţionate anterior, prin Hotărârea nr.169/04.05.2006 (f. 18, dosar conexat).
Pentru identitate de raţiune şi cu referire la considerentele expuse în cadrul soluţionării plângerii formulate de reclamanţii H B C şi S C I, instanţa a constatat caracterul legal al Hotărârii nr.169/04.05.2006, în condiţiile în care reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor nu s-a putut realiza potrivit dispoziţiilor art.3 alin.3 din Legea nr.1/2000, cu respectarea procedurii prevăzute de art.10 din Regulament, sens în care reclamantul O B T a devenit eligibil pentru acordarea despăgubirilor, acesta fiind validat în cadrul Anexei 23 prin hotărârea menţionată, modalitate de soluţionare a cererii de reconstituire faţă de care reclamantul şi-a manifestat acordul expres în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale.
Asupra capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că procedura de reconstituire, faza administrativ-jurisdicţională, a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991 se finalizează prin emiterea hotărârii de validare de către comisiile judeţene, sens în care în favoarea reclamantului s-a emis Hotărârea nr.169/04.05.2006, prin care acesta a fost validat în cadrul Anexei 23 pentru acordarea despăgubirilor (f.18, dosar conexat).
Astfel, la momentul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamant, respectiv 18.10.2010, procedura de acordarea a despăgubirilor era reglementată de Titlul VII, Capitolul V din Legea nr.247/2005. În acest sens, art.16 şi următoarele din Titlul VII, Capitolul V reglementează procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, instituind competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură administrativă a cărei parcurgere este obligatorie pentru reclamant.
Conform art.16.4 din Normele metodologice de aplicare a titlului VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, aprobată prin HG nr.1095 din 15 septembrie 2005, în cazul despăgubirilor acordate potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu acceptă sau nu pot primi teren în natură, pe alt amplasament, comisia judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar va înainta Secretariatului Comisiei Centrale, pe bază de proces-verbal de predare-primire, întreaga documentaţie care a stat la baza validării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate. La dosar vor fi anexate şi dovezile privind faptul că fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li s-au oferit terenuri în natură, pe alt amplasament, pe care nu le-au acceptat, sau, după caz, o declaraţie semnată de membrii comisiei de aplicare a legilor fondului funciar, prin care se atestă că nu mai există teren disponibil pentru restituire în natură.
Astfel în cadrul procedurii administrative potrivit art.16 alin.4 din Legea nr.247/2005, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin.1 şi 2 în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, articol care urmează a fi coroborat cu art.16.4 din Normele Metodologice şi art.16.10 şi 16.11, conform cărora după primirea dosarelor prevăzute la pct.16.1-16.5 şi 16.7, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în ceea ce priveşte verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, respectiv după analizarea dosarelor conform prevederilor pct.16.10, Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În continuare, conform art.21 din Legea nr.247/2005 dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabileşte că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia, care se coroborează cu articolul corespunzător din Normele Metodologice, şi anume art.21.1 – care stipulează că în situaţia prevăzută la art.21 din titlul VII al legii, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată.
Din interpretarea coroborată a textelor de lege enunţate, rezultă că Legea nr.247/2005 recunoştea posibilitatea ca, şi după încheierea procedurii administrative desfăşurate la nivelul comisiilor locale de fond funciar, prin stabilirea dreptului la despăgubiri, să se revină asupra acestei măsuri şi să se restituie în natură respectivul imobil, doar dosarele în care cererea de restituire în natură a fost în mod întemeiat respinsă urmând în continuare procedura specifică acordării despăgubirilor.
În acest sens, sub incidenţa Titlul VII, Capitolul V din Legea nr.247/2005 coroborat cu Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, era reglementată în mod exclusiv o procedură cu caracter administrativ care trebuia parcursă pentru acordarea despăgubirilor, procedură care debuta ulterior epuizării administrativ-jurisdicţionale prin emiterea hotărârii de validare a persoanei îndreptăţite pentru acordarea despăgubirilor.
În raport de derularea procedurii administrative reglementată de dispoziţiile legale menţionate în prezentat cauză, reclamantul nu a probat existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţilor administrative competente în exercitarea atribuţiilor legale care le reveneau. Astfel, din corespondenţa existentă cu Comisia locală de fond funciar C rezultă în mod expres că aceasta a comunicat constant şi cu celeritate stadiul procedurii privind acordarea de despăgubiri reclamantului O B T, conform Anexei 23 validată prin Hotărârea nr.169/04.05.2006, sens în care nu se poate reţine o omisiune determinantă a pârâtei sau un refuz de a proceda la parcurgerea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor (f.20-21, dosar conexat).
Dispoziţiile relevante şi incidente nu reglementează termene exprese şi imperative pentru desfăşurarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, astfel că faţă de pârâtă nu este incident un refuz nejustificat prin raportare la un anumit termen, ci numai spectrul desfăşurării acestor proceduri în cadrul unui termen rezonabil. Sunt reglementate prin lege etape distincte în cadrul procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, care debutează prin predarea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale, etape care trebuie parcurse în mod individual şi în cadrul cărora se stabileşte în concret modalitatea de acordare a despăgubirilor, cuantumul acestora, perioada în care urmează a fi plătite, cenzurarea legalităţii desfăşurării procedurii anterioare, conform dispoziţiilor legale evocate.
Faţă de acestea, solicitările reclamantului din cadrul capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată tind să eludeze succesiunea etapelor procedurii administrative obligatorii, în condiţiile în care instanţa de judecată la acest moment procesual nu are aptitudinea de a cenzura procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, prin instituirea unor obligaţii de a face în sarcina pârâtelor, a unor termene şi, eventual, a unor sancţiuni pecuniare.
În prezent, dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr.247/2005 Capitolul V referitor la procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor şi dispoziţiile aferente din Normele metodologice de aplicare a acesteia au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi a Hotărârii de Guvern nr.401/2013. În cadrul Legii nr.165/2013, prevalenţa restituirii în natură este prevăzută cu valoare de principiu, sens în care există prevedere expresă în art.2 lit.a.
Suplimentar, au fost avute în vedere şi disp. art.21 alin.4 din lege, care prevăd posibilitatea Comisiilor judeţene de fond funciar de a propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local, dar şi pe cele ale art.42 alin.1 şi 2, potrivit cărora persoanele îndreptăţite pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către comisiile locale de fond funciar, în vederea restituirii în natură a terenurilor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, respectiv în termenul prevăzut la alin.1 pot opta pentru returnarea dosarelor la comisiile locale de fond funciar şi persoanele care nu au valorificat titlurile de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispoziţii care vin în completarea intenţiei legislative concretizate în cuprinsul Legii nr.247/2005 (alin.2).
În cadrul Legii nr.165/2013 în Capitolul III intitulat „Acordarea de măsuri compensatorii”, este reglementată procedura de acordare a despăgubirilor (compensare), sens în care potrivit art.17 în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
În continuare, Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013 reglementează în Capitolul III procedura de valorificare în numerar a punctelor, în conformitate cu noul sistem de compensare instituit de Legea nr.165/2013.
În consecinţă, s-a reţinut că procedura administrativ-jurisdicţională pentru reconstituirea dreptului de proprietate a fost epuizată, urmând a fi parcursă procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, evident cu posibilitatea restituirii în natură în raport de dispoziţiile legale citate şi au fost respinse ca neîntemeiate solicitările reclamantului formulate în cadrul capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.
În raport de soluţiile de respingere ca neîntemeiate a capetelor de cerere, atât cel principal, cât şi cel subsidiar al cererii de chemare în judecată, a fost respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere.
Asupra cererii de intervenţie voluntară principală formulată de O C C, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Deşi intervenientul voluntar principal O C C s-a prevalat de calitatea de moştenitor al defunctei H M, autoare comună, acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietare de pe urma autoarei sale, sens care nu a avut calitatea de persoană solicitantă în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicţionale în cadrul cărora s-a emis Hotărârea nr.XXX/04.05.2006 pentru reclamanţii H B C şi S C I, respectiv Hotărârea nr.XXX/04.05.2006 pentru reclamantul O B T.
Ca urmare, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie voluntară formulată în cadrul procedurii plângerii reglementate de art.53 alin.2 din Legea nr.18/1991, în condiţiile în care intervenientul nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma autoarei H M, în cadrul procedurilor-administrativ jurisdicţionale desfăşurate în faţa comisiilor de fond funciar, singura modalitate în care acesta putea deveni parte în cadrul acestor proceduri şi se putea analiza calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituire.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii din cererea principală şi reclamantul din cererea conexă au declarat în termen legal recurs.
În recursul declarat de H B C şi S C I, s-a arătat că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, vechiul amplasament al terenului a cărui reconstituire se solicită a fost identificat în trupurile 2, 3 şi 4, situate pe raza administrativ teritorială a com. C, jud. C. De asemenea, prin acelaşi raport de expertiză s-a identificat suprafaţa de 50 ha aparţinând defunctei H M în trupul 3, parcela 813/1, având destinaţia de păşune.
Aşadar, este neîntemeiată constatarea instanţei de fond conform căreia nu există terenuri libere disponibile, care să poată constitui obiectul reconstituirii dreptului de proprietate. Faptul că acest teren este încadrat în categoria de folosinţă „păşune”nu îl face nerestituibil persoanelor îndreptăţite, art.45 din Legea nr.18/1991 instituind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate către persoanele îndreptăţite asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fâneţe, cu condiţia ca acestea să fie gospodărite şi exploatate în regim silvic, potrivit legii.
În ceea ce priveşte constatarea instanţei, conform căreia chiar şi în ipoteza în care s-ar admite teza potrivit căreia pârâta nu ar fi respectat disp. art.10 din HG nr.890/2005 aceasta nu ar duce la invalidarea Hotărârii nr.387/2006, întrucât prin efectuarea expertizei topografice s-a constatat că terenul ce a aparţinut autoarei este poziţionat atât în cadrul unităţii administrativ teritoriale C, cât şi pe teritoriul com. T, neaparţinând unităţii administrativ teritoriale M K, unitate ce a fost investită cu soluţionarea cererii de reconstituire, au considerat recurenţii că este neîntemeiată, în condiţiile în care în adresa nr.6545/27.09.2010 a Primăriei com. C se arată că, în privinţa parcelelor asupra cărora s-a făcut identificarea terenului autoarei lor, există divergenţe privind trasarea limitelor administrativ teritoriale între comunele C, M K şi T. Aceste aspecte nu le pot fi imputate reclamanţilor, ei arătând care este vechiul amplasament şi cunoscând că acesta aparţinea com. M K. Faptul că acum cele trei unităţi administrativ teritoriale îşi adjudecă acea porţiune de teren nu poate avea vreo înrâurire ulterioară în stabilirea entităţii investite cu soluţionarea cererii. Oricum, entitatea investită cu soluţionarea cererii era obligată să transmită dosarul unităţii competente în cazul în care constata că terenul nu se afla pe raza com. M K.
În recursul declarat de O B T, acesta a arătat că, la fel ca şi ceilalţi reclamanţi, a formulat cerere separată de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma autoarei comune H M, fără a cunoaşte unii despre cererile formulate de ceilalţi. Astfel, s-a ajuns ca cererile să fie soluţionate de comisii locale diferite.
A susţinut recurentul că din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond a reieşit că vechiul amplasament al autoarei comune a fost identificat pe raza com. C, fiind liberă o suprafaţă de 66,4 ha păşune, din care 50 ha teren a aparţinut autoarei H M. Având în vedere această situaţie nouă de fapt, reieşită după parcurgerea unor demersuri extrem de anevoioase, fiind imperios necesar concursul instanţei prin administrarea a două expertize tehnice de specialitate şi adrese la foarte multe autorităţi şi instituţii implicate, a arătat că singura măsură reparatorie echitabilă este restituirea în natură a suprafeţei de 50 ha teren păşune în parcela Ps 813/1, situată pe raza com. C, jud. C, descrisă în Anexa 5 a raportului de expertiză lămuritor întocmit de expert D.
Principiul reconstituirii pe vechiul amplasament constituie regula, iar reconstituirea pe alt amplasament se impune exclusiv în ipoteza imposibilităţii restituirii vechiului amplasament, prioritar acordării de despăgubiri.
Instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, respingând acţiunea pentru considerente care nu au fost niciodată puse în discuţia părţilor şi nu au fost invocate de părţile adverse. Hotărârea instanţei de fond reprezintă o denegare de dreptate, o ignorare a realităţii incapacităţii statului de a asigura un mecanism eficient de reparare a abuzurilor regimului comunist, lăsând persoanele îndreptăţite la îndemâna intereselor obscure ale celor care decid în cadrul unor autorităţi.
A arătat recurentul că nu a contestat Hotărârea nr.169/2005 (în mod exclusiv faţă de enunţata inexistenţă a disponibilităţii vechiului amplasament), totuşi prezentul demers judiciar s-a impus ca urmare a demersului celorlalţi moştenitori ai autoarei comune. Dacă prin cererea principală reclamanţii H şi S pot obţine, cel puţin teoretic, reconstituirea dreptului de proprietate pe acelaşi amplasament, pentru identitate de raţiune se impune ca şi lui să i se recunoască acelaşi drept. Moştenitorii aceluiaşi defunct nu pot beneficia de soluţii contrare de rezolvare a aceleiaşi cereri; de altfel, aceasta a fost şi raţiunea conexării celor două cereri.
Refuzul instanţei de a da valenţă cererilor motivat de nedovedirea vechiului amplasament în cadrul procedurii administrative este de un formalism exagerat, care se îndepărtează până la negare de raţiunea legiuitorului. Nu poate fi reţinută vreo culpă a sa sau a celorlalţi moştenitori, ci conduita unităţilor territorial-administrative este cea vinovată de imposibilitatea de stabilire a acestui amplasament.
Analiza instanţei de fond cu privire la disponibilitatea terenului cu destinaţie păşune încalcă prevederile art.3 alin.21 din Legea nr.1/2000, dar este în contradicţie şi cu situaţia rezultată din actele depuse la dosar. Intimatele s-au exprimat în sens contrar celor reţinute de instanţa de fond, respectiv Comisia locală C a confirmat că deţine în administrare teren reprezentând inclusiv păşuni, suprafaţa de teren deţinută de autoarea H M identificată în raportul de expertiză reprezentând păşune comunală fiind la dispoziţia comisiei locale de fond funciar.
Pentru ca eventuala hotărâre judecătorească să poată fi pusă efectiv în executare şi, astfel, să satisfacă inclusiv cerinţele CEDO privind accesul liber la justiţie prin prisma duratei rezonabile a procedurii, inclusiv a aducerii la îndeplinire a sarcinilor impuse prin hotărâre, a solicitat ca intimatele să fie obligate la îndeplinirea obligaţiilor de a face sub sancţiunea daunelor cominatorii într-un cuantum modic de 50 lei/zi de întârziere.
În drept, a invocat disp. art.3041 C.pr.civ. 1865, Legea nr.165/2013, Legea nr.247/2005, HG nr.890/2005, HG nr.1095/2005, art.23 Constituţie, art.6 CEDO, art.1 Protocolul 1 la Convenţie, art.1073, 1075 C.civ. 1864.
Prin întâmpinări identice, intimatele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, susţinând că în mod corect prima instanţă a reţinut că în faza administrativ-jurisdicţională reclamanţii nu au probat existenţa vechiului amplasament al terenului, precum şi faptul că terenul având categoria de folosinţă păşune comunală este exceptat de la reconstituirea dreptului de proprietate şi, în consecinţă, neretrocedabil. De asemenea, în mod corect prima instanţă a respins şi cererea reclamantului O B T, în contextul în care acesta a fost validat în Anexa 23 pentru acordarea despăgubirilor, deci procedura administrativ-jurisdicţională a fost epuizată, urmând a fi parcursă procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor conform Legii nr.165/2013, evident cu posibilitatea restituirii în natură în raport de disp. art.2 lit.a din această lege.
De asemenea, intimatele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au formulat, odată cu întâmpinarea, şi recursuri incidente.
În recursul incident formulat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, s-a criticat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de solicitarea reclamanţilor de punere în posesie, în raport de disp. art.17 alin.1 din Legea nr.165/2013, art.5-6 din HG nr.890/2005.
În drept, au fost invocate disp. art.483, 488, 494 şi 467 C.pr.civ. în vigoare.
De asemenea, în recursul incident formulat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a invocat faptul că prima instanţă nu a soluţionat excepţia necompetenţei materiale, în raport de disp. art.1 din HG nr.572/2013, art.23 din OUG nr.96/2013 şi art.10 alin.1 teza a II-a din Legea nr.554/2004 competenţa de soluţionarea cauzei revenind secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel C. De asemenea, s-a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de solicitarea reclamanţilor de punere în posesie, în raport de disp. art.17 alin.1 din Legea nr.165/2013, art.5-6 din HG nr.890/2005.
În drept, au fost invocate disp. art.483, 488 pct.3, 5 şi 8, 494 şi 467 C.pr.civ. în vigoare.
Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursurile incidente, solicitând respingerea acestora ca inadmisibile, arătând că instituţia recursului incident a fost introdusă prin Noul Cod de procedură civilă, care a intrat în vigoare în anul 2013, în timp ce prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă.
Analizând recursurile declarate în cauză, tribunalul reţine următoarele:
Pe parcursul judecăţii cererilor reclamanţilor, la data de 15.02.2013 a intrat în vigoare Noul Cod de procedură civilă, care la art.24 prevede că „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar la art.26 că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Instituţia recursului incident îşi găseşte reglementare legală în disp. art.491 din Codul de procedură civilă în vigoare, aceasta neexistând în Codul de procedură civilă din 1865.
Cum cererile reclamanţilor au fost introduse la data de 13.09.2006, respectiv 18.10.2010, în raport de dispoziţiile legale mai sus-citate rezultă că dispoziţiile de procedură aplicabile sunt cele ale Codul de procedură civilă din 1865, astfel că recursurile incidente declarate de pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor vor fi respinse ca fiind inadmisibile.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de reclamanţi, întrucât conţin aceleaşi motive în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, acestea vor fi analizate împreună.
Se reţine că în mod eronat prima instanţă a considerat că reclamanţilor le este imputabilă neprobarea existenţei vechiului amplasament al terenului autoarei H M, în procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de Legea nr.18/1991.
Astfel, în justificarea cererilor lor formulate la comisiile de fond funciar M K şi C, reclamanţii din cererea principală şi reclamantul din cererea conexă s-au prevalat de actul de partaj voluntar transcris la Tribunalul C sub nr.1867/31.05.1939. Ceea ce interesează cauza de faţă face obiectul pct.5 din acest act, unde se menţionează:
„Partea din moşie situată la Sud-Est în suprafaţă totală de 251 ha 0730 învecinată cu vatra satului G D, terenul expropriat fostă proprietatea def. M V, proprietatea def. M V, mereaua satului P M, mereaua fostului sat E şi restul proprietăţii succesorale de care se desparte prin aceiaşi linie de hotar menţionată la art. precedent, se atribuie în plină proprietate şi posesiune subsemnatei M H”.
De asemenea, s-au prevalat şi de procesul verbal nr.39/14.12.1948 privind predarea unei cote libere din O Ing. H „din comuna G D judeţul C”, acest înscris fiind semnat de „şeful Centrului de Colectare C” (fila 68 dosar fond 10907/2006, devenit 1710/212/2006, vol.I).
Aceste înscrisuri conţin o serie de repere care făceau identificabilă poziţia vechiului amplasament al terenului de 50 ha solicitat, mai ales că în arhivele primăriilor în cadrul cărora funcţionau şi comisiile locale de fond funciar se găseau şi o parte din planurile cadastrale vechi. În acest sens, fără a se prevala de o altă împrejurare, Primăria com. M K a înaintat, la solicitarea instanţei de fond, „harta cadastrală loc. P M”.
Potrivit art.5 lit.b din Regulamentul din 4 august 2005 privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin HG nr.890/2005, comisiile comunale verifică în mod riguros îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.9 alin.4 şi 5 din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la art.6 din Legea nr.1/2000, cu modificările ulterioare, solicitând în acest scop toate relaţiile şi datele necesare”. Textul art.6 din Legea nr.1/2000 se referă la verificarea actelor doveditoare şi a existenţei libere a vechiului amplasament.
Fără să fie preocupată de stabilirea vechiului amplasament, situaţie în funcţie de care s-ar fi procedat la stabilirea modalităţilor reparatorii alternative prevăzute de lege, Comisia locală de fond funciar M K a solicitat reclamanţilor din cererea principală doar să facă dovada faptului că autoarea lor a deţinut posesia terenului şi după anul 1945. Chiar la interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond, această comisie a răspuns că „reclamanţilor nu le-a fost solicitată o schiţă a amplasamentului, întrucât Comisia locală nu dispune de teren extravilan în vederea reconstituirii dreptului de proprietate al petenţilor, la nivelul localităţii neexistând amplasamente pentru care nu s-au eliberat titluri de proprietate” (fila 90 dosar fond 10907/2006, vol.I), fără a observa fie faptul că este posibil ca cererea să vizeze un teren aflat în circumscripţia altei unităţi administrativ teritoriale – cum s-a dovedit în cauza de faţă, fie faptul că stabilirea despăgubirilor băneşti se face în funcţie de o serie de criterii, printre care şi poziţia efectivă a amplasamentului.
În mod similar, la cererea de reconstituire adresată Primăriei C, reclamantul din cererea conexă O B T a depus, pe lângă actul de partaj menţionat mai sus, certificatul nrXXX eliberat de Primăria comunei G D, plasa O, jud. C, din care rezultă că M H era proprietar al suprafeţei de 251 ha teren în această comună, fiind descrise cu suprafeţe şi vecinătăţi cele şapte trupuri ce compuneau această suprafaţă (filele 28-29 dosar fond 39289/212/2010). Întreaga suprafaţă de 251 ha teren este descrisă ca fiind cuprinsă între „râul C (C)”, mereaua T, vatra satului G D, mereaua G D.
Procedând de aceeaşi manieră ca şi Comisia locală de fond funciar M K, nici Comisia locală de fond funciar C nu a procedat la identificarea vechiului amplasament, aşa cum rezultă din răspunsul la interogatoriul administrat în faţa primei instanţe (fila 80 dosar fond 39289/212/2010), însă l-a inclus pe solicitant în Anexa 23 – despăgubiri, transmiţându-i prin adresa nr.1262/19.01.2007 o ofertă privind punerea în posesie cu teren păşune (fila 17 dosar fond 39289/212/2010), ca modalitate alternativă de reparare prin compensare.
În consecinţă, este nelegal şi excesiv să se pretindă reclamanţilor să indice comisiilor locale vechiul amplasament, în condiţiile în care, pe de o parte, aceştia au depus înscrisuri din care rezultau amplasamentul şi vecinătăţile terenului autoarei H M, iar, pe de altă parte, comisiile locale de fond funciar, neprocedând la stabilirea vechiului amplasament, nu le-au pretins nicicând date sau informaţii suplimentare în acest sens.
Primul expert topograf numit în cauză, V T, a menţionat că „în urma cererilor depuse de expert şi a investigaţiilor făcute la Arhivele Naţionale, jud. C, au fost identificate două planuri cadastrale vechi, iar dosarul în care erau cuprinse avea notificată perioada 1928-1940. Planurile în cauză redactate la sc. 1: 500, aflate în evidenţă sub numerele 383 şi 384, întocmite pentru arealul G D, cuprind ca informaţie trupuri de terenuri ale proprietăţii M V (autoarea M H – n.n.)”. Totodată, expertul a menţionat că după aceste planuri s-au făcut verificări şi prelucrări ale datelor grafice conţinute de acestea, la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară C.
Utilizând aceste planuri şi înscrisurile depuse de reclamanţi, la care am făcut referire mai sus, expertul topograf D D a stabilit că partea de sud-est a moşiei este descrisă de trupurile 2 şi 3, ce formează o suprafaţă de 161,26 ha, fiind situată pe raza UAT C, în partea de sud-vest a loc. G D, din care teren arabil în parcelele A 771, A 781, A 814 şi A 797, iar păşune în parcelele Ps 767/1, Ps 813 şi Ps 743 (filele 117-123 dosar fond 1710/212/2006, vol.III). De asemenea, diferenţa de 89,74 ha se află situată în trupul 4, în parcelele Ps 1354/2 şi Ps 1354/1, tot pe raza UAT C (filele 1-4 dosar fond 1710/212/2006, vol.IV).
Potrivit situaţiei comunicate prin adresa nr.9639/3.12.2013 de către Primăria com. C, în parcelele A 771 şi A 814 au fost emise titluri de proprietate pentru persoanele îndreptăţite, iar păşunea comunală se află la dispoziţia comisiei locale de fond funciar (fila 226 dosar fond 1710/212/2006, vol.III) .
Potrivit lămuririlor solicitate de instanţa de fond expertului judiciar topograf D D, identificarea vechiului amplasament al suprafeţei de 50 ha teren s-a realizat în parcela Ps 813 UAT C, ce are o suprafaţă totală de 66,40 ha, respectiv în Anexa 5 la raportul de expertiză (filele 1-4 dosar fond 1710/212/2006, vol.IV).
Acest raport a fost avizat de OCPI C potrivit procesului-verbal de recepţie nr.461/9.10.2014.
Identificarea amplasamentului nu a fost contestată de părţi, deci nici de către pârâta Comisia locală de fond funciar C.
În raport de cele reţinute mai sus, în speţă sunt incidente disp. art.2 alin.1 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, potrivit cărora „în aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”, precum şi ale art.6 alin.11 din aceeaşi lege, potrivit cărora „titlurile de proprietate obţinute anterior intrării în vigoare a Legii nr.18/1991 şi existenţa liberă a vechilor amplasamente fac dovada absolută a proprietăţii, obligând comisiile de fond funciar să procedeze la validarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate”.
Împrejurarea că reclamantul din cererea conexă O B T nu a contestat hotărârea nr.169/2006 emisă de Comisia judeţeană de fond funciar C, prin care acesta a fost validat cu suprafaţa de 50 ha în Anexa 23, nu împietează asupra reconstituirii dreptului de proprietate în natură. Pe de o parte, se reţine că este vorba despre aceeaşi suprafaţă de teren, provenind de la acelaşi autor comun şi se impune ca cererile să fie soluţionate în mod unitar (să fie emis un singur titlu de proprietate pentru toţi moştenitorii, conform art.13 alin.3 din Legea nr.1871991), iar pe de altă parte Legea nr.165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, permite în procedura administrativă reevaluarea deciziilor sau hotărârilor luate de comisiile judeţene sub aspectul dreptului de proprietate şi a imposibilităţii de restituire pe vechiul amplasament.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul disp. art.312 alin.2 şi 3 rap. la art.3041 şi art.304 pct.9 C.pr.civ. 1865 vor fi admise recursurile declarate de recurenţii reclamanţi şi va fi modificată în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că va fi admisă în parte acţiunea principală şi în parte cererea conexă, se va dispune anularea Hotărârii nr.387/2006 emisă de Comisia judeţeană pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor C şi reconstituirea în natură, pe vechiul amplasament, a dreptului de proprietate în favoarea numiţilor H B-C, S C-I şi O B T, de pe urma autoarei H M, asupra terenului în suprafaţă de 50 ha, identificat de expertiza topografică D D în parcela Ps 813, UAT C (Anexa nr.5 la expertiză); de asemenea, potrivit atribuţiilor proprii prevăzute de legile fondului funciar nr.18/1991 şi nr.1/2000 şi de Regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005, va fi obligată pârâta Comisia locală de fond funciar C să întocmească documentaţia corespunzătoare în acest sens, să o înainteze Comisiei judeţene pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor C în vederea emiterii titlului de proprietate şi să procedeze la punerea în posesie, iar pârâta Comisia judeţeană pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor C va fi obligată să emită titlu de proprietate, în sensul celor dispuse mai sus.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii, tribunalul reţine că acest petit a fost formulat în cererea conexă şi nu a fost indicat un text de lege pe care să se întemeieze, reclamantul făcând trimitere doar la decizia nr.XX/12.05.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Prin această decizie, s-a stabilit că „Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art.5803 din Codul de procedură civilă”. În considerentele deciziei, s-a reţinut că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară, ce se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.
În speţă, nu este vorba de asumarea unei obligaţii de către debitor şi nici de un refuz de executare, cel puţin în această fază, având în vedere că prin decizia instanţei de recurs a fost stabilită o nouă situaţie de fapt, ce a impus obligaţii noi în sarcina Comisiei locale de fond funciar C şi Comisiei judeţene de fond funciar C.
În ceea ce priveşte dispoziţiile conţinute în acest sens de Legea nr.18/1991, se constată că art.64 alin.2 din această lege face referire la condamnarea la daune cominatorii a primarului, persoană care nu a fost parte în prezenta cauză, iar în ceea ce priveşte art.64 alin.3 care face trimitere la disp. art.53 alin.2 se reţine că cererea este prematură în ceea ce priveşte Comisia judeţeană de fond funciar C, deoarece aceasta nu poate emite titlul de proprietate mai înainte de înaintarea documentaţiei de către Comisia locală de fond funciar C.
În consecinţă, va fi respinsă ca nefondată cererea de acordare a daunelor cominatorii, acestea putând face obiectul unei cereri ulterioare, în condiţiile în care pârâtele refuză să execute sau nu execută hotărârea într-un termen rezonabil.
În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii ale hotărârii instanţei de fond, acestea vor fi menţinute în măsura în care nu contravin prezentei decizii.
Totodată, potrivit disp. art.274 alin.1 C.pr.civ. 1865 vor fi obligate intimatele pârâte Comisia locală de fond funciar C şi Comisia judeţeană pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor C, aflate în culpă procesuală, la plata sumei de 1.930 lei către recurentul H B-C şi 1.500 lei către recurentul O B T, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte cuantumul acestora, se reţine că suma de 1.930 lei acordată recurentului H B-C se compune din 1.500 lei onorariu de avocat, diferenţa fiind constituită de cheltuieli de deplasare şi cazare, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, iar suma de 1.500 lei acordată recurentului O B T reprezintă onorariul de avocat.
În considerarea disp. art.274 alin.3 C.pr.civ. 1865, tribunalul apreciază că suma de 2.752,8 lei solicitată de acesta ca şi onorariu de avocat în recurs este excesivă raportat la munca îndeplinită de avocat (redactarea cererii de recurs şi a întâmpinării, depunerea în cauză şi a răspunsului la întâmpinare nefiind un act procedural recunoscut de C.pr.civ. 1865), motiv pentru care onorariul va fi redus la 1.500 lei. Pentru aceleaşi motive şi din considerente de echitate, va fi redus şi onorariul apărătorului recurentului H de la 1.606,46 lei la 1.500 lei, cheltuielile de deplasare şi cazare fiind acordate în mod distinct.
