Revendicare fond funciar

Dosar nr. XXX/289/2008 fond funciar

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BOTOŞANI – SECŢIA CIVILĂ

Şedinţa publică din data de xx.xx.xxxx

Completul constituit  din :

  Preşedinte  – 

Judecător –

 Judecător –

Grefier –

Decizia  civilă nr. XXX R

Pe rol pronunţarea asupra cererii de recurs formulată de către reclamanta recurentă H. V. în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Prefectului Judeţului Mureş, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de proprietate Privată Asupra Terenurilor Mureş, (denumită în continuare Comisia Judeţeană), Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor Răstoliţa, jud. Mureş, (denumită în continuare Comisia Locală Răstoliţa), Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Lunca Bradului, jud. Mureş, (denumită în continuare Comisia Locală Lunca Bradului), RNP Romsilva –  Direcţia Silvică Mureş, împotriva Sentinţei civile nr. XXX/xx.xx.xxxx pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. XXX/289/2008,  având ca obiect fond funciar.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în şedinţa publică din data de xx.xx.xxxx,  cuvântul părţilor fiind consemnat în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când instanţa, pentru a da posibilitate părţilor de a formula concluzii scrise a amânat pronunţarea pentru  data de xx.xx.xxxx şi  apoi pentru astăzi din lipsă de timp pentru deliberare,

După deliberare,

T R I B U N A L U L,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la data de xx.xx.xxxx sub nr. XXX/289/2008, reclamanta H. V. – în calitate de moştenitoare a defunctului E. D. (D.) – a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. XXX/XXXXemise de Instituţia Prefectului-Judeţul Mureş-Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, solicitând în contradictoriu cu aceste instituţii şi cu Comisia locală Răstoliţa:

– anularea parţială a hotărârii în sensul obligării Comisiei Judeţene la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra întregii suprafeţe de 784 ha teren cu vegetaţie forestieră, preluat abuziv de la antecesorul său, cu respectarea vechiului amplasament şi a categoriei de folosinţă  avute la data preluării;

– obligarea Comisiei locale Răstoliţa, la întocmirea documentaţiei necesare în vederea eliberării titlului de proprietate şi la punerea în posesie asupra suprafeţei de teren susmenţionate.

– obligarea Comisiei judeţene la eliberarea titlului de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren in temeiul Legii nr. 18/1991R şi respectiv a Legii nr. 247/2005 şi a H.G. nr.890/2005;

– cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în caz de opoziţie la admiterea plângerii.

  În motivarea plângerii a arătat că este descendentă directă a defunctului E. D. (D.) iar cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pe care a formulat-o în calitate de  moştenitoare  i-a fost respinsă pe considerentul că preluarea terenului de către stat s-ar  fi realizat anterior perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă avută în vedere de reglementările legale în materia retrocedării proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului.

In realitate însă, din Decizia Ministrului Economiei Nationale publicată in Monitorul Oficial la data de xx.xx.xxxx, rezultă că  “Domeniul E.” alături de alte domenii din judeţ a  fost scos de sub incidenţa Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice  (CASBI) anulându-se mandatul acestei instituţii, situaţie care a făcut ca proprietatea revendicată  să nu mai intre sub incidenţa Legii nr. 91 din 9.02.1945.

Prin urmare, confiscarea ulterioară a proprietăţii, în cadrul procesului de naţionalizare desfăşurat la vremea aceea, „a fost una cel puţin la fel de abuzivă ca şi în cazul celorlalte sute de mii de proprietăţi confiscate şi naţionalizate în perioada comunistă, respectiv în perioada cuprinsă intre 6.03.1945-22.12.1989”.

  S-a mai arătat că din copia procesului-verbal întocmit la data de xx.xx.xxxx rezultă că aceasta a fost data la care s-a preluat abuziv proprietatea antecesorului său, în comuna Răstoliţa,  predându-se Direcţiei Silvice a judeţului Mureş – Ocolul Silvic Răstoliţa suprafaţa de peste 634 ha de pădure aflată pe raza acestei comune. Or, această preluare a fost efectuată fără titlu legal şi a avut  loc în anul 1948, deci după data de 6.03.1945  – data instalării regimului comunist şi data de referinţă în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.

  Prinîntâmpinare, pârâta Comisia Judeţeană a solicitat respingerea plângerii ca inadmisibilă şi neîntemeiată şi menţinerea  Hotărârii nr. XXX/XXXXa Comisiei judeţene de fond funciar. 

În  motivare a  arătat că în baza art. 6  lit. l. din HG nr. 890/2005 Comisia locală Răstoliţa a înaintat cererea de reconstituire împreună cu întreaga documentaţie Comisiei judeţene, iar în urma verificării s-a respins contestaţia  formulată de reclamantă întrucât din analiza actelor de proprietate anexate a rezultat  ( conform extraselor CF nr. XX Răstoliţa an XXXX, CF nr.XXXX Filea an XXXX, CF nr. XXX Filea an XXXX, CF nr. XXX Filea an XXXX, CF nr. XXX Filea an XXXX, CF nr. XXX Filea an XXXX, CF nr. XXX Filea an XXXX) că aceste bunuri au fost confiscate ca şi bunuri inamice, fiind preluate în baza Legii nr. 91/09.02.1945 pentru înfiinţarea CASBI înainte de perioada de referinţă din Legea nr. 247/2005 (06.03.1945), ca efect al Legilor nr. 498/03.07.1942, 443/02.09.1944 şi nr. 478/06.10.1944  anterioare instaurării regimului comunist şi promulgate de Regele Mihai. Prin urmare, terenurile solicitate nu fac obiectul Legii nr. 247/2005.

A precizat Comisia Judeţeană că la nivelul Camerei Deputaţilor s-a aflat pe ordinea de zi la data de 5 aprilie 2006, un Proiect de lege care nu a fost avizat de către Consiliul legislativ şi care avea ca obiect reglementarea juridică a  bunurilor aflate sub regimul CASBI. Însă, Guvernul României nu a susţinut adoptarea acestei iniţiative legislative, considerându-se pe bună dreptate că bunurile care au făcut obiectul CASBI ajunseseră  în  această situaţie datorită stării de război şi şi-au păstrat acest specific ulterior încetării acestei stări.

În acest context, a fost supusă dezbaterii în şedinţa Comisiei judeţene de fond funciar din data de xx.xx.xxxx, problema privind regimul juridic al bunurilor care au format obiectul Legii nr. 91/1945, aceasta comisie pronunţându-se însă în sensul respingerii tuturor cererilor care au format obiectul acestei legi pentru considerentele mai sus precizate.

Comisia Judeţeană a solicitat introducerea în cauză a Direcţiei Silvice Mureş şi a Ocoalelor Silvice pe raza cărora se află amplasamentele terenurilor forestiere ce constituie obiectul cererii de reconstituire, având în vedere că au calitatea de deţinători legali ai terenurilor cu vegetaţie forestieră. În vederea respectării prevederilor art. 61, alin. l, art. 66, 71 şi 72 din HG nr. 890/2005 modificată si a art.24 din Legea nr. 1/2000 – modificată a considerat că în acest sens părţile trebuie să indice amplasamentele pentru terenurile solicitate.

  S-a mai arătat că din extrasele cărţilor funciare depuse, rezultă că autorii după care s-a solicitat reconstituirea au fost proprietari de terenuri în perioada anterioară celei stabilite de Legea nr. 247/2005. De asemenea, că sunt depuse extrase de carte funciară care nu au legătură cu autorii solicitanţilor (CF XX).

La termenul de judecată din data de xx.xx.xxxx s-a admis cererea privind conexarea la prezentul dosar a dosarelor nr. XXX/289/2008 şi XXX/289/2008 ale Judecătoriei Reghin. Ulterior însă, prin încheierea de şedinţă din data de xx.xx.xxxx s-a dispus disjungerea acestor dosare de la prezentul dosar şi judecarea lor separată.

RNP Romsilva  a formulat  cerere de intervenţie accesorie  (f. 206-209), prin care a arătat că:

Potrivit prev. art. 5 alin. 1 lit. a şi art. 7 lit. a din H.G. nr. 1105/2003, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva aplică strategia naţională în domeniul silviculturii şi acţionează pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietate publică a statului, pe care îl administrează.

Pornind de la existenţa dreptului de administrare asupra terenurilor care aparţin fondului forestier proprietate publică a statului, art. 12 al. 4 din Legea nr. 213/1998 (privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia) prevede că „în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.  Titularul dreptului de administrare răspunde în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare”.

În ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra terenurilor care aparţin fondului forestier, acesta este recunoscut conform Legii 213/1998 în favoarea Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva. Arată că acesta este un „drept real, opozabil erga omnes” şi, având un conţinut asemănător celui al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format, este un „drept imprescriptibil, inalienabil şi insesizabil”.

Potrivit dispoziţiei de principiu înscrisă în art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare.

  A mai arătat că în interpretarea acestor texte legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei civile nr. 2165/2005 a apreciat, mai mult, că „Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva are calitate procesuala activă de a revendica în numele statului terenurile forestiere. Obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului îi oferă Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva calitate procesuală activă, acţiunea în revendicare având drept scop realizarea obiectului său de activitate.” Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, în virtutea obiectului său de activitate, poate să întreprindă orice fel de acţiune în justiţie, inclusiv o acţiune în revendicare, pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare, respectiv terenurile forestiere.

De asemenea, a invocat dispoziţiile Deciziei nr. 1506/11 aprilie 2002 pronunţată de fosta Curte Supremă de Justiţie în dos. civ. nr. 4079/2002, şi ale Deciziilor 9997/ 6 decembrie 2006  şi  nr.  10230 din 8 dec. 2005 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 

  Prin urmare, există un interes legitim din partea Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva pentru susţinerea poziţiei Comisiei judeţene în litigiile care vizează dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenurilor pentru că dacă, în calitate de titular al dreptului de administrare al terenurilor ce fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului, Regia Naţională a Pădurilor are calitate procesuală activă de a revendica în numele statului terenurile forestiere, dacă, în virtutea aceluiaşi drept de administrare este recunoscut dreptul Regiei de a formula cereri de intervenţie în interes propriu, cu atât mai mult, această instituţie justifică un interes legitim de a susţine poziţia Comisiei judeţene în apărarea dreptului de proprietare al statului asupra aceloraşi terenuri.

Intervenienta a mai arătat că potrivit art. 9 alin. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea  RNP, aprobat prin HG 1105 din 25 sept. 2003, „Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică-direcţii silvice”. 

La termenul de judecată din data de xx.xx.xxxx s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expertul T. I., raportul de expertiză (f. 296-310) fiind depus

la data de xx.xx.xxxx 

În urma obiecţiunilor repetate, raportul de expertiză  a fost completat în mai multe rânduri

La termenul de judecată din xx.xx.xxxx s-a dispus conexarea cu dosarul nr. XXXX./289/2009 (nr. vechi XXXX/289/2006) prin care reclamanta H. V. în calitate de moştenitoare a defunctului E. D. (D.) a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. XXX/XXXXa Instituţiei Prefectului-Judeţul Mureş-Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, solicitând în contradictoriu cu aceste instituţii şi cu Comisia locală Lunca Bradului:

–  anularea parţială a hotărârii  în sensul obligării Comisiei judeţene la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra întregii suprafeţe de 3143,96 ha pădure ce a făcut obiectul cererilor de reconstituire pentru acest teren preluat abuziv de la antecesorul său, cu respectarea vechiului amplasament şi a categoriei de folosinţă a întregii suprafeţe de teren de la data preluării;

– obligarea Comisiei locale Lunca Bradului la întocmirea documentaţiei necesare în vederea eliberării titlului de proprietate şi la punerea in posesie a  reclamantei cu  suprafaţa de teren de mai sus :

– obligarea Comisiei judeţene la eliberarea titlului de proprietate asupra suprafeţei totale de 3143,09 ha teren, în temeiul Legii nr. 18/1991  şi respectiv a Legii nr. 247/2005 şi ale H.G. nr.890/2005;

  – cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în caz de opoziţie la admiterea plángerii.

În motivarea acestei plângeri reclamanta a arătat, de asemenea, că este descendentă directă a defunctului E. D. (D.)şi că cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate i-a fost respinsă  pe considerentul că preluarea ar fi anterioară perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, avută in vedere de reglementările legale în materia retrocedării proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului.

 Totodată, au fost reiterate motivele de fapt  prezentate în plângerea anterioară şi  expuse  pe larg mai sus.

(În dosarul iniţial, respectiv XXXX/289/2006, fusese pronunţată de către Judecătoria Reghin sentinţa civilă nr. XXX din xx.xx.xxxx prin care a fost respinsă plângerea formulată de reclamanta H. V., iar prin decizia civilă nr. XXX pronunţată de către Tribunalul Mureş – Secţia Civilă a fost admis recursul, sentinţa fiind casată. Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei Reghin, fiind înregistrată sub nr. XXXX/289/2009).

La termenul de judecată din xx.xx.xxxx a fost depus  raportul de expertiză întocmit de către expertul M. F. (f. 907-944) cu privire la dosarul nr. XXXX./289/2009.

Ca urmare a obiecţiunilor formulate la acest raport  s-au depus mai multe suplimente de către expert, la termenele de judecată din xx.xx.xxxx,xx.xx.xxxx, xx.xx.xxxx şi  xx.xx.xxxx.

Prin  sentinţa civilă nr.  XXX/xx.xx.xxxx, Judecătoria Rechin a respins ca neîntemeiate plângerile formulate de petenta H. V. împotriva hotărârilor nr. XXX/XXXXşi XXX/XXXXîn contradictoriu cu intimatele Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureş,  Comisia locală de fond funciar a comunei Răstoliţa, jud. Mureş şi Comisia locală de fond funciar a comunei Lunca Bradului, jud. Mureş.

Totodată,  a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Mureş în interesul Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Mureş.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererile înregistrate cu nr. XX şi XX din xx.xx.xxxx  la Comisia locală Răstoliţa (f. 63, 74 104, 105, 118, 138 – vol I), reclamanta a solicitat restituirea în totalitate a suprafeţelor forestiere după antecesorul E. D..  Aceasta a ataşat  cererii sale copii de pe actele de stare civilă şi extrase de carte funciară: CF XXX Filea (f. 110), CF XXX Filea (f. 111), CF XXX Filea (f. 121 – 122), CF XXX Filea (f. 133), CF XXX Filea (f. 134), C.F.  XXX (f. 66) şi C.F. XXX (f. 67).

Comisia locală Răstoliţa a încheiat procesul verbal din xx.xx.xxxx (f. 46-50) şi a emis adresa nr. XXX din xx.xx.xxxx (f. 51)  respingând cererile de  reconstituire.

Prin Hotărârea nr. XXX/XXXX(f. 5 vol I), Comisia judeţeană Mureş a respins contestaţia reclamantei  cu motivarea că din coroborarea actelor depuse de către aceasta şi a celor eliberate de către Arhivele Naţionale, rezultă că autorii după care s-a solicitat reconstituirea au fost proprietari în perioada anterioară celei stabilite de Legea 247/2005,  terenurile  respective fiind  preluate în baza Legii 91 din 09.02.1945 pentru înfiinţarea CASBI deci anterior perioadei de referinţă din Legea 247/2005 (06.03.1945) şi ca efect al Legilor 498/03.07.1947, 478/06.10.1944 şi nr. 443/02.09.1944.

Prin cererea înregistrată cu nr. XX din  xx.xx.xxxx (f. 497 – vol. II) la Comisia locală  Lunca Bradului, reclamanta H. V. a solicitat, de asemenea, restituirea în totalitate a suprafeţelor forestiere după antecesorul E. D..

În probaţiune s-au depus copii de pe actele de stare civilă şi extrase de carte funciară: CF XXX Filea (f. 531), CF XXX Filea (f. 532) şi copie eliberată de Arhivele Naţionale – Direcţia Mureş (f. 498) ce cuprinde terenurile care aparţineau defunctului E. D. în anul 1938.

Prin Hotărârea nr. XXX din xx.xx.xxxx (f. 478 vol. II), Comisia judeţeană  Mureş a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor aparţinând bunicului reclamantei, E. D., arătându-se că familia E. figurează în tabelul CASBI poziţia 66 Filea (actual Lunca Bradului) cu suprafaţa de 3143,96 ha însă în cererea de reconstituire a dreptului de  proprietate  nu  a fost indicată  mărimea suprafeţei solicitate după E. D..

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat prin cererile depuse la Comisiile locale de fond funciar Răstoliţa şi Lunca Bradului, reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile care au aparţinut bunicului său în baza Legii 247/2005, act normativ care a avut caracter de complinire în raport cu legile fondului funciar anterioare.

 Or, legile fondului funciar reglementează modalitatea de reconstituire în natură sau prin echivalent a terenurilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist din perioada  1945 – 22 decembrie 1989, domeniul de aplicare al acestor legi limitându-se în timp numai la acele preluări abuzive produse în intervalul menţionat.

S-a considerat totodată, că în vederea soluţionării cererilor de reconstituire, atât comisiile de fond funciar cât şi instanţa de judecată  trebuie să verifice dacă regimul juridic al bunurilor solicitate a fost sau nu reglementat prin dispoziţiile legilor funciare, care este momentul preluării de către stat a terenurilor, caracterul abuziv al acestei măsuri precum şi dacă în raport de modalitatea concretă de preluare, terenurile fac parte din categoria celor sunt supuse retrocedării. Este de asemenea necesar a se dovedi cu acte de proprietate întinderea proprietăţii în momentul deposedării şi amplasamentul proprietăţii precum şi calitatea de moştenitor a solicitantului.

S-a constatat că prin expertiza judiciară încuviinţată de către Judecătoria Reghin la data de xx.xx.xxxx, în primul dosar (fila 297 vol. I) s-a stabilit că suprafaţa  de teren cu care familia  E. din Reghin  este  înscrisă în cărţile funciare conform tabelului CASBI este de 3608,67 ha (f. 452 – vol. II) pe raza loc. Răstoliţa, Filea, Stânceni şi Topliţa. De asemenea, prin expertiza judiciară încuviinţată de către Judecătoria Reghin la data de xx.xx.xxxx, în dosarul conexat (fila 896-902 vol. III) s-a stabilit că suprafaţa  de teren cu care aceeaşi familie este înscrisă  în cărţile funciare este de 3762 ha (f. 901 – vol. III) pe raza loc. Lunca Bradului.

Judecătoria Reghin a  mai reţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că terenurile care au rămas în proprietatea familiei E. după reforma agrară din anul 1921, au fost în puse sub controlul CASBI înfiinţată prin Legea  91 din 9 februarie 1945, ca efect al Legilor 498/1942 şi 478/1944, anterior instaurării regimului comunist.

Iar acest organism, înfiinţat ca persoană juridică sub administrarea Ministerului Finanţelor, avea ca atribuţie principală administrarea bunurilor aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 19 septembrie 1944.

Prin art. 8 al Convenţiei de Armistiţiu din 19 septembrie 1944, încheiată între România şi Puterile Aliate, România se obliga  să conserve bunurile tuturor supuşilor inamici, germani şi unguri, precum şi ale tuturor persoanelor de altă naţionalitate, chiar români, care s-ar găsi pe teritoriile Germaniei, Ungariei sau pe teritoriile ocupate de aceste puteri. Prin urmare, finalitatea Legii nr. 91/1945, a fost circumscrisă exclusiv obligaţiei de executare a articolului 8 din Convenţia de Armistiţiu.

Prin Legea 826/1946 s-a reglementat situaţia bunurilor aparţinând cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, care la data de 12 septembrie 1944 sau ulterior, în perioada operaţiunilor militare aveau reşedinţa în Germania, Ungaria sau în ţările ocupate de ele şi prin aceiaşi lege se arată că se exceptează de la dispoziţiile Legii  91/1945, bunurile considerate personale, în această categorie de bunuri incluzându-se şi terenurile susceptibile de a fi impuse la impozitul agricol şi pădurile, aceste bunuri urmând a fi restituite potrivit art. 4.

La art. 5 din lege se instituie  însă o excepţie, în sensul că nu se restituie proprietarilor şi sunt puse sub efectul prezentei legi, bunurile considerate personale, aparţinând persoanelor care au luat parte în calitate de voluntari în armatele sau organizaţiile paramilitare de orice fel împotriva Naţiunilor Unite sau au avut o atitudine potrivnică intereselor lor.

După încetarea stării de război, prin Legea 333/1947 s-au stabilit prevederi ample cu privire la soluţionarea restituirii bunurilor puse sub controlul CASBI, în termen de 45  de zile de la înregistrare.

 S-a mai reţinut că prin procesul verbal din data de xx.xx.xxxx (f. 6 – vol. I) terenurile  familiei E. care erau administrate de CASBI, au fost preluate în custodie de către Direcţia Silvică Mureş.

Prin art. 7 din Decretul 228 din 4 septembrie 1948, s-a dispus ca bunurile aparţinând cetăţenilor maghiari, să fie administrate de către ministerele cărora vor fi predate de către Comisia de Lichidare a CASBI sau se vor da în custodie iar clarificarea situaţiei juridice a acestor bunuri se va face pe temeiul Legii nr. 333/1947. Prin art. 10 din decret se arată că cei îndreptăţiţi la restituirea bunurilor prevăzute la art. 7, vor depune cereri însoţite de acte justificative ale Comisiei de Lichidare a CASBI iar dacă aceste cereri nu se vor depune în termen de 90 de zile, bunurile vor trece de drept prin efectul legii în proprietatea statului.

Astfel, s-a ajuns la concluzia  că Decretul nr. 228/1948 este actul normativ care a reglementat situaţia juridică a bunurilor conservate şi administrate până la acea dată de C.A.S.B.I. în baza Legii nr. 91/1945, legiferându-se în sensul unei treceri ex lege a dreptului de proprietate în patrimoniul statului.

De altfel, preluările survenite în temeiul acestui act normativ nu au fost calificate de legislaţia actuală ca abuzive, şi mai mult decât atât, decretul respectiv a fost elaborat în aplicarea Tratatului de Pace de la Paris de la 10 februarie 1947 dintre Puterile Aliate şi statele Axei, convenţie semnată inclusiv de statul maghiar.

Instanţa de fond a mai reţinut că interpretarea dată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor  (ANRP) prin adresa nr. XXXXX din xx.xx.xxxx (f. 7 – vol. I), nu poate fi avută în vedere  întrucât nu este fundamentată pe întreaga legislaţie în vigoare la momentul exproprierilor.

În final, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că antecesorii săi au formulat cereri de restituire a terenurilor în baza Decretului 228/1948, că terenurile respective au fost restituite autorilor lor şi că ulterior au fost preluate prin măsuri abuzive ale regimului comunist. Prin urmare, aceasta nu este îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile solicitate în baza Legii 247/2005 deoarece nu se poate reţine că preluarea a fost abuzivă atât timp cât a avut în vedere aspecte decurgând din  starea de război şi din cele ulterioare încetării acestei stări.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta H. V., în considerarea dispoziţiilor art. 299 si urm. Cod proc. civ., precum şi ale disp. 304 Cod proc.  civilă  coroborate cu prev. art. 312, alin. 3 şi 5, solicitând  admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei cu administrarea de noi mijloace de probă conform prevederilor art. 312, alin. 3. C. proc. civ., iar, pe fond, admiterea celor două plângeri introductive,  astfel cum au fost formulate şi precizate, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că judecătoria a nesocotit dispoziţiile instanţei de casare, contrar prevederilor art. 315, alin. 1 C. proc. Civ. şi a interpretat într-un mod original, dar greşit, prevederile legale în materia fondului funciar, apreciind, în esenţă, că suprafeţele de teren cu vegetaţie forestieră ce fac obiectul prezentei cauze nu sunt supuse prevederilor acestor legi, fiind preluate în administrare de CASBI conform Legii nr. 91/1945 şi trecute, ex lege, în patrimoniul Statului Român în temeiul Decretului nr. 228/1948. S-a considerat  astfel că preluarea ar fi anterioară perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă avută în vedere de reglementările legale în materia retrocedării proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului şi nu ar fi o preluare abuzivă.

Judecătoria nu a avut însă în vedere Decizia nr. XXXXX a Ministrului Economiei Naţionale publicată în Monitorul Oficial al Regatului României, Partea I B, nr.8, din data de Vineri, 10 Ianuarie  pag.192-194 (filele 95-97 din Dosarul iniţial nr. XXXX/2006) act  care se “omite  cu desăvârşire” şi de către intimate. Prin această Decizie, “Domeniul E.” alături de alte domenii din judeţ, a fost scos de sub incidenţa CASBI, anulându-se mandatul acesteia, situaţie care face ca proprietăţile revendicate de reclamantă să nu mai intre, ulterior  acestei date, sub incidenţa Legii nr. 91 din 9.02.1945. Drept urmare, “confiscarea” ulterioară a aceleiaşi proprietăţi sub forma unui tabel de evidenţă întocmit conform Ordinului Ministerului Silviculturii  din  11 octombrie 1948  (care ar fi prevăzut confiscarea acestor terenuri, în cadrul procesului de naţionalizare al pădurilor desfăşurat la vremea aceea), „este una cel puţin la fel de abuzivă ca şi în cazul celorlalte sute de mii de proprietăţi confiscate şi naţionalizate în perioada comunistă, respectiv în perioada cuprinsă între 6.03.1945-22.12.1989”.

Chiar dacă se acceptă ideea că suprafaţa solicitată ar fi intrat iniţial sub incidenţa Legii nr.91/1941 privind înfiinţarea CASBI, ulterior Domeniile E. au fost scoase oficial de sub acest regim de administrare (după cum reiese expres din decizia publicată în M.O. al Regatului României şi chiar din punctul de vedere oficial al AN.R.P. comunicat sub nr. XXXXX din xx.xx.xxxx şi anexat în copie la dosarul cauzei filele 86-87). Şi de vreme ce CASBI avea  (conform Legii 91/1945 art. 2) exclusiv atribuţii de administrare şi supraveghere asupra bunurilor din evidenţa sa şi nu preluase şi proprietatea asupra acestor bunuri, rezultă că preluarea ulterioară de către Direcţia Silvică “în custodie” (în fapt o expropriere efectivă, o naţionalizare de facto) la datele de xx.xx.xxxx  (fondul Răstoliţa) şi 13.12.1948- (fondul Lunca Bradului-Filea), „a fost una efectivă şi abuzivă, indiferent în numele şi pe seama cui a fost efectuată această preluare în custodie”.

În cuprinsul proceselor-verbale de predare-preluare întocmite în decembrie 1948 suprafeţele sunt consemnate şi recunoscute implicit ca  “proprietatea Familiei E. din Reghin”, nefiind astfel în nici un mod dovedit faptul că Statul Român ar fi avut vreun titlu legal de preluare în proprietate a acelor suprafeţe de terenuri cu vegetaţie forestieră, inclusiv în condiţiile Decretului nr. 228/1948, cum greşit apreciază prima instanţă.

In condiţiile în care, în teren, la liziera acestor fonduri forestiere cu căile de acces, autorităţile au instalat inclusiv după anul 1991, însemne cu menţiunea arhicunoscută “Pădure proprietate de stat”, această manifestare de voinţă concretă dovedeşte însuşirea de către autorităţile statului, indiferent de titulatura acestora, a dreptului de proprietate asupra acestor fonduri şi, prin urmare, îndreptăţesc reconstituirea drepturilor de proprietate în prezent.

Conform prev. art. 129 alin. 5 C. proc civ. ” Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

În baza acestor dispoziţii legale prima instanţă trebuia, pentru a putea pronunţa o hotărâre temeinică şi legală,  să stabilească pe bază de probe, „cel puţin următoarele aspecte”:

Se invocă în sentinţa atacată, art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 19.09.1944 şi art. 5 al Legii nr. 826/1946. Antecesorul reclamantei este considerat de către prima instanţă, fără nici o dovadă în acest sens, ca fiind “supus inamic, german sau ungur” ori “persoană care a luat parte în calitate de voluntar în armatele sau organizaţiile paramilitare de orice fel împotriva Naţiunilor Unite sau au avut o atitudine potrivnică intereselor lor”. Dar, nu s-a arătat de unde rezultă această concluzie.  E. D.  s-a născut în această ţară, s-a căsătorit aici, a trăit şi a decedat în Municipiul Reghin, având astfel, de drept, cetăţenia română după înfiinţarea Statului Român în cadrul actualului teritoriu, respectiv după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Faptul că originea sa etnică era cea maghiară, nu îi poate fi imputat legal în anul 2014 de o instanţă de judecată, într-un stat membru al UE care se supune inclusiv la nivel constituţional, normelor CEDO privind nediscriminarea pe criterii etnice.

 „Dincolo de consideraţiile istorico-politice tangente în cauza de faţă, juridic vorbind, instanţa de fond omite incidenţa în speţa de faţă a art. 2 al Tratatului privind minorităţile semnat de către România la Paris, în 9 decembrie 1919. Acesta conţinea regula recunoaşterii de plin drept şi fără nici o altă formalitate ca supuşi români (cetăţeni români) a tuturor persoanelor domiciliate pe teritoriul actualului Stat Român, şi excepţia recunoaşterii dreptului la autodeterminarea naţională al persoanelor majore care optau  în condiţiile prescrise de tratatele încheiate la acea vreme, şi respectiv dovedeau dreptul de a dobândi o altă naţionalitate. Mai mult, cei care optau pentru altă naţionalitate trebuiau să-şi schimbe domiciliul pe teritoriul statului pentru a cărui naţionalitate optau.

Or, în speţă, nu există la dosarul cauzei nici cea mai mică dovadă privitoare la faptul că acesta ar fi optat pentru obţinerea cetăţeniei maghiare sau austriece sau a altei cetăţenii, că şi-ar fi schimbat domiciliul pe teritoriul altui stat, că ar fi renunţat la cetăţenia română care îi era atribuită ope legis.”

S-a mai arătat că în temeiul Legii nr. 826/19.X.1946, modificată prin Legea nr. 998/30.XI.1946, dispoziţiile Legii nr. 91/10.11.1945 pentru înfiinţarea CASBI  nu se aplică bunurilor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, urmând a fi scoase de sub controlul Statului si restituite proprietarilor. Or în speţă, exact aşa s-a şi procedat, domeniile Familiei E. fiind scoase de sub incidenţa CASBI, după cum reiese din Decizia Ministrului Economiei Naţionale, publicată în M.O. al Regatului României, din data de  10 Ianuarie 1947.

In accepţiunea Decretului nr.228/4.IX.1948 (act normativ in temeiul căruia pretinde prima instanţă că s-ar fi procedat la preluarea “cu titlu”), sfera “bunurilor inamice” era circumscrisă prin disp.art.5-8, ca fiind acele “bunuri germane”, ori bunuri aparţinând cetăţenilor germani, austrieci, maghiari sau de alta cetăţenie decât cea română. Prin urmare, imobilele in litigiu, aparţinând unui cetăţean român, chiar de etnie maghiară, la data intrării in vigoare a decretului nu puteau fi incluse în sfera “bunurilor inamice”.

Pe de altă parte, disp.art.10 din Decretul nr.228/1948, la care face trimitere prima instanţă, nu sunt incidente în speţă, deoarece se referă la posibilitatea restituirii bunurilor inamice prevăzute la art.7 si 8 din acelaşi act normativ, adică la bunurile aparţinând cetăţenilor de altă cetăţenie decât cea română, germană, austriacă sau maghiară, ceea ce nu este cazul în speţă, raportat la cetăţenia română a antecesorului reclamantei la data preluării imobilului în anul 1948.

 Chiar dacă art. 11 din acelaşi decret, statuează asupra bunurilor aparţinând cetăţenilor români, absenteişti în sensul Legilor nr.826/1946 si 998/1946, precizând că acestea se lichidează în primul rând prin restituire către proprietari şi doar în subsidiar prin trecerea în patrimoniul Statului Roman ,ori prin vânzare  – chiar şi în această situaţie  este evident faptul că imobilul în litigiu trecând de facto în proprietatea Statului (fără nici un titlu şi fără absolut nici un fel de despăgubire pe seama proprietarului) rezultă că, caracterul abuziv al preluării nu comportă nici un fel de discuţie, contrar celor susţinute de către prima instanţă. Edificator în acest sens, cu privire la cetăţenia română a lui E. D. este faptul că  avea domiciliul permanent în judeţ  aşa cum rezultă din “Fişa” CASBI depusă de către intimata Comisia judeţeană la dosarul cauzei, cu privire la proprietatea preluată în com. Răstoliţa.

Pe de altă parte, chiar invocându-se ca aplicabile prev. art. 10 şi 11 ale Decretului nr. 228/1948, trebuie observat că în speţă nu s-au respectat în nici un mod aceste prevederi la data preluării, în condiţiile în care  conform alin.3 ale art. 10 „Constatarea trecerii de drept în patrimoniul Statului a bunurilor rămase nerestituite, se va face prin decizia Consiliului de Miniştri, la propunerea Ministerului Finanţelor, pe baza avizului Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I.”. Iar conform art. 11 “Bunurile aparţinând cetăţenilor români, absenteişti în sensul legilor Nr. 826 din 19 Octomvrie 1946 şi Nr. 998 din 30 Noemvrie 1948, precum şi cele trecute în patrimoniul Statului, pe temeiul articolului precedent, se lichidează prin restituire către proprietari, trecerea în patrimoniul Statului sau a comunelor, sau vânzare, după cum se va stabili prin decizia Ministerului Finanţelor, data pe baza avizului Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I.”. Or, asemenea decizie şi aviz, în nici un caz nu au fost întocmite în speţă şi nu aveau cum să mai fie întocmite legal aceste acte în anul 1948, câtă vreme, cu un an înainte, se emisese şi publicase în Monitorul Oficial, o decizie de scoatere de sub incidenţa CASBI a domeniilor familiei E..

„În realitate, cum este cazul a 99% din situaţiile ce privesc terenurile cu vegetaţie forestieră, preluarea faptică în deplină proprietate (a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate)  de către stat, ca fonduri naţionalizate şi preluarea  scriptică,  în administrare de către direcţiile silvice, în special începând cu anul 1948, este una efectivă, concretă, de peste 75 de ani.”

Preluarea “în custodie” de către Direcţia Silvică Judeţeană Mureş, în numele şi pe seama Statului Român, a proprietăţii în baza Proceselor-verbale de predare-primire întocmite în lipsa proprietarului deposedat, la datele de 12 şi 13.12.1948 în comunele Răstoliţa şi Lunca Bradului  „este una cât se poate de abuzivă” şi cuprinsă în perioada dintre datele de 6.03.1945-22.12.1989, avută în vedere inclusiv de prima instanţă care o consideră ca fiind perioada de preluare ce intră sub incidenţa Legii nr.247/2005.

Recurenta a mai arătat că procesele-verbale de preluare ar fi avut la bază Ordinul Ministerului Silviculturii 141402 din 11 octombrie 1948, care de fapt prevedea confiscarea acestor terenuri  în cadrul procesului de naţionalizare desfăşurat la vremea aceea, dar nu s-a mai  menţionat acest lucru în cuprinsul proceselor-verbale. Dar nici nu s-a probat existenţa acestei pretinse “justificări de preluare”, situaţie care „face ca o dată în plus, preluarea să fie abuzivă”. Oricum, chiar dacă la baza preluării ar fi stat un asemenea ordin, acesta a fost emis  în 1948, astfel încât dovedeşte  caracterul abuziv al preluării. 

Amplasamentul proprietăţii trecute la stat  este dovedit chiar prin procesele-verbale întocmite la 12 şi 13.12.1948  în care se menţionează expres atât suprafeţele de pădure preluate cât şi amplasamentul.

Principiul fundamental pe care se bazează actuala legislaţie în domeniul retrocedării bunurilor preluate abuziv de vechiul regim politic este acela al repunerii în situaţia anterioară preluării abuzive, cum este şi firesc de altfel. Acesta este spiritul legislaţiei aplicabile în speţă. În virtutea acestui principiu fundamental,  recurenta a susţinut  că solicită să i  se restituie „nu cea mai mare, ci cea mică dintre suprafeţele de pădure consemnate oficial ca fiind preluate pe acel amplasament de la antecesorul nostru, adică, de exemplu, nu suprafaţa de 4.841 ha cât rezultă din evidenţele oficiale ale Ministerului Silviculturii ca fiind preluată de Direcţia Silvică Judeţeană Mureş pe raza comunei Lunca Bradului ci pe aceea de 3.143,96 ha cât rezultă din evidenţele comisiei CASBI, poz.66, ca fiind preluată de la antecesorul nostru şi ulterior predată Direcţiei Silvice pe acel amplasament.”

„A susţine că, deşi s-au întocmit acte oficiale de preluare a suprafeţei de către cei mai înalţi funcţionari ai organelor implicate în acea preluare – şeful serviciului OJ.B.I. Mureş, şeful Ocolului Silvic Lunca Bradului, Primarul comunei Lunca Bradului, notarul comunei etc., nu îţi este opozabil acel înscris oficial de preluare acum când trebuie să restitui, este o dovadă de rea-credinţă, o încercare a invocare a propriei culpe în apărare, ceea ce este inadmisibil.”

În concluzie, recurenta a pretins că din cele arătate mai sus se poate constata faptul că preluarea abuzivă, de facto, a pădurii din proprietatea antecesorului său a fost efectuată fără titlu legal, în anul 1948, deci după data de 6.03.1945, data instalării regimului comunist şi dată de referinţă în privinţa aplicabilităţii disp. Legii nr.247/2005.

Totodată,  recurenta a solicitat ca instanţa de recurs să aibă în vedere  la pronunţare şi  sentinţa civilă nr.  XXX/2012 a Judecătoriei Reghin, definitivă şi  irevocabilă  prin decizia  civilă nr. XXX din xx.xx.xxxx a Tribunalului Mureş, cu privire la soluţionarea  plângerii  formulate în  acelaşi sens de alţi  descendenţi ai aceleiaşi familii E. (ramura E. J., una dintre cele 3 ramuri), depusă în copie la dosarul cauzei în faţa primei instanţe precum şi  decizia nr.  XXXX/2011 a I.C.C.J., practică judiciară cu considerente similare speţei de faţă.

Comisia judeţeană a formulat întâmpinare susţinând că sentinţa civilă nr. XXX/2014 pronunţată de Judecătoria Reghin  – raportat la motivele de recurs invocate de recurentă şi nu numai –  este temeinică şi legală „la adăpost de orice critică” instanţa de fond reţinând în considerente modalitatea prin care terenurile solicitate de recurentă au intrat în proprietatea antecesorului şi modalitatea prin care au trecut în proprietatea Statului Român, raportat şi la perioada de referinţă a Legii nr. 247/2005.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă,  este cât se poate de clar că, această lege (Legea nr. 247/2005) are cel puţin o restrângere în timp a limitelor sale de aplicare, respectiv la măsurile abuzive aplicate în perioada 1945-1990.

Legea nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 33/10.02.1945, deci, începând cu această dată a început să-şi producă efectele această autoritate C.A.S.B.I. având ca principală atribuţie administrarea bunurilor mobile şi imobile aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.

În apărare s-a depus în faţa instanţei de fond  adresa nr. XXXX/09.03.2012 prin care  ANPR precizează faptul că :

<<la soluţionarea acestor cereri trebuie să se ţină seama de câteva aspecte, printre care şi:

a) Modalitatea prin care aceste bunuri au intrat în proprietatea solicitanţilor sau antecesorilor acestora.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 260/1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare, “sunt şi rămân valabile actele juridice declarate nule de art. 2 al ordonanţei nr. 1440 din 1941 M.E.; de art. 2 al ordonanţei nr. 1630/1941 M.E.;de art. 22 al ordonanţei 5.200 din 1943 M.E., precum şi de orice alte ordonanţe maghiare discriminatorii. Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanţelor sus-menţionate, în folosul Statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept. Drepturile de proprietate şi alte drepturi dobândite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară. De asemenea, sunt şi rămân valabile înscrierile făcute după data de 15 martie 1939, declarate nule prin ordonanţele maghiare sus-menţionate, urmând ca judecătorul să restabilească, din oficiu, starea tabulară.”

Conform textului de lege citat, orice drept de proprietate născut în favoarea statului maghiar pe baza unor acte normative discriminatorii a devenit nul şi, în consecinţă şi drepturile dobândite ulterior de către persoane fizice sau juridice prin tranzacţii de orice fel încheiate cu statul maghiar este nul.

Prin urmare, dacă dreptul de proprietate al solicitantului a luat naştere în temeiul actelor normative menţionate de textul de lege citat sau al altor acte declarate nule de dispoziţiile Legii nr. 260/1945, şi nu pe una dintre căile prevăzute de dreptul civil, orice înscriere în cartea funciară şi orice act translativ de proprietate astfel întocmit este lovit de nulitate absolută, neputând constitui un document doveditor al dreptului de proprietate, în condiţiile legilor fondului funciar.

b) Modalitatea în care imobilul a trecut în proprietatea statului român.

 În cazul terenurilor cu vegetaţie forestieră care, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 228/1948, fuseseră naţionalizate prin efectul Constituţiei din 1948, neputând deci face obiectul unor astfel de cereri, comisiile de fond funciar urmează a se raporta la condiţia arătată la punctul 1 al prezentului răspuns: modul în care bunurile au intrat în proprietatea persoanelor care le solicită sau a antecesorilor acestora.

Dacă bunurile au intrat în mod legal în patrimoniul solicitanţilor sau al antecesorilor acestora (în condiţiile arătate la punctual 1), cererile lor vor fi soluţionate la fel ca orice alte cereri depuse în temeiul legilor fondului funciar, întrucât se prezumă că, preluarea terenurilor s-a făcut ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei din 1948.

Dacă pe de altă parte, bunurile au intrat în oricare dintre modurile declarate ca lovite de nulitate absolută de dispoziţiile Legii nr. 260/1945, cererile vor fi respinse.

Dacă solicitanţii sau antecesorii acestora nu au depus cereri în temeiul art. 10 din Decretul nr. 228/1948 sau au depus astfel de cereri fără a le fi restituite bunurile, acestea intrând în patrimoniul statului român în temeiul acestui decret, şi cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar vor fi respinse. Preluările survenite în temeiul acestui act normativ nu fac obiectul legilor din domeniul restituirii proprietăţii funciare, actul normativ nefiind calificat de legislaţia actuală ca unul abuziv şi mai mult decât atât, el a fost elaborat în aplicarea Tratatului de Pace de la Paris, de la 10 februarie 1945, dintre Puterile Aliate şi statele Axei, convenţie semnată inclusiv de către statul maghiar.

Terenurile care au făcut obiectul exproprierii în temeiul legilor de reformă agrară din 1921-1922 respectiv terenurile care au fost expropriate în temeiul Legii nr. 187/1945 precum şi orice alte terenuri care au intrat în proprietatea statului român anterior anului 1945 indiferent în ce mod, nu fac obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar.

Lucrările comisiilor de reformă agrară înfiinţate în 1921, 1922 şi 1945 dacă nu au fost desfiinţate pe cale administrative sau judecătorească, se prezumă a fi legale şi nu pot fi puse în discuţie de către actualele comisii locale sau judeţene de fond funciar>>.

Instanţa de fond a arătat că  în Ardeal, divizarea proprietăţii funciare s-a înfăptuit după 1918 prin adoptarea unei legi de reformă agrară similară celei din Regat  (Legea pentru Reforma Agrară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş din 30.07.1921). Legile de reformă agrară din acea perioadă nu au avut în vedere exproprierea pădurilor decât pentru constituirea de păşuni şi păduri comunale sau de forme asociative. Exproprierile de păduri s-au făcut în interes naţional, pentru care Statul Român a plătit celui expropriat valoarea de piaţă stabilită pe criterii tehnico-economice din acea perioadă. Aceste aspecte au fost stipulate în Legile pentru Reforma agrară şi s-au aplicat conform acestor prevederi. Iar o caracteristică comună a acestor legi din toate provinciile româneşti a fost exproprierea cetăţenilor străini şi absenteiştilor.

Comisia Judeţeană a mai susţinut că potrivit tabelului privind „împroprietărirea noilor plugari cu casele absenteiştilor cari au servit ca anexe gospodăreşti”, rezultă acelaşi lucru, în speţă faptul că  E. D. era absenteist. Aceste documente  certifică faptul că E. D. a cărui moşie a fost expropriată în întregime, cade sub prevederile reformei Agrare art.3, lit.c) şi litd) din Decretul lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945, precum şi art.3, lit.b) şi lit.c) din regulamentul acestei legi.

Problema exproprierii celor care şi-au pierdut cetăţenia (absenteişti sau optanţi) a devenit obligatorie prin prevederile art. 18 din Constituţia României votată în anul 1923 potrivit căreia „Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea dreptul numai ia valoarea acestor imobile. 

Condiţia exproprierii cetăţenilor străini este stipulată şi în directivele Societăţii Naţiunilor, care  în sesiunea din 1927 a stabilit  în vederea soluţionării litigiului promovat de optanţii unguri, mai multe precizări printre care că „Dreptul comun internaţional nu recunoaşte străinilor un regim juridic superior naţionalităţilor, egalitatea fiinţei umane, aparţinând aceleiaşi civilizaţii, fiind de drept natural”.

S-a mai arătat că recurenta  nu a dovedit că s-a depus cerere de restituire la Casa sau Ministerul de Finanţe, că s-ar fi emis vreo decizie a Ministerului de Finanţe sau de publicare în Monitorul Oficial al României în care să fie înscrisă o astfel de dispoziţie de restituire a bunurilor potrivit cerinţelor Decretului nr. 228/1948.

A mai solicitat această intimată să se ţină seama de expertizele efectuate în dosarele nr. XXX/289/2008 ( devenit XXX/222/2013 al Judecătoriei Dorohoi), nr. XXX/289/2008 conexat cu dosar nr. XX289/2008 al Tribunalului Mureş, şi dosar nr. XXX/289/2009 al Tribunalului Mureş, în care după fraţii E. s-au pretins terenuri cu vegetaţie forestieră în baza legilor fondului funciar (care au fost depuse la dosarul instanţei de fond).

De asemenea s-a solicitat să se aibă în vedere soluţia pronunţată prin Sentinţa civilă nr. XXX/xx.xx.xxxx de către Judecătoria Dorohoi, prin care într-o speţă similară s-au respins cererile de reconstituire formulate în temeiul legilor fondului funciar pe motiv că petenţii nu au făcut dovada că antecesorii lor au formulat cereri de restituire a terenurilor în baza Decretului nr. 228/1948, că terenurile respective au fost restituite autorilor lor şi că ulterior au fost preluate prin măsuri abuzive ale regimului comunist 

Şi intervenienta intimată Regia Naţionala a Pădurilor – ROMSILVA –  prin  Direcţia Silvica Mureş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a Sentinţei Civile nr. XXX/xx.xx.xxxx.

Apărările formulate au fost similare cu cele invocate prin întâmpinarea la recurs de către Comisia Judeţeană.

În plus, intimata R.N.P. – Direcţia Silvică Mureş a susţinut că înscrisul depus de reclamantă  (procesul verbal de preluare la  CASBI) face menţiuni doar asupra faptului ca autorul acesteia, E. D., nu a avut o atitudine  potrivnica fata de Uniunea Sovietica.  Înscrisurile dovedesc însă atitudinea potrivnică a lui E. D. fata de România şi populaţia româneasca din Ardealul ocupat in perioada 1939 -1944.

S-a solicitat să se aibă în vedere şi << următoarele considerente şi aspecte şi ordin normativ, care reflectă situaţia istorica a perioadei si situaţia sociala în care a activat E. D., pentru a fi calificat absenteist, şi anume într-o perioada favorabila acestuia ca etnic maghiar în care in Ardeal se aplica legea ungară, aici fiind instaurată administraţie civilă şi militară ungară.

Dupa Marea Unire de la 1 decembrie 1918 când Transilvania a devenit teritoriu naţional, sub suveranitatea Statului Roman, prima reforma agrara a apărut prin Legea pentru Reformă agrară în Transilvania, Banat, Crisana şi Maramureş (30.07.1921).

Dictatul de la Viena, act ce a urmat Marii Uniri, a fost un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km2) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Acest act a fost impus de Germania Nazistă si Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Apelând la textul arbitrajului, se poate reţine  referitor la situaţia impusa in Ardeal, următoarele:

 “1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2.Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3.Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4.Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5.Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6.Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7.în cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.”

Este evident ca acest act a avut consecinţe nedorite asupra populaţiei din Ardeal, iar pe perioada ocupaţiei hortyste in Ardealul de Nord din perioada 1940 – 1944, locuitorii  Ardealului de etnie maghiară şi nu numai, erau maghiari şi nu romani, în înţelesul Convenţiei de armistiţiu.

In timpul ocupaţiei maghiare din Ardeal a existat în acest teritoriu anexat, atât administraţie militară cat si administraţie civila ungara.

Dovada este emiterea de regimul de ocupaţie a Ordonantei maghiare nr.1440/1941  reţinuta si de A.N.R.P. in Adresa nr..9834 din 09.03.2012, act normativ declarat discriminatoriu fata de populaţia româneasca din Ardeal alături de alte acte  normative emise de Guvernul de la Budapesta date special pentru situaţia din Ardeal, şi care prevedea  regimul proprietăţile funciare si de carte funciara.>>

 Intimata R.N.P. a redat o parte din prevederile acestui act, obţinut de la arhivele naţionale, pentru a se putea trage o concluzie fata de specificul Ardealului în perioada de ocupaţie ungara, perioada care coincide în mare cu al doilea război mondial şi apoi perioada de dupa acest conflict, în România şi Ardeal:

 Decretul P.M. nr.1.440 din anul 1941 al Ministerului Regal Maghiar – despre extinderea efectelor  actelor normative de drept civil referitoare la imobilele aflate în zonele ţării din est şi din Ardeal eliberate de sub dominaţia românească:

„Ministerul Regal maghiar, prin autoritatea sa dobândită prin art.3 din Legea XXVI/1940 referitoare la reintegrarea în Coroana Sfântă Maghiară şi reunificarea cu ţara a zonelor ţării (teritoriilor) din est şi din Ardeal eliberate de sub dominaţia românească, decretează următoarele: 

<< Art.3. În cartea funciară se va înscrie în favoarea trezoreriei maghiare de stat acel drept de proprietate sau drept de ipotecă (grevare), care a fost înscris în favoarea statului român sau a vreunui organism al acestuia.

Referitor la acele imobile aparţinând aşa-numitelor „bunuri private din Ciuc”, pentru care dreptul de proprietate a fost înscris în favoarea statului român, în cartea funciară se va restabili acea stare a dreptului de proprietate care exista pentru aceste imobile la data de 28 octombrie 1918.(înainte de unire)

Art. 4. Imobilele de exploatare agricolă sau forestieră aflate pe teritoriile reintegrate pot fi dobândite de persoane care nu sunt cetăţeni maghiari si pot depune oferte de cumpărare cu ocazia vânzării din proprietate privată a unor asemenea imobile, prin licitaţie, dacă ministrul agriculturii şi ministrul apărării şi-au data acordul comun pentru dobândirea imobilului specificat conform cărţii funciare.(….)

Art. 6. Referitor la înstrăinarea sau ipotecarea imobilelor aflate pe teritoriile reintegrate, actul juridic încheiat între 28 octombrie 1918 şi 15 septembrie 1940 poate fi atacat(…)

Art. 12.Înstrăinarea sau grevarea după data de 15 martie 1939 a imobilelor dobândite în temeiul actelor normative ale politicii funciare (reformei agrare) din România, precum şi a imobilelor dobândite pe alte căi, menţionate în ultimul aliniat al art.2., este nulă fără aprobarea subcomisiei economice a comisiei administrative (până la înfiinţarea subcomisiei, a prefectului), dacă un act normativ separat nu dispune altfel. Dreptul înscris pe baza unui asemenea act juridic nul trebuie şters din oficiu. II. Norme procedurale (…)

Art.14.Se interzice operarea după 30 august 1940 a înscrierilor dispuse înainte de intrarea în vigoare a prezentului decret dar încă neoperate, şi înscrierile operate înainte de intrarea în vigoare a prezentului decret sunt nule; aceste înscrieri se vor şterge din oficiu. Solicitarea (sesizarea) referitoare la înscriere se va rezolva aplicând legea maghiară, păstrând poziţia solicitării

Art.15. Dacă prezentul decret nu dispune altfel, în cazurile tabulare în curs se vor aplica actele normative maghiare.

Art. 16. În zona reintegrată, procedurile de comasare în curs din data de 28 octombrie 1918 trebuie anulate din oficiu, în cazul în care cei interesaţi încă nu au luat în posesie proprietăţile desemnate pentru ei. Dar dacă luarea în posesiune a avut loc şi normele tehnice sunt disponibile, acţiunea trebuie continuată şi definitivată aplicând corespunzător actele normative care intră în vigoare (DMJnr.34.700/1935).

Budapesta, 21 februarie 1941 Contele Teleki Pal m.p.prim ministru regal maghiar”>>

Convenţia De Armistiţiu din 12 septembrie 1944 – încheiată între Guvernul Român, pe de o parte, si Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statele Unite ale Americii, pe de altă parte – prevedea printre altele:

“1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiunile cu Germania si sateliţii săi, a intrat în război si va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei si Ungariei (…)

8. Guvernul si înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare si bani) aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor, sau persoanelor cu reşedinţa în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele,  fără autorizaţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul si înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condiţiile ce urmează a se stabili de înaltul Comandament Aliat (Sovietic)(…).

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă si neavenită si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace, si Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte în acest scop, în operaţiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei si Ungariei. 12 Septembrie 1944.”

Legea nr.260 din 4 aprilie 1945 privitoare la legislaţia aplicabila in Transilvania de Nord, precum si la drepturile dobândite in acest teritoriu.

În timpul ocupaţiei ungare în urma Convenţiei de armistiţiu s-a emis în România acest act normativ care abroga Ordonanţa maghiara nr.1440/1941 discriminatorie şi este menit să restabilească un regim unitar de proprietate, de carte funciara si procedura civila si penala.

„Art.1 Legislaţia României, de orice natura, cu excepţiile rămase în vigoare în Transilvania, se extinde pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia ungara impusa prin dictatul de la Viena, din 30 August 1940.

ART. 2 Prin derogare de la dispoziţiunile art.1, actele săvârşite şi drepturile dobândite în Transilvania de Nord, între 30 August 1940 şi 25 Octomvrie 1944, în conformitate cu legile puse în vigoare de puterea ocupanta, vor fi respectate, dacă nu sunt contrare ordinei publice romane.

ART.3 Sunt şi rămân fără fiinţa legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr.1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr.5.200 din 1943 M.E.; Nr.970 din 1943 M.E.; Nr.3.710 din 1943 M.E.; Nr.2780 din 1941 M.E.; Nr.18.900 din 1941 IM; Nr.3.400 M.E.; Nr.2.660 din 1942 M.E.; Nr.9.370 din 1940 M.E.; Nr.8.230 din 1940 M.E.; Nr.50.000 din 1942 M.E.şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii. Se socotesc discriminatorii, în înţelesul prezentei legi, acele dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare, derogatorii de la dreptul comun ungar, care nu au fost aplicate decât în Transilvania de Nord sau în acest ţinut şi în celelalte teritorii ocupate de Ungaria, după data de 15 Martie 1939 (…)

Sunt si rămân valabile actele juridice declarate nule de art.2 al ordonanţei Nr.1.440 din 1941 M.E.; de art. 2 al ordonanţei Nr. 1.630 din 1941 M.E.: de art.22 al ordonanţei Nr.5.200 din 1943 M.E., precum şi de orice alte ordonanţe maghiare discriminatorii.

Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanţelor sus menţionate, în folosul Statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobinditori, sunt nule de drept.

Drepturile de proprietate si alte drepturi dobîndite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară.

De asemenea, sunt şi rămân valabile înscrierile făcute după data de 15 Martie 1939, declarate nule prin ordonanţele maghiare sus menţionate, urmând ca judecătorul sa restabilească, din oficiu, starea tabulară.”

S-a mai arătat că următorul act normativ emis tot de Regele Mihai al României a fost Legea nr.91 din 9 februarie 1945 – pentru înfiinţarea Casei de Administrare si Supraveghere a Bunurilor Inamice, reţinută justificat de instanţa de fond la soluţionarea plângerii în prezenta cauză, împreună cu Decretul nr.228 din 4 septembrie 1948 pentru desfiinţarea Comisiei ministeriale pentru executarea Tratatului de pace şi pentru desfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) şi reglementarea conservării, administrării şi lichidării bunurilor administrate în aceasta Casă.

În concluzie, intimata R.N.P. Direcţia Silvică Mureş a susţinut  că din conţinutul înscrisurilor existente la dosar reiese clar ca E. D. a fost supus regimului legilor anterioare preluării abuzive la stat a proprietăţilor particulare, şi „nu se încadrează in categoria persoanelor îndreptăţite la reconstituire,  întrucât :

acesta a părăsit România odată cu trupele germane şi ungare de teama de a nu i se aduce acuzaţii şi de a i se aplica sancţiunile legale impuse de lege, faţă de atitudinea sa potrivnică României si puterilor aliate;

a activat în Ardealul ocupat (in Reghin) în condiţiile unei legislaţii favorabile acestuia şi discriminatorii în aceiaşi timp pentru populaţia româneasca din Ardealul trecut sub ocupaţia ungară în 1940;

a aplicat un tratament discriminatoriu populaţiei romane din zona lui de activitate;

a fost fidel regimului de ocupaţie si Ungariei.

Pentru aceste fapte oricât s-ar încerca reabilitarea acestuia, o asemenea reabilitare nu se va putea obţine (…). Instanţa are la îndemână înscrisuri care demonstrează acest fapt.

Atitudinea lui E. D. îl încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplică regimul actelor referitoare la aplicarea Convenţiei de Armistiţiu din 12.09.1944 şi trecerea la Stat a bunurilor sale este supusă acestui regim şi nu celui abuziv instituit de regimul comunist începând cu 6 martie 1945”.

S-a invocat de asemenea practica judiciara in acest sens, respectiv Sentinţa civila nr. XXX/xx.xx.xxxx a Judecătoriei Dorohoi  ce  vizează antecesori din Familia E. şi identitate de cărţi funciare.

Intervenienta R.N.P. Direcţia Silvică Mureş a formulat în recurs cerere privind introducerea în cauză a Statului Român, prin reprezentantul său legal, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică a terenului din fondul forestier naţional ce face obiectul prezentei acţiuni, întemeindu-şi  cererea pe disp. art. 57 C. pr. civ.

În motivare s-a arătat că terenul pretins de reclamantă de 3927,96 ha. în total, constituie domeniu  public al statului şi este guvernat de caracterele acestui regim de proprietate publică: inalienabilitate, insesizabilitate şi imprescriptibilitate.

Apartenenţa la domeniul public al terenului cu regim silvic  derivă în primul rând din lege şi din destinaţia sa, respectiv din prevederile art. 2, lit. b), art. 4, alin,(2) şi art. 5, alin. (1) si (2) din Legea nr. 18/1991 cât şi din prevederile Legii nr. 213/1998 şi ale art. 1, alin. (1) si (2) , art. 3, alin.(l) şi (2), art. 7, alin.(l), lit. a), art. 11, alin.(l) ale Legii nr. 46/2008 – Codul silvic şi evident din dispoziţiile art. 858 şi urm. din Noul Cod civil care reglementează proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Acest teren  este inclus în amenajament silvic, care constituie baza cadastrului forestier cât şi dreptul de proprietate publică al statului şi de administrare în regim silvic al acestuia.

Fiind vorba în speţă de teren proprietatea publică a Statului Român, dat în administrarea R.N.P. Romsilva – Direcţia Silvică Mureş, aceasta din urmă are  obligaţia prevăzută de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, de a cere în instanţă introducerea în cauză a Statului Român prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate.

Hotărârea de Guvern nr. 1705/2006 şi Anexa 3 la această hotărâre, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.020 bis Partea I- a din 21.12.2006, cuprinde grupa a 8-a de bunuri din domeniul public, unde la poziţia nr. 1363, la cod clasificare 8.04.01 este evidenţiat fondul forestier supus regimului silvic, proprietatea publică pe baza amenajamentelor silvice, în suprafaţa de 4443692,4922 ha şi în care se regăseşte terenul în cauză.

Se mai arată  că prezenta cerere este în principal  de introducere forţată în proces, care derivă din textele de lege de mai sus, iar în subsidiar, în funcţie de poziţia procesuală a Ministerului Finaţelor Publice, acesta poate să facă cerere de intervenţie în interes propriu, care este de asemenea admisibilă.

Legea nr. 213/1998 prevede  la art. 12 alin. (1) că „Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome,….

 (2) Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şl să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care l-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şl execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

(3)în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în Instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.

(5)în litigiile prevăzute la alin. (4) statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.”

Invocând şi practica în domeniu, intimata R.N.P. Direcţia Silvică Mureş a arătat că  prin Sentinţa civilă nr. 553 din 29 iulie 2014 a Judecătoriei Reghin pronunţată în Dosarul civil nr. 3852/289/2012, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a Comisiei Judeţene de fond funciar Mureş, prin care s-a validat o suprafaţă de 6,55 ha teren forestier,  a fost admisă

 cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statui Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi  s-a constatat nulitatea absolută parţială a HCJ Mureş nr. 363/19.06.2008, prin care au fost aprobate poziţiile 12 şi 13 din Anexa nr. 37 şi poziţia nr. 12/294 din Anexa nr. 46, doar în privinţa retrocedării suprafeţei de 6,55 ha de teren numitei Winkler Adele.”

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 1049/2013 10.12.2013 a Tribunalului Mureş pronunţată în recurs în Dosarul civil nr. 3170/289/2012 s-a dispus admiterea recursului declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român prin MF prin DGFP, s-a casat în parte sentinţa şi s-a dispus trimiterea cererii de intervenţie spre rejudecare la Judecătoria Reghin.

Prin urmare s-a considerat  că  este evidentă necesitatea introducerii în cauzele de fond funciar a titularului dreptului de proprietate publică, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. 

Comisia judeţeană  a formulat cerere de strămutare a cauzei  la o altă instanţă egală în grad şi a solicitat suspendarea soluţionării cauzei până la rezolvarea cererii de strămutare (depunând o copie a cererii de strămutare  şi în recurs).

S-a arătat că strămutarea este formulată pe motiv de bănuială legitimă determinată de faptul că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi afectată datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor şi a vrăjmăşiilor locale şi de specificul Judeţului Mureş (în general al Ardealului) unde populaţia este  formată şi din etnici maghiari, iar aceştia în calitate de urmaşi ai grofilor unguri au revendicat vaste suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră după autorii lor, cum este cazul şi în  speţă.

S-a subliniat că „miza acestor litigii este evident enormă (…)  Magistraţii de la Tribunalul Mureş au dat în toate cazurile soluţii favorabile urmaşilor grofilor, în litigiile în care Comisia judeţeană a fost parte.”

 Cu titlu de exemplu s-a arătat :

– Sentinţa civilă nr. XXX/xx.xx.xxxxa Judecătoriei Reghin prin care s-a admis plângerea formulată şi precizată de petenta B. E. M. H. R. J. şi continuată de moştenitorul acesteia B. I.a I. L. dispunând reconstituirea în favoarea petentei a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 2260,80 ha teren cu vegetaţie forestieră din care 1.825 ha pe vechile amplasamente, şi 435,81 ha pe amplasamente libere echivalente învecinate, conform completării I la raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de către expertul tehnic T. I., rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. XXX/xx.xx.xxxx a Tribunalului Mureş.

– Sentinţa civila nr. XXX/xx.xx.xxxx a Judecătoriei Reghin prin care s-a admis în parte acţiunea anulându-se în parte hotărârile Comisiei Judeţene, obligând pârâta să reconstituie dreptul de proprietate şi să restituie în natură pe vechile amplasamente suprafeţele de 9323 ha si 8108 m.p. terenuri cu vegetaţie forestieră, păşuni şi fânaţe, situate pe raza comunelor Stânceni, Răstoliţa şi Lunca Bradului, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. XXX/xx.xx.xxxx a Tribunalului Mureş.

„Prin urmare, nu se poate spera nici în cauza de faţă la o soluţie obiectivă, motivele de bănuială legitimă fiind alimentate de soluţiile deja date în mod definitiv şi irevocabil, din care au exemplificat chiar mai sus, unele dintre soluţii fiind pronunţate chiar de către aceeaşi judecători”

S-a mai arătat că  << potrivit documentelor obţinute de către Comisia Judeţeană de fond funciar Mureş şi de către Direcţia Silvică Mureş de la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naţionale şi de la Arhivele Naţionale Istorice Bucureşti „reiese clar că grofii unguri din Ardeal, mari proprietari de terenuri forestiere şi agricole, au părăsit România odată cu trupele horthyste şi germane de teama unor repercusiuni legate de atitudinea potrivnică manifestată de aceştia faţă de România şi puterile aliate, atât în anii de regim horthyst din perioada 1939 – 1944, în Ardeal cât şi din perioada războiului.

 Prin Convenţia de Armistiţiu de la 12 septembrie 1944 şi prin Legea nr.91/1945, dar şi prin Legile nr.498/1942, 443/1944 şi 498/1944, s-a făcut referire la inamici, colaboraţionişti, absenteişti, dar şi la criminali de război, aşa cum retine art.3 lit. a) – d) din Legea de reformă agrară din 1945.

 Aşa se face că o parte din bunurile părăsite de aceştia, inclusiv pădurile şi fabricile, au fost preluate în administrare sub regim C.A.S.B.I., dovada în acest sens pentru bunurile preluate în Judeţul Mureş fiind Tabelele despre pădurile si bunurile de natură silvică CASBI-ste situate in judeţul Mureş (…).

Potrivit raţiunilor mai sus expuse şi pe baza acestor documente, Comisia Judeţeană de fond funciar Mureş a respins în mod constant cererile de reconstituire pentru solicitanţii – urmaşi ai grofilor din Ardeal – care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru aproximativ 90.000 ha păduri din judeţul Mureş în baza Legii nr. 247/2005 după autori înscrişi cu păduri în aceste tabele întocmite în baza aplicării Legii nr.91/1945.

Evident că respingerea cererilor de reconstituire prin hotărâri ale Comisiei Judeţene Mureş a creat premiza pentru o serie de procese în instanţă, intentate de urmaşii marilor proprietari şi cu sprijinul unor mari case de avocatură (…).

Situaţia retrocedărilor a intrat în atenţia organelor statului, ale mass-media şi societăţii civile, în prezent fiind înfiinţate chiar organizaţii neguvernamentale care militează pentru o aplicare corecta a prevederilor legale referitoare la retrocedări.

Un exemplu în acest sens îl constituie Forumul “Transilvania furată” iniţiat ca un grup de membri ai mai multor organizaţii neguvernamentale din întreaga ţară, care recent s-au reunit la Sibiu şi Cluj şi unde au prezentat situaţia terenurilor agricole, pădurilor, păşunilor şi a clădirilor retrocedate ilegal din Ardeal, mişcare mediatizată extrem de intens în ţară şi în străinătate.

Se vehiculează mult în zona noastră ideea că terenurile împădurite care s-au retrocedat şi cele care încă se dispută în litigiile de fond funciar sunt deja obiect al unor promisiuni de vânzare sau contracte de vânzare – cumpărare deja încheiate, cei interesaţi fiind finanţatori străini oculţi.

Despre procuratori, cumpărători de drepturi litigioase şi vânzători – cumpărători de păduri s-a făcut menţiune în actele depuse la dosar de Comisia Judeţeană Mureş odată cu cererea de strămutare, fiind vorba despre lucrarea „Pădurile de pe Valea Mureşului Superior”, o amplă mediatizare făcându-se şl în emisiunea TV „România te iubesc”, emisiune cu audienţă naţională maximă, care acordă o mare importanţă retrocedărilor de păduri.

Presa nu a rămas străină de situaţia litigiilor de păduri şi hotărârile pronunţate de instanţele mureşene.”>> 

 Au  fost  date cu  titlu de exemplu, extrem de numeroase articole din presa scrisă  şi cea electronică.

 S-a arătat în  concluzie, că „toate aceste luări de poziţie alimentează vrăjmăşia locală, din a cărei ecuaţie magistraţii mureşeni evident că nu pot fi excluşi.”

 Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată  a altei  persoane –  Statul Român –  întemeiată  pe art.  57 C.pr.civ. ca inadmisibilă, întrucât  nu poate fi formulată  direct în recurs, ci doar la judecata în fond.

 Examinând recursul în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că este nefondat.

 I. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost  formulată  la comisiile locale de fond funciar  de către recurentă  în temeiul Legii  247/2005, raportată la Legea 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere  solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997.

 Or, această lege, asemenea tuturor celorlalte de restituire a proprietăţii (Legea 18/1991, Legea 169/1997, Legea 10/2001, Legea 165/2013) au în vedere imobilele preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist din România.

 Iar această concluzie este determinată, în primul rând, de caracterul reparatoriu al legilor respective, reparaţie care intervine – de principiu – doar în  situaţia  existenţei unui abuz.

 În al doilea rând, aceasta rezultă în mod explicit chiar şi din  titulatura ori  prevederile  exprese ale acestor legi (Legea 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989” şi Legea 165/2013 „privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist in România” – lege care  are în  vedere  potrivit art. 3  tocmai reconstituirile efectuate în baza Legii 1/2000 ale Legii 18/1991, Legii 169,1997 şi Legii 247/2005).

Totodată, chiar  Titlul VI,  art.  I, pct. 10 din  Legea 247/2005 face trimitere la preluarea terenurilor  prin „măsurile abuzive aplicate” în  perioada de referinţă 1945-1990.

Inclusiv A.N.R.P. Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii  proprietăţii  funciare  a precizat prin adresa 9834/9.03.2012 că „terenurile care au făcut obiectul exproprierii  în temeiul legilor de reformă agrară din 1921 – 1922, respectiv  terenurile care au fost  expropriate în temeiul Legii nr. 187/1945, precum şi orice terenuri care au intrat în proprietatea statului român anterior anului 1945, indiferent  în ce mod, nu fac obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar (…).

Dacă solicitanţii sau antecesorii  acestora nu au depus  cereri în temeiul art. 10  din  Decretul nr.228/1948 sau au  depus astfel  de cereri fără a le fi  restituite bunurile,  acestea intrând  în  patrimoniul statului român în temeiul  acestui decret, şi cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar vor fi  respinse.

Preluările survenite  în temeiul acestui act normativ nu fac obiectul legilor din domeniul restituirii  proprietăţii funciare,  actul normativ nefiind  calificat  de legislaţia actuală  ca unul abuziv şi mai mult decât atât,  el  a fost  elaborat  în  aplicarea  Tratatului  de Pace de la Paris de la 10 februarie 1945, dintre Puterile Aliate şi  statele Axei, convenţie semnată inclusiv de către statul maghiar”.

Or, în  speţă, în mod corect prima instanţă şi-a întemeiat esenţialmente hotărârea  pe faptul că terenurile forestiere pentru care  s-a solicitat reconstituirea dreptului de  proprietate  nu pot face obiect al Legii 247/2005, raportat la Legea 1/2000 şi Legea 18/1991 întrucât nu au fost trecute în proprietatea statului  în  mod abuziv.

Dimpotrivă, preluarea terenului de  către stat nu a fost o măsură abuzivă, ci  pe deplin justificată ca reparaţie de război, în baza Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 încheiată  între Guvernul Român, pe de o parte, şi Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statele Unite ale Americii pe de altă parte,

Astfel, conform pct. 1 şi 8 din această Convenţie de Armistiţiu :

1. „Cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a  încetat cu  totul operaţiunile  militare  împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din  războiul  împotriva Naţiunilor Unite,  a rupt  relaţiunile  cu  Germania  şi  sateliţii săi,  a  intrat în război şi  va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei (…)

 8. Guvernul şi Înaltul  Comandament Român se obligă să nu  permită exportul sau  exproprierea  a oricărei  forme de  proprietate (inclusiv  obiecte de valoare şi bani) aparţinând Germaniei, Ungariei  sau  naţionalităţilor lor  sau  persoanelor cu  reşedinţa în teritoriile lor,  sau  în  teritoriile ocupate  de ele – fără  autorizaţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul şi Înaltul  Comandament  Român vor păstra aceste bunuri în condiţiile  ce urmează  a se stabili de Înaltul Comandament Aliat  (Sovietic)”.

Or, bunicului reclamantei, E. D., îi era aplicabil acest art. 8 din Armistiţiu deoarece avea naţionalitate maghiară şi domicilia în Ardeal, care fusese  teritoriu ocupat de unităţile militare ale Ungariei horthyste în urma  Dictatului  de  la Viena din  30 august 1940.

Iar includerea acestuia în categoriile cărora le era aplicabilă  Convenţia de Armistiţiu  rezultă fără echivoc din cele două  fişe  distincte întocmite de  CASBI Mureş (f. 190 şi  188-189 ds.) prin care  terenurile erau preluate  de această instituţie.

Astfel,  prima fişă – nr.  3 –  (f. 188-189 ds.) se referă la „familia E.” şi  cuprinde menţiuni exprese că „a plecat cu armatele germano-maghiare, neîntorcându-se până în prezent”şi că „membrii familiei sunt  plecaţi din ţară  în teritoriul inamic sau ocupat  de acesta înainte şi  după  data de 23 august 1944”.

 De asemenea, se menţionează că „suprafeţele sunt trecute global, neputând lua datele de la C.F. (cartea funciară n.r.), iar proprietarii neavând declaraţii, fiind absenţi”.

Iar în  fişa de la fila 190 se menţionează  la rubrica „numele şi prenumele”,  atât „Familia E. & Co”, cât şi „E. D.”şi se indică expres încă din titulatura formularului, că acesta este cetăţean român absenteist ale căror bunuri se găsesc blocate conform art. 8 din Convenţia de Armistiţiu şi administrate de CASBI”.

 Inclusiv în Tabelul de împroprietărire a noilor plugari  cu  casele absenteiştilor cari au servit ca anexe a gospodăriilor (fila 1473 dosar) este menţionată expres situaţia de absenteist a  lui  D. (poziţiile 31 şi 42 ). Aşadar, inclusiv la data  întocmirii tabelului (20 iulie 1947) acesta nu era în ţară.

 Deci, rezultă cu prisosinţă, netemeinicia susţinerii recurentei că nu ar exista probe  care să  dovedească  faptul că autorul acesteia ar  fi  fost absenteist. 

 De altfel, în cele două fişe se menţionează expres că bunurile fac obiectul Armistiţiului. Prin urmare, acestea erau ale unui inamic de război, întrucât armistiţiul are în vedere  explicit aceste persoane  „inamice” –  deci ostile Statului Român.

În plus, Legea 91 de înfiinţare a CASBI a fost publicată în M.O. din 10.02.1945 fiind promulgată de Regele Mihai, deci înainte de instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului comunist.

Iar această Casă de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice a fost înfiinţată tocmai pentru punerea în aplicare a Convenţiei de Armistiţiu prin  care Statul român era obligat să conserve bunurile tuturor supuşilor inamici germani şi maghiari, precum şi ale tuturor persoanelor de altă naţionalitate şi chiar români, care s-ar fi găsit inclusiv în Transilvania ocupată.

 Astfel, conform art. 2 din Legea 19/1945 „Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice are următoarele atribuţiuni:

a) Administrează bunurile mobile şi imobile, aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 Septemvrie 1944, şi anume:

Statele german şi ungar, persoanele fizice şi juridice de naţionalitate germană sau ungară, ori persoanele cu reşedinţa sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei ori în teritoriile ocupate de acestea (…)”.

Este de menţionat aici că situaţia respectivă rezultă cu prisosinţă şi din  expunerea  de  motive a legii respective :„Sire, Prin art. 8 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 Septemvrie 1944, între România pe deoparte şi Puterile Aliate pe de alta parte, România a fost obligată sa conserve bunurile tuturor supuşilor inamici germani şi unguri, precum şi ale tuturor persoanelor de alta naţionalitate şi chiar români, care s-ar găsi, fie în Germania, fie în Ungaria sau în teritoriile ocupate de aceste puteri.”

Aşadar,  preluarea de către CASBI a terenurilor  familiei E. conform fişelor susmenţionate  nu  are nicio  legătură  cu  abuzurile  regimului comunist (nu  este vorba că E. D. s-ar fi opus acestui nou  regim, sau că a fost considerat moşier – deci duşman  al  regimului  – ci  este legat de faptul că a fost considerat inamic de război, absenteist  „care a plecat cu  armatele germano-maghiare”.

De asemenea,  tribunalul  constată că în  fişa  de preluare a bunurilor (f. 189 ds.)  s-a menţionat doar că E. D.  nu  este potrivnic  URSS, nu însă şi  faţă  de România, aşa cum reclamanta pretinde  că  ar  rezulta de fapt  din  această fişă.

În concluzie, în mod corect instanţa de fond a reţinut  că pentru bunurile acestuia nu poate fi  reconstituit dreptul de proprietate în baza legilor funciare de reparare a abuzurilor comuniste.

Nejustificată este şi critica  recurentei privind  neluarea  în considerare  a Deciziei 79565 a Ministerului Economiei Naţionale publicată în M.O. nr. 8  din 10 ianuarie 1947.

 Într-adevăr, aşa cum rezultă din  acest M.O.  (f. 96  vol. II), la  paragraful „Judeţul Mureş”este menţionat  şi „Domeniul F. şi  E. –  Tg.  Mureş”.

 Însă, această menţiune se referă la scoaterea  acestui  domeniu de sub incidenţa, supravegherea CASBI (a cărei activitate înceta) şi nicidecum la restituirea efectivă  către fostul  proprietar.

 Că este aşa, denotă şi faptul că ulterior, prin procesele verbale din  12, 13 şi  14 decembrie 1948 (f. 92 – 95 vol.  II) au  fost  predate de la CASBI, „în custodia  Direcţiei Silvice judeţene Mureş toate bunurile de natură  silvică din judeţul Mureş,încadrate  în  dispoziţiunile Legii 91/1945 CASBI (…) proprietatea familiei  E. din Reghin”.Aşadar, nu  au  fost  restituite familiei  E..

De fapt, preluarea efectivă a terenului de către stat  de la antecesorul  reclamantei s-a realizat în baza Legii 91/1945 iar Decretul 228/1948 a constituit doar  finalizarea a acestei situaţii speciale a bunurilor ce  erau scoase  deja din administrarea celor care fuseseră inamici.

Mai mult,  aşa cum  a reţinut corect instanţa de fond, la  nivelul  anului 1946 prin  Legea 826 s-a reglementat situaţia bunurilor aparţinând cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate, care la data de 12 septembrie 1944 sau ulterior, în perioada operaţiunilor militare aveau reşedinţa în Germania, Ungaria sau în ţările ocupate de ele şi prin aceiaşi lege se arată că se exceptează de la dispoziţiile Legii 91/1945, bunurile considerate personale, în această categorie de bunuri incluzându-se şi terenurile susceptibile de a fi impuse la impozitul agricol şi pădurile, aceste bunuri urmând a fi restituite potrivit art. 4.

 La art. 5 din lege se instituie  însă o excepţie, în sensul că nu se restituie proprietarilor şi sunt puse sub efectul prezentei legi, bunurile considerate personale, aparţinând persoanelor care au luat parte în calitate de voluntari în armatele sau organizaţiile paramilitare de orice fel împotriva Naţiunilor Unite sau au avut o atitudine potrivnică intereselor lor.

 Or, aşa cum  s-a arătat mai  sus  în  fişa de preluare de la fila 189  s-a menţionat  expres că „ a plecat cu  armatele  germano – maghiare”şi  că „membrii familiei  sunt plecaţi din ţară în teritoriul inamic”.

Prin urmare,  rezultă indubitabil că antecesorul  recurentei  se  încadrează  şi în  dispoziţiile art.  5  din Legea 826/1946 care prevedea exceptarea persoanelor respective de la restituirea proprietăţilor.

În privinţa  Decretului  228/1948 tribunalul reţine că  nu  a  constituit un act abuziv inclusiv datorită faptului că a instituit o procedură  care permitea chiar în anumite cazuri restituirea  acestor  proprietăţi  şi analizarea situaţiei lor  de către  o  comisie specială.

Astfel, conform art. X din Decretul 228/1948, cei care se considerau îndreptăţiţi la restituirea bunurilor trebuiau să depună cereri însoţite de acte justificative la Comisia de Lichidare a CASBI iar dacă  asemenea cereri  nu se  vor fi produs în termen de  90 zile de la data publicării legii de faţă, bunurile vor trece de drept, prin  efectul  legii  de faţă, în patrimoniul Statului”.

 În speţă însă, E. D. nu a depus o asemenea cerere deşi la acea dată era în viaţă, (decedând în  1952).

 Prin urmare, chiar dacă dreptul de  proprietate asupra  pădurilor acestuia a  trecut la Stat abia prin Decretul 228/1948, ele fuseseră preluate anterior de către CASBI. De aceea, concluzia este că această trecere a avut ca fundament Convenţia de Armistiţiu din 1944 şi Legea 91/1945  care sancţiona  inamici de  război, şi  care –  aşa  cum s-a arătat mai  sus –  pentru acest motiv nu aveau caracter abuziv şi nici nu fuseseră iniţiate de legiuitorul din regimul comunist, ci  au constituit o  reglementare  a consecinţelor stării de război.

Este adevărat că la dosar a fost depusă o cerere de restituire din 25 octombrie 1948 (f. 22  ds. recurs Tribunalul Mureş). Însă aceasta este formulată de E. K. ca moştenitoare a lui E. I., proprietar distinct, şi nu a bunicului  reclamantei.

Prin urmare, această cerere nu poate fi luată în considerare (sub aspectul valabilităţii şi al  efectelor sale juridice) şi nu va fi analizată în privinţa reconstituirii solicitate.  De altfel, recurenta nici  nu şi-a întemeiat  pretenţia de reconstituire pe  această cerere.

A mai fost criticată sentinţa şi pentru că nu  s-a avut în vedere  cetăţenia română a autorului recurentei, cetăţenie care se pretinde că nu ar mai face aplicabile dispoziţiile art.  X  din Decretul 228/1948.

 În primul rând,  tribunalul  constată  că în  speţă  are relevanţă  cetăţenia  lui  E.  D.  la nivelul anilor 1945-1948  şi nicidecum  care a fost  cetăţenia acestuia ulterior  sau  la data decesului.

 Or,  recurenta nu  a dovedit situaţia respectivă  cu  acte speciale de identitate,  valabile în  acel interval,  singurele înscrisuri care au  forţă probantă  obligatorie în  această materie.

Se mai  prevalează recurenta  de menţiunea din fişa  de preluare de la fila 189  dosar în cuprinsul  căreia se prevede  expres că  E.  D.  este „cetăţean român absenteist”.

Dar oricum,  chiar  dacă în  privinţa cetăţeniei înscrisul respectiv  nu are putere doveditoare deplină –  aşa cum  s-a arătat mai  sus – în  privinţa calificării  ca absenteist,  acest înscris  este însă fără  echivoc,  dovedind o  situaţie de fapt.

Cu  alte cuvinte,  dacă  recurenta  susţine că  acest înscris este în măsură  să  dovedească faptul  cetăţeniei , atunci  este la fel  de doveditor  şi în privinţa situaţiei exprese de absenteist  şi  de „plecat cu armatele germano – ungare”.

Oricum,  raportat la acea perioadă, nu  se  poate considera cu  certitudine care a fost  cetăţenia (în lipsa unei  atestări speciale  prin  acte de  identitate) în contextul  în  care cetăţenia a  oscilat  şi  s-a schimbat  de mai multe ori, în  condiţiile Marii Uniri a Transilvaniei cu  România, în 1918 (aşa cum  a  subliniat şi  recurenta), după care a avut  loc  o nouă revenire la cetăţenia maghiară  în conformitate cu  art.  3  din  Dictatul  de la Viena.

Este de observat  aici că deşi traducerea  art. 1-7 din  Dictat se referă  în integralitate la „naţionalitate”, din  interpretarea sistematică , coroborată  a tuturor  acestor articole  rezultă  că  este de fapt  vorba despre situaţia cetăţeniei, neutilizându-se  însă expres  acest termen.

Astfel, potrivit Dictatului de la Viena : 

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român”.

 Deci, se face referire  la „supuşii”români care  dobândesc „naţionalitate”ungară fără alte  formalităţi  şi  care pot  opta  în  favoarea naţionalităţii române. Aşadar,  este logic  că  este vorba  de cetăţenie, pentru  că  naţionalitatea este din naştere, nu poate fi  schimbată.

Elocvent pentru  această interpretare este pct. 5 în  care este uzitat termenul de „rasă”română şi ungară.

 Prin urmare,  Dictatul  de la Viena  ca act  internaţional de arbitraj  impus  de Germania şi  Italia, cu  specificul  de traducere multiplă dat de acest caracter, utilizează  termenul de „rasă” atunci  când de fapt  se referă la „naţionalitate”  în  accepţiunea  internaţională  actuală.

Or,  recurenta  nu  a dovedit că  E.  Daniel  ar  fi  optat  în termen de 6 luni  de la 30  august 1940 pentru  cetăţenia română. Iar, aşa cum  rezultă din  fişele de preluare în 1944 la eliberarea Ardealului, acesta nici  nu  mai era  în  ţară pentru  a opta pentru cetăţenia  română. 

Oricum, şi în ipoteza în  care E. D.  este  considerat  cetăţean român,  recurenta tot nu  este  îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate întrucât,  chiar  dacă ar  fi  avut  cetăţenie română, în  acelaşi  timp  era absenteist (aşa cum  s-a arătat mai  sus) iar în  acest  caz au  incidenţă dispoziţiile art. XI potrivit căruia „Bunurile aparţinând cetăţenilor români, „absenteişti în sensul legilor Nr. 826 din 19 Octomvrie 1946 şi Nr. 998 din 30 Noiemvrie 1946, precum şi cele trecute în patrimoniul Statului pe temeiul articolului precedent, se lichidează prin restituire către proprietari, trecerea în patrimoniul Statului sau a comunelor, sau vânzare, după cum se va stabili prin decizia Ministerului Finanţelor, dată pe baza avizului Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I.”.

Aşadar, inclusiv  în  situaţia cetăţenilor români absenteişti conform Legii 826/1946  în care se  încadra antecesorul recurentei,  (aşa cum  s-a demonstrat  mai sus), era prevăzută posibilitatea trecerii bunurilor în proprietatea statului dacă nu se  depuneau  cereri de  restituire.  Iar asemenea cerere ce nu a fost  depusă în  speţă (nedovedindu-se  măcar data la care E. D. s-a întors în  ţară).

Or, procedura şi  condiţiile concrete ale trecerii  bunurilor în  proprietatea statului nu puteau fi decât cele prevăzute de „articolul precedent” (deci X  – n.r. care instituia  procedura  cererilor de restituire ) la care face trimitere expresă  art.  XI.

Astfel, conform art.  X „Cei îndreptăţiţi la restituirea bunurilor prevăzute la art. 7 şi 8, vor depune cereri, însoţite de acte justificative la Comisia de Lichidare a C.A.S.B.I.  Dacă asemenea cereri nu se vor fi produs în termen de 90 zile de la data publicării legii de faţă, bunurile vor trece de drept, prin efectul legii de faţă, în patrimoniul Statului. Constatarea trecerii de drept în patrimoniul Statului a bunurilor rămase nerestituite, se va face prin decizia Consiliului de Miniştri, la propunerea Ministerului Finanţelor, pe baza avizului Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I. Deciziunea de restituire a bunurilor către proprietar se va da de către ministrul finanţelor, pe baza avizului Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I.”

Iar faptul că nu a fost depusă la dosar şi Decizia de propunere emisă de Ministerul Finanţelor sau decizia Consiliului de Miniştri  la care fac referire  art. X şi XI, nu are relevanţă decât sub aspect probator,  nu şi în privinţa validităţii  transferului  de  proprietate. Aceasta întrucât trecerea are loc „de drept, prin  efectul legii”, iar  deciziile respective  nu  au decât rol  constatator al  acestui fapt juridic.

De altfel, conform art.  XIV din  Decretul 228/1948 „Sumele rezultate din lichidarea bunurilor aparţinând cetăţenilor români absenteişti, se vor face venit la Stat. În cazul în care achitarea preţului se va eşalona în rate, acestea se vor da în debit şi se vor urmări de administraţiile financiare respective, conform codului de procedură fiscală.”.

Or, în fişele cu „bunurile inamice”şi centralizatorul aferent (f. 188 – 192 ds.) este menţionată inclusiv valoarea pădurii preluate.

În plus,  cele trei procese verbale de predare la stat, în custodia Direcţiei Silvice (f. 557-559 ds.) sunt din  decembrie 1948.

 Deci, au fost emise după epuizarea termenului de 90 de zile de depunere a contestaţiilor (cererilor) prevăzute de art.  X din Decretul 228/1948 ce curge de la data  publicării decretului  respectiv (4 septembrie 1948).

Prin urmare, rezultă că exista  avizul Comisiei de Lichidare  a CASBI atâta timp cât  era vorba despre  faza finală a procedurii de trecere la stat  întrucât predarea a avut  loc de la comisia de lichidare –  la direcţia silvică subordonată ministerului ca organ de stat.

II. În subsidiar, în altă ordine de idei, chiar dacă s-ar trece  peste concluzia demonstrată mai sus că bunurile solicitate nu pot constitui obiect al unei reconstituiri a dreptului de  proprietate în  baza Legilor 247/2005, 1/2000,  18/1991 şi 169/1997 (legi care au constituit  temeiul juridic al demersului reclamantei recurente),tribunalul constată că şi în  această ipoteză, oricum, motivele concrete de recurs formulate  nu  au  relevanţă pentru  că recurenta nu a dovedit indubitabil nici calitatea de proprietar a lui E. D. asupra terenurilor forestiere în discuţie şi nici nu a rezultat din probe individualizarea şi întinderea concretă şi exactă a acestor terenuri.

Or, aceste cerinţe sunt  prevăzute  cu exigenţă de art. 6 din Legea 1/2000 :” La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.”

 Conform art. 11 din Legea 18/1991 : „Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.”

În speţă însă,  se constată  că :

1) În niciuna din cererile de reconstituire depuse la comisiile locale de fond funciar în procedura prealabilă obligatorie,  reclamanta  nu a indicat măcar  mărimea, întinderea terenului solicitat. Abia în  instanţă  a  făcut referire  la suprafeţele de  748 ha. pădure la Răstoliţa  şi 3143,96  ha. pădure la Lunca Bradului.

Aşadar,  nici ea însăşi nu a fost în măsură să aprecieze exact, concret asupra întinderii dreptului său.

 Or, această situaţie denotă caracterul speculativ al cererilor de reconstituire respective (şi este determinată în  fapt  şi  de  problemele ce apar în legătură cu stabilirea exactă a cotelor  ce-i revin din  moştenirea lui Daniel E..)

Astfel,  prima cerere de reconstituire, înregistrată  cu nr.  15  a fost  depusă la Comisia  Răstoliţa la xx.xx.xxxx (f. 63 vol.I)  precizându-se doar  că  se  solicită a i  se „ restitui în natură şi în  totalitate pe acelaşi amplasament a  pădurilor existente conform C.F.  495 şi C.F.  500”. Aşadar,  a cerut  în totalitate  terenurile care  se regăsesc în  aceste cărţi  funciare. A mai menţionat  că  este nepoata  directă  a  defunctului E. D., justificându-şi  astfel  calitatea de  moştenitor.

 În  aceeaşi zi, a depus  la aceeaşi comisie  şi cererea înregistrată  cu nr.  16 (f.  138 ds.) prin care a solicitat a i se restitui „în natură şi în totalitate pe acelaşi  amplasament pădurile de pe valea Iodului şi valea Sălastrului” cuprinse  în actul dat  de Arhivele Naţionale,  Direcţia Mureş din fondul „Colecţia de evidenţă  cadastrală Mureş”, Registrul cadastral al localităţii Filea.

A menţionat că  cere terenul  de la  bunicul său E. D..

 La xx.xx.xxxx a depus la Comisia Lunca Bradului cererea înregistrată cu nr. 25 (f. 497 ds.) prin care a solicitat „restituirea în totalitate, în natură şi pe acelaşi amplasament,  conform Legii 247/2005 a pădurilor (suprafeţe forestiere) ce au  aparţinut lui E.  Daniel şi confiscate de regimul comunist”.

A făcut referire totodată la C.F. XXX, XXX, XXX şi XXX.

La  xx.xx.xxxx a depus  la Răstoliţa o cerere „anexă la cele depuse în  xx.xx.xxxx” făcând vorbire despre C.F.  XXX şi  XXX, tot fără  a  indica întinderea suprafeţei solicitate (f. 74 ds.).

 În fine, la xx.xx.xxxx a depus  la Comisia Lunca Bradului o anexă la cererea din  xx.xx.xxxx, ataşând copie  după C.F. XXX şi C.F. XX,  de asemenea  fără  a  menţiona  întinderea  suprafeţelor solicitate (f. 512 ds.).

Aşadar, în niciuna din  cererile sale depuse  în procedura  prealabilă obligatorie de reconstituire, petenta nu a indicat cât  anume pretinde ca dimensiune.

Or, obligaţia  indicării mărimii  suprafeţelor pentru care  a cerut  reconstituirea  a fost prevăzută  în mod expres, prin Legea 1/2000, rap. la art.  45 alin. 3 şi art.  9 alin. 4 lit. (c) din Legea 18/1991.

2) De asemenea, copiile Cărţilor funciare depuse nu formează nicidecum  convingerea instanţei  în privinţa terenurilor  şi  a  proprietarilor  întrucât se constată  – aşa cum  au  invocat în  apărare  la judecata în fond şi intimatele  în nenumărate rânduri (elocvente fiind  precizările de la fila  742 ds.) –  că  fiecare dintre ele are serioase neajunsuri, după cum urmează :

– C.F. XXX (f. 66 vol. I) este depusă  doar în  extras nou, fiind  incompletă. De asemenea,  nici  nu  este  actualizată, singura menţiune fiind din anul 1901. În plus, nu există  o  copie fidelă  (xerox)  a acestei cărţi.

– C.F. XXX (f. 67 vol. I) este de asemenea, depusă în extras nou, fiind  incompletă şi neactualizată, cuprinzând doar o menţiune şi aceea din anul 1899. Nici în acest  caz  nu  a fost  depusă  şi o  copie  fidelă (xerox)  a acestei cărţi în formă veche.

–  C.F. XXX (f. 134 vol. I) este tot doar în extras nou,  incompletă,  neactualizată (are  o singură menţiune din 1902).  Nu există  şi o  copie fidelă.

– C.F. XXX (f. 133 vol.  I) are aceleaşi  deficienţe  şi, cel mai important, nu  se referă  şi la pădure.

– C.F. XXX (f. 111 inclusiv verso), atât traducerea în română cât şi copia fidelă  în maghiară (f. 137) sunt incomplete, iar  ultima menţiune este din 1912.

–  C.F. XXX (f. 131) este tradusă în română doar în extras. Iar în copia fidelă  în maghiară (f. 135) apare, surprinzător, la poziţia 5 că la 4 ianuarie 1922 „Se notează procedura  de  expropriere din imobilul  de sub nr. de ordine  A+1,2 pe porţiunea lui  E. D.”.

 Or,  această menţine nu a fost cuprinsă şi în extrasul tradus în română (f. 131). Extrasul se opreşte tocmai  la poziţia 5.

Oricum, C.F. XXX  nici nu  este în măsură să ateste calitatea de proprietar a  lui E. D. deoarece din extrasul tradus (f. 131) rezultă că după ce fusese trecut  ca şi  coproprietar în 1912  la  nr. ordine 3,  ulterior –  în 1918 – a fost trecut  ca singur proprietar E. J. (nr. ordine 4),  acesta fiind deci ultimul proprietar.

– C.F.  XXX  a fost depusă în  traducere  însă doar  în  extras (f.  121 – 122 ds.), fiind  incompletă.

Iar extrasul respectiv a fost tendenţios întocmit  necuprinzând  şi menţiunile de la numerele de ordine 20-30, deşi  în copia xerox a originalului maghiar (f. 125), la poziţiile 20 şi 21 era notată  la 4 ianuarie 1922 procedura de  expropriere din imobilele A 1-3 pe porţiunea lui E. D.”. Iar la poziţiile următoare apar exproprieri  şi  în privinţa  părţilor ce  li  se cuveneau celorlalţi membri al  familiei. 

-C.F. XXX  a fost  depusă în traducere  tot numai în extras (f.  619)iar acesta a fost întocmit  selectiv,  fără menţiunile de la poz. 34-40.

Or, din copia xerox a  originalului maghiar (f. 517 ds. partea B)  rezultă că  la aceste poziţii erau  de asemenea,  notări din anul 1922 referitoare la exproprierea  imobilelor, inclusiv  în  privinţa lui E. D. în mod  expres.

În plus, se constată că duplicatul xerox al părţii  „A” a acestei cărţi  funciare originale (f.  514 ds.) conţine menţiuni olografe suprapuse, neclare  referitoare la  dimensiunile  terenurilor,  astfel încât individualizarea lor este  incertă.

 De asemenea, pe lângă aceste deficienţe se constată că în foaia de  proprietate la poziţiile 47 şi  59  apar ca proprietari membri din  familia F.ş, deşi pentru întreg imobilul  se stabiliseră la poz. 11-16 cote numai pentru E. K., I.,  M., A., J. şi D..

– C.F. XX (f. 521 ds.) –  are adăugiri şi ştersături multiple cu privire la  dimensiuni şi  care nu sunt însuşite prin vreo semnătură, neînţelegându-se care sunt mărimile terenurilor, iar pe verso  nu este lizibilă  în totalitate. Partea B (f. 526) conţine  la nr.  de  ordine  31 menţiunea unei  exproprieri  din 21 decembrie 1921 „ în privinţa  imobilelor de la partea AF 1-3.8-13”. Însă,  aşa cum  s-a  arătat, din  partea A  nu  rezultă  cu  exactitate  care sunt aceste imobile  ce se încadrează în  punctele 1-3 şi 8-13 şi nici  dimensiunile lor.

Mai mult, la poziția 56 din partea B (f. 528 verso) apare notată o  expropriere în favoarea Statului Român  din 22 martie 1939.

–  C.F. XX (f. 57 ds.) era tradusă în  extras  numai până la poz.3 şi conține  serioase  contradicții întrucât  atât în partea A cât şi în partea B sunt menționați alți proprietari decât E. D..

Se constată  că în copia fidelă (f.59-60) care se  pretinde  de către reclamantă a fi a acestei cărți funciare (dar acest lucru nu  rezultă cu claritate,duplicatul necuprinzând o mențiune expresă  în acest sens), apare totuși la poz.8 o notație de expropriere din  4  ianuarie 1922 cu privire la „imobilul  A  + 1 pe porțiunea lui E. D.,” după care pe 2 mai 1922  se notează exproprierea lui I.  şi Io. E.. Iar înscrisurile din această carte se termină cu această notare privind  exproprierea. Nu rezultă însă cum au ajuns să fie expropriaţi membrii familiei E. dacă nu fuseseră  proprietari.

În concluzie, copiile fidele şi extrasele din cărţile funciare nu formează convingerea instanţei  fiind incomplete şi neactualizate, astfel încât nu se poate verifica situaţia tuturor  terenurilor respective  în perioada reformei agrare din 1921  şi nici în perioada ulterioară, pentru a se constata dacă a existat şi formalitatea intabulării dreptului de proprietate a statului ca urmare a exproprierii.

Forța probantă  a acestora este pusă  la îndoială şi  de faptul  că  există inadvertențe între copiile  fidele (xerox) și extrasele traduse, care  în situațiile arătate  mai sus nu conțin  tocmai acele poziții privind înscrierea exproprierilor din 1922. Or, prezentarea unor asemenea traduceri  incomplete denotă reaua credință  procesuală a reclamantei.

În plus,  se constată  din cele detaliate  mai sus, că din  unele C.F. (XXX,  XXX, XX,XX)  nici nu  rezultă calitatea de  ultim proprietar  deposedat a lui E. D..

De asemenea, deşi nu rezultă calitatea de ultim proprietar a lui D., cărţile respective  cuprind  mențiunea  exproprierii porțiunii sale în anii 1922/1923, după caz.

În concluzie,  veridicitatea  cărţilor funciare prezentate este îndoielnică, acestea neoglindind  situaţia reală a  imobilelor.

3.Totodată,  deosebit de  important  în  speță este și  faptul că  în unele dintre aceste C.F. este înscrisă doar  o cotă parte din  suprafeţe  în  favoarea  lui E. D.  ca moștenitor al lui E.A., în timp ce  în  cele trei procese  verbale  de predare în  decembrie 1948 a unora dintre păduri la Direcția Silvică  Mureș  (f. 557-559 dosar)  este menționată  “familia E.” – fără a se face distincție  în  funcție  de  membrii acesteia pe ramuri de moştenitori coproprietari.

Mai mult,  este de observat că  în tabelul aferent  acestor trei procese verbale  (ce cuprinde detalii ale preluărilor) este menţionat la una dintre poziţii în mod expres E. J.,iar la restul  poziţiilor cu numele E. figurează „familia” (de exemplu la  poziţia pentru  cei  3143,96 ha. –  f. 555 şi 1442), E. D. nefiind indicat nicăieri în tabel.

Aşadar, nu se  poate cunoaşte dacă şi cât  era a  lui  D.  din totalul suprafeţelor preluate de Direcţia Silvică  în  1948 prin  cele  trei procese verbale,  respectiv  dacă este vorba despre pădurile  tuturor celor trei fii  ai lui A. (străbunicul reclamantei – tatăl lui D.) sau numai  despre porţiuni  ale unora  dintre ei și care anume.

Iar în raport de suprafețele pentru care  reclamanta a formulat cele două plângeri în  instanță (respectiv 784 ha. pădure pe raza comunei Răstolița si  3146,96 ha. pădure pe raza comunei Lunca Bradului), rezultă că în  realitate a solicitat în totalitate suprafețele de pădure ce au constituit  obiectul predării către direcția  silvică prin  cele trei procese verbale  (deși, așa cum s-a  arătat mai sus avea doar  anumite cote, în procesele verbale  respective fiind trecută  întreaga familie E.).

Tribunalul va mai avea  în  vedere  că nici  cele  trei  procese verbale  de preluare şi nici tabelul  aferent  nu  cuprind menţiuni cu nr.  de parcelă  cadastrală prin  care suprafeţele forestiere  să poată  fi individualizate concret.  De aceea, expertul  judiciar  a precizat  că  este  în  imposibilitate  de a face  corespondenţa  suprafeţelor preluate  prin  aceste procese verbale cu  cele care  existau în cărţile funciare, mai ales în  contextul  în care  în  cărţi  erau  distincţii  pe coproprietari (cote, iar pentru unele păduri unii dintre membrii familiei E. fuseseră expropriaţi neexistând  deci o situaţie comună)

În plus, mărimea acestor cote nici nu  putea face  obiectul analizei instanței  de fond, pe bună dreptate, în  contextul  în care acțiunea nu  a fost precizată ori modificată în  acest sens  de către reclamantă  care  a fost  asistată  şi  reprezentată de avocat.

De la caz la caz, au existat  nu numai notări de exproprieri pentru unele păduri în privinţa  expresă lui  E. D.,  ci şi  a celorlalţi  coproprietari  membri ai familiei E..

Mai mult,  înseşi  cotele acestuia  au  fost  modificate în timp, fiind făcute înscrieri chiar  în  favoarea  celor două fiice  ale lui D.,  distinct  pentru fiecare dintre ele (f. 518 de exemplu). Or, în  această situaţie, reclamanta  nu mai avea vocaţie la reconstituire şi pentru  partea care nu mai era a  lui  E. D.,  ci  era intabulată direct în  C.F. pentru  cealaltă  fiică a  lui  D. (sora mamei reclamantei). Mama reclamantei  (J. V. C.) s-a născut la 11 februarie 1920-  f. 64-65 ds. – iar mătuşa reclamantei (J.) s-a născut la 24 mai 1924.

Aşadar, reclamanta ar  fi putut, eventual,  solicita  reconstituirea pentru partea sa de  moştenire de la  bunicul şi  respectiv  mama sa, mai puţin partea care a trecut deja în  proprietatea mătuşii prin intabulare. 

De asemenea,  trebuia să indice mărimea  suprafeţei  cerute în  raport  cu  cota sa pe care  să o  precizeze pentru  fiecare corp  de  pădure în parte şi să i se verifice astfel  îndreptăţirea. Nicidecum, nu avea vocaţie să  solicite toată suprafaţa care era trecută  în  procesele verbale de predare în 1948 la Direcţia silvică, acestea referindu-se  la „familia E.”fără alte  distincţii, deci  cu  toate cele trei ramuri  de  proprietari.

Or, obligaţia  indicării mărimii suprafeţelor pentru care  a cerut reconstituirea  era  prevăzută în mod expres aşa cum  s-a arătat  mai sus,  prin Legea 1/2000, rap. la art.  45 alin. 3 şi art.  9 alin. 4 lit. (c) din Legea 18/1991.

Tribunalul constată că şi aceste aspecte privind vocaţia petentei doar la o cotă din  terenurile forestiere pretinse, în total  de 3927,96 ha. (alături de lipsa caracterului probator al copiilor cărţilor funciare)au  fost invocate de către intimaţi la judecata în fond, astfel  încât  pot fi analizate de instanţa de control judiciar în subsidiar statuărilor de la paragraful I de mai sus referitoare  la caracterul  legal (neabuziv) al preluării de către stat.

4. A mai invocat reclamanta  în  cererea de reconstituire  depusă la Comisia locală Răstoliţa  existenţa înscrisului „Colecţia de evidenţă cadastrală Mureş”(f. 140 ds.)

Însă,  verificând fiecare parcelă cadastrală s-a constatat că poate  fi identificată doar  pentru o parte dintre ele corespondenţa  acestora cu cele înscrise în cărţile funciare şi  că  acestea erau,  de fapt,  cele care fuseseră  expropriate în 1922.

De exemplu, p.c.  1456/1,  apare atât în C.F.  XXX (care este  numai într-o  traducere în extras sumar –  f.  67) cât  şi în C.F.  XXX  (f. 125). Or,  în C.F.  XXX  apare exproprierea concretă a  lui  E. D..

 Iar parcela cadastrală  1458/8 apare,  de asemenea, în C.F.  XXX ca fiind  expropriată tot pentru  E.  D..

Din  aceste  motive,  rezultă  că  acurateţea acestui înscris („Extras –  Colecţia de evidenţă cadastrală Mureş”) este îndoielnică, astfel încât nu formează convingerea instanţei ,nefiind  în măsură  să stea la baza  unei  reconstituiri  a dreptului  de  proprietate  pentru o  suprafaţă  atât de vastă  de  900  ha. pădure numai  în  „zona Filea”.

5. În privinţa motivului de recurs legat  de neluarea în considerare de către instanţa de fond a  sentinţei XXX/2012 a Judecătoriei Reghin pronunţată în dosarul XXX/289/2008 şi rămasă irevocabilă prin  decizia XXX/xx.xx.xxxx a Tribunalului Mureş , se constată, că situaţiile din  cele două  dosare sunt  diferite.

Astfel, în primul rând, în celălalt dosar,  XXX/289/2008, petenţii  au formulat cerere de reconstituire de pe urma  lui E. J., fratele lui E. D..

Or,  esenţial este faptul  că  în timp  ce pentru terenurile  lui J.  s-a solicitat  de către E. K. la 25 octombrie 1948 restituirea  acestora de la CASBI (f. 22 ds. Tribunal Mureş), în schimb, în privinţa  terenurilor aparţinând lui D. nu s-au  făcut dovezi  că  a fost  făcută  o  asemenea cerere de  restituire din  administrarea CASBI, astfel încât în speţă au incidenţă  disp. art.  XI  rap. la art.  7 din  Decretul 228/1948.

Însă  aplicabilitatea art.  XI nu  a făcut obiectul  analizei în  celălalt dosar.

În al doilea rând, în  acel dosar s-a pretins doar o cotă de 1/3, respectiv suprafaţa de 1396,6 ha. (iniţial) + 1/3 din 301,76 ha. (prin precizările ulterioare)  iar în  acest context acea instanţă de fond a verificat îndreptăţirea petenţilor la cota pretinsă calculând în mod detaliat pentru  fiecare  C.F. în parte cotele corecte, în  mai multe situaţii stabilind  cote mai mici de 1/3 (pg. 10 din sentinţa 436 –  f.  1362 ds.).

 Pe când în prezentul dosar, reclamanta a cerut abia prin plângerea în instanţă o anume  suprafaţă  determinată  ca mărime (întindere). Iar  pretenţia a fost  –  aşa cum  s-a arătat mai  sus –  pentru 3143,76 ha. plus 784 ha (care reprezintă însă  totalul inclus în cele trei procese verbale de preluate de către Direcţia Silvică  de la întreaga familie E.).

În plus, în procedura prealabilă obligatorie la comisiile de fond funciar  petenta nu  a indicat o  cotă  şi nici o  mărime concretă, iar  în instanţă nu şi-a precizat sau modificat pretenţia conform  regulilor procedurale.

În al treilea rând, diferit este şi faptul că  moştenitorii lui J.  şi-au întemeiat cererile lor de reconstituire  pe un proces verbal (XXX/xx.xx.xxxx) de care s-au prevalat  în  acel dosar  (f. 1359), care nu a fost adus însă în discuţie şi în speţă şi nu a constituit temei şi al cererii  reclamantei H. V.. Dimpotrivă, temeiul cauzei de faţă a fost altul – cele trei procese verbale de predare  către Direcţia Silvică Mureş în  decembrie 1948.

În  al patrulea rând,  în  celălalt dosar  nu  s-a invocat  şi  analizat incidenţa  şi  a art.  26 din  Decretul  Lege nr. 115/1938 potrivit  căruia „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.”

Prin urmare, neintabularea în favoarea Statului Român nu înseamnă că lucrarile de  expropriere  nu  au  fost finalizate.

De altfel, asemenea intabulare ca formalitate, (întrucât  aşa cum  s-a arătat mai sus nu  era necesară ca şi condiţie  a transferării dreptului de  proprietate în  favoarea statului) nici nu  a mai  fost posibil  a se finaliza  în condiţiile în care conform art. 14 din  Decretul 1440/1941 al Ministerului Legal  Maghiar „Se interzice operarea  după 30  august 1940 a  înscrierilor dispuse înainte de intrarea în vigoare a prezentului decret  dar încă  neoperate. Şi înscrierile operate înainte de intrarea în vigoare a prezentului decret sunt nule : aceste înscrieri se vor şterge din oficiu.  Solicitarea (sesizarea) referitoare la înscriere  se va rezolva aplicând legea maghiară, păstrând  poziţia solicitării.”

În plus, atâta vreme cât s-au efectuat împroprietăriri din terenurile expropriate  (împroprietăriri ce au constituit scopul exproprierii  din 1922) intabularea dreptului statului nu s-a  mai impus cu necesitate. De asemenea efectivitatea exproprierii rezultă din faptul că în mod concret au existat asemenea  împroprietăriri  ulterioare, împrejurare dovedită  prin înscrisurile  de la filele (164 –  173  vol. I dosar).

De altfel, în înscrisul denumit „Situaţia aplicării legilor de reformă agrară în Transilvania şi  Banat”  şi întocmit pe un formular din 1928,  se menţionează  clar (f.  160)  că  evidenţa se realizează „după hotărârea de expropriere”( menţiune de la rubricile e şi f din Situaţie).

 Aşadar, au existat chiar şi hotărâri de expropriere, ceea ce denotă că a fost finalizată  exproprierea.

Mai mult, în  condiţiile  în  care conform art.  48 şi urm.  din  Legea din  1921 privind reforma agrară,  s-au  primit despăgubiri,  aşa cum  rezultă din  situaţia statistică  (f.  169 ds.)  în  care se  indică  concret acest preţ în coroane pentru  exproprierile efectuate  în baza acestei legi, nici nu  mai are relevanţă  dacă  s-a  împlinit sau  nu  obligaţia de  menţionare în  C.F.  inclusiv a  hotărârii  definitive de expropriere.

De asemenea, chiar ANRP precizează în adresa  nr.  XXXX/DFF/2012 că Lucrările  comisiilor de  reformă  agrară  înfiinţate în  1921, 1922 şi  1945 dacă nu  au  fost  desfiinţate pe cale administrativă  sau  judecătorească se  prezumă  a fi legale  şi nu pot  fi puse  în discuţie de către actualele comisii  locale sau judeţene  de fond funciar. 

În  concluzie,  pentru aceste considerente tribunalul  reţine existenţa  exproprierilor din  anul 1922 în privinţa lui E.  Daniel,  aşa cum sunt înscrise  în cărţile funciare analizate mai sus.

Mai  este de observat aici,  că  prin întâmpinarea la recurs RNP Romsilva  a arătat  că pe raza  judeţului Mureş au  fost  formulate cereri  de reconstituire  a dreptului  de  proprietate  pentru aproximativ 90.000  ha. pădure. 

 Aceasta  întrucât  există situaţii în care acelaşi  teren forestier  este solicitat  atât de către cei împroprietăriţi, în urma trecerii  la stat – prin  exproprierile din 1921 şi  1948 (în calitate de veterani  de război,  văduve de război, etc.) sau în  baza unor legi  speciale, cât şi de foştii proprietari.

Or, tocmai de aceea, prin  adresa de la fila 1177 ds., Comisia Locală  Lunca Bradului a comunicat  că  suprafaţa de teren forestier  pentru care s-a reconstituit  dreptul de  proprietate  pe raza comunei,  este egală deja cu  cea deţinută  de Ocolul Silvic Lunca Bradului  ( respectiv  din  3490,80 ha.  rămâne doar o  diferenţă  de  0,09 ha.  f. 1193),  astfel  încât  pentru terenul în litigiu  în  această zonă  au  fost  emise deja titluri  de  proprietate celor  împroprietăriţi  de către stat după 1921.

În  al cincilea rând,  în  acel  dosar nu s-a analizat faptul că în unele C.F.  era menţiunea de  notare a procedurii de expropriere, în timp  ce la alte poziţii menţiunea notării „dreptului” de expropriere. Or,  această  distincţie  este fundamentală, demonstrând fără echivoc în acele cazuri încheierea procedurii  de expropriere  şi,  deci, transferarea dreptului către stat.

Astfel, în  C.F.  XXX de ex. (f. 517) la nr. ordine 34 din 4 ianuarie 1922 este notată  „procedura de expropriere din imobilul de sub nr.  A+2  pe porţiunea lui E. D.”, în  timp ce la poziţia  35 se menţionează „16 martie 1922 nr.  1279. În  baza decisului  sub nr.  de sus se notează  dreptul de expropriere asupra  imobilelor sub nr.  A+2”

 Aşadar, la 16 martie a existat şi  decizia de expropriere ca atare,  la care face referire art. 81  alin.  3  din Legea reformei agrare din 1921, indicându-i-se inclusiv numărul  acestei  decizii.

Mai mult, la poziţia următoare –  36 – tot din 16 martie se notează „dreptul” de expropriere  expres pentru  porţiunea lui Dănilă E.  tot din imobilul A+2. Or, ce raţiune ar mai fi  avut o nouă notare a exproprierii  pentru E. D. în legătură cu  acelaşi imobil, dacă  aceasta  fusese deja făcută cu două luni înainte (poziţia 34) şi ar  fi avut aceeaşi  valoare juridică notarea  „procedurii”,  cu  notarea „dreptului” ?

De altfel, în C.F. XX (care nu a făcut însă şi obiectul celuilalt dosar) există şi o  intabulare din  1939 în  favoarea statului (poziţia 56 f.  528 dosar).

Mai  este de adăugat aici,  că  în  contextul  în  care în cărţile funciare se specifică  exact care  porţiune este expropriată, rezultă  că  a existat  şi  declaraţia de  expropriere  prevăzută  de art. 5  din Legea reformei agrare din 1921 prin care a fost manifestată expres voinţa de a renunţa la părţile lui Daniel  sau  Jozsef, de la caz  la caz.

Iar aceste  inadvertenţe din cărţile funciare  cu privire la expropriere au fost posibile şi datorită faptului că notările au  avut  loc  în 1922, la puţin timp după primul război şi  după trecerea Transilvaniei  la Statul Român în urma Marii Uniri  din  1 decembrie 1918, iar înscrierile se efectuau după Codul civil  austriac şi regulamentele Statului austro ungar, nefiind emis încă regulamentul românesc  de unificare a  procedurilor.

În  al  şaselea rând, se constată  că în celălalt  dosar instanţa nu  a analizat  calitatea de absenteist şi inamic al Statului Român în privinţa lui J. E.. Iar oricum, această analiză nu  putea fi valabilă automat şi în  cazul lui D.,  ţinând  de  situaţia de fapt personală diferită a acestora.

În fine, nu s-au făcut discuţii în legătură cu aplicabilitatea Decretului 228/1948 şi cu caracterul abuziv sau nu al acestui act normativ, ci s-a reţinut că Legea 91/1945 conferea CASBI  doar un drept de administrare „neputându-se echivala această  situaţie cu o expropriere de drept”.

Or, în  cauza  pendinte sentinţa instanţei de fond a fost fundamentată tocmai pe incidenţa D. 228/1948 şi în considerarea lui E. D. ca şi absenteist, „plecat cu armata germano – ungară” (situaţie ce atrăgea incidenţa Legii 826/1946), iar bunurile acestuia ca fiind „bunuri inamice”  cu consecinţa că trecerea în proprietatea statului nu a fost o măsură abuzivă a regimului comunist, chiar dacă s-a definitivat  după 6  martie 1945,  (de altfel,  nu toate actele normative şi măsurile  luate  în perioada  comunistă au avut automat şi  caracter  abuziv).

În  speţă, prin Decretul 228 se finaliza de fapt înţelegerea impusă statului Român prin  Armistiţiul  Puterilor Aliate  de la 1944, fiind  o  situaţie generată  de  starea de război şi nu  de reformarea  comunistă a statului. Decretul 228/1948 a constituit consecinţa Convenţiei de Armistiţiu  şi a Legii  91/1945  fiind  indisolubil legat  de aceste legi întrucât  definitivează  o  situaţie specială  generată de starea de război .  Prin urmare, acesta face  corp  comun  cu  actele normative anterioare sus menţionate,  constituind  un  şir de acte  interdependente.

În plus, aşa cum s-a arătat mai sus,  esenţial este şi  faptul că în privinţa bunurilor lui J. E., moştenitoarea K. formulase  cerere de restituire ceea ce  punea în discuţie legalitatea trecerii lor  la stat conform  Decretului 228/1948 – pe când  pentru  terenurile lui  D.  nici nu s-a invocat că  ar  fi existat o  asemenea cerere.

Aşa fiind,  în  temeiul art.  312 C. pr.. civ.,  instanţa va respinge  recursul ca nefondat  menţinând  sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C  I  D E

Respinge ca inadmisibilă cererea formulată de intervenienta intimată Regia Naţională a Pădurilor –ROMSILVA prin Direcţia Silvică Mureş de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ,în temeiul art.57 C.pr.civ.1864.

Respinge ca nefondat recursul declarat de petenta recurentă H. V., în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Prefectului Judeţului Mureş, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de proprietate Privată Asupra Terenurilor Mureş, (denumită în continuare Comisia Judeţeană), Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor Răstoliţa, jud. Mureş, (denumită în continuare Comisia Locală Răstoliţa), Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Lunca Bradului, jud. Mureş, (denumită în continuare Comisia Locală Lunca Bradului), RNP Romsilva –  Direcţia Silvică Mureş, împotriva sentinţei civile XXX/xx.xx.xxxx a Judecătoriei Reghin, pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din xx.xx.xxxx.

Preşedinte, Judecători, Grefier