Obligaţia autorităţilor publice locale de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie reglementată de Legea nr.272/2004, pentru perioada 2010 – 2013, rezultă chiar din prevederile art.5 alin.3 din lege, conform cărora „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului” şi din dispoziţiile art.118 alin.1 lit.a, conform cărora „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum şi protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi se finanţează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor”.
Obligaţia autorităţilor publice locale de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie reglementată de Legea nr.272/2004, pentru perioada 2010 – 2013, rezultă chiar din prevederile art.5 alin.3 din lege, conform cărora „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului” şi din dispoziţiile art.118 alin.1 lit.a, conform cărora „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum şi protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi se finanţează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor”.
Dispoziţiile legale menţionate sunt întregite prin prevederile cuprinse în art.1 alin.2 din HG nr.457/2000, aplicabil în perioada de referinţă, conform cărora „Consiliile locale municipale, orăşeneşti şi comunale au obligaţia să prevadă cu prioritate în bugetele proprii sumele necesare în vederea finanţării activităţii de protecţie a copilului şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din ordonanţă (dispoziţii abrogate prin Legea nr.272/2004, dar preluate în art.51 alin.2 din Legea nr.272/2004).
Dispoziţiile legale menţionate sunt întregite prin prevederile cuprinse în art.1 alin.2 din HG nr.457/2000, aplicabil în perioada de referinţă, conform cărora „Consiliile locale municipale, orăşeneşti şi comunale au obligaţia să prevadă cu prioritate în bugetele proprii sumele necesare în vederea finanţării activităţii de protecţie a copilului şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din ordonanţă (dispoziţii abrogate prin Legea nr.272/2004, dar preluate în art.51 alin.2 din Legea nr.272/2004).
În schimb, finanţarea centrelor publice în care sunt îngrijite persoanele adulte cu handicap se face din bugetul propriu al consiliului judeţean pe teritoriul şi în subordinea căruia se află centrul, iar în situaţia în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unităţi administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autorităţile publice judeţene.
Art.5 alin.3 si art.118 alin.1 lit.a din Legea nr.272/2004
Art.54 si art.94 alin.(1) din Legea nr.448/2006
Art. 33 din H.G. nr.268/2007
Prin sentinţa civilă nr. 262/12.02.2015, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta DGASPC CONSTANŢA, în contradictoriu cu pârâta COMUNA […] PRIN PRIMAR, astfel cum a fost modificată la 13.11.2014, ca nefondată şi s-a luat act de cererea de renunţare la cererea privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta DGASPC CONSTANŢA, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată si obligarea pârâţilor la plata sumei de 234.374,42 lei aferentă perioadei ianuarie 2010 – septembrie 2013, reprezentând contribuţia pârâţilor la finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi in sistem rezidenţial, a copiilor protejaţi în sistemul de asistenta maternala, a persoanelor majore care beneficiază de protecţie in temeiul art. 51 alin. 2 din Legea nr. 27/2004 si a persoanelor adulte protejate într-o instituţie din subordinea D.G.A.S.P.C. Constanta, pentru beneficiarii serviciilor sociale proveniţi de pe raza unităţii administrativ-teritoriale […].
1. În motivare, arată recurenta că hotărârea recurată încalcă poziţiile legislaţiei în materia asistentei sociale.
Faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză precum şi faţă de situaţia de fapt din speţă, consideră că soluţia Tribunalului Constanta este vădit nelegală întrucât ignora raporturile obligaţionale dintre părţi, reglementate expres de lege şi faptul că a făcut dovada refuzului nejustificat al pârâţilor de a contribui la cheltuielile serviciilor sociale pentru beneficiarii proveniţi de pe raza unităţii administrativ teritoriale, indiferent de modificările legislative intervenite in materia asistentei sociale, dispoziţiile legale incidente reglementează obligaţia asigurării finanţării serviciilor sociale obiect al cererii introductive de la bugetele locale ale comunelor, oraşelor si municipiilor.
In ceea ce priveşte cuantumul contribuţiei, incidente sunt dispoziţiile H.G. nr.457/2000 si H.G, nr. 23/2010, care reglementează expres obligaţia comunităţilor locale de a suporta contribuţia anuală pentru fiecare copil protejat sau persoana majoră care beneficiază de protecţie, care nu poate fi mai mică de 25% din costul anual (cuantum menţinut si prin art. 20 din O.U.G. nr. 103/2014 si redus, ulterior la 10 % prin O.U.G. nr. 54/2004, începând cu 29.09.2014) conform standardelor de cost reglementate de anexele 1 si 2 din H.G. nr. 23/2010,
Corelativ, conform dispoziţiilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările si completările ulterioare, conform cărora „consiliile locale funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale si rezolva treburile publice din comune, oraşe si municipii, in condiţiile legii” (art. 23), iar conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) si art. 10 din acelaşi act normativ, resursele financiare de care dispun autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie corelate cu competentele si atribuţiile prevăzute de lege, autorităţile administraţiei publice locale administrând sau, după caz, dispunând de resursele financiare ale comunelor, oraşelor, municipiilor.
Esenţial este faptul că sistemul naţional de asistenţa socială se întemeiază pe anumite valori şi principii generale, expres reglementate de Legea nr. 292/2011.
Prin raportare la calitatea sa de instituţie publică cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale si protecţiei copiilor şi probele administrate care dovedesc faptul că a asigurat în perioada in litigiu serviciile sociale pentru beneficiarii proveniţi de pe raza unităţii administrativ-teritoriale […], hotărârea instanţei de fond ignora obligaţia legală în sarcina paraţilor de asigurare a sumelor necesare finanţării acestor servicii.
Astfel, înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc că pârâţii au fost notificaţi în toată perioada ce face obiectul litigiului cu privire la obligaţiile de plată pentru beneficiarii serviciilor sociale proveniţi de pe raza unităţii administrative-teritoriale, calculate cu respectarea cadrului de reglementare incident, conform standardelor_de cost aprobate prin H.G, nr. 23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale (calcul necontestat de pârâţi).
Costul reglementat reprezintă costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale, calculat pentru beneficiar, pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate si criteriilor prevăzute de lege.
A făcut dovada cu adresele nr. D36361/30.07.2010, D6675/08.02.2011, D311O3/22.05.2O12, D47232/02.08.2012, D9960/12.02.2013, D29662/24.04.2013, D52632/01.08.2013, D76129/12.11.2013 că a notificat pârâţii cu privire la obligaţia de finanţare a serviciilor sociale obiect al cererii introductive in întreaga perioadă ce vizează litigiul, aceştia refuzând nejustificat soluţionarea cererilor.
2. Judecătorul fondului interpretează şi aplică greşit dispoziţiile H.G. nr. 23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, reţinând că pârâţii aveau obligaţia de finanţare doar in temeiul art. 3 din actul normativ, în cazul în care costurile ar fi depăşit nivelul prevăzut de standardele de cost- raţionament ce denotă profunda înţelegere şi aplicare greşită a textelor actului normativ.
Niciunul dintre textele actului normativ nu pot conduce la o asemenea concluzie, obligaţia de finanţare a serviciilor sociale obiect al cererii introductive de la bugetele locale in situaţia în care costurile sunt la nivelul standardelor de cost fiind expres reglementată de dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 23/2010.
In speţă, costurile au fost stabilite la nivelul standardelor de cost reglementate prin anexele 1 si 2 la H.G. nr. 23/2010, iar art. 6 din H.G. nr. 23/2010 reglementează obligaţia legală de finanţare a serviciilor sociale conform standardelor de cost din bugetele proprii ale autoritarilor administraţiei publice locale, motiv de nelegalitate al hotărârii atacate.
3. Instanţa de fond re?ine fără temei legal că dispoziţiile H.G. nr. 457/2000 au fost abrogate.
Judecătorul fondului retine cu privire la acest act normativ că ar fi fost implicit abrogat prin Legea nr. 272/2004, începând cu data de 01.01.2005.
Astfel, cu privire la H.G. nr. 457/2000, act normativ care nu a fost abrogat expres, consideră că nu ne aflăm în prezenţa unui eveniment legislativ implicit, aşa cum retine instanţa de fond, întrucât un asemenea eveniment nu este recunoscut în cazul actelor normative speciale (caracterul special al unei reglementări este dat de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii ?i de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, precum reglementarea ce face obiectul HG nr. 457/2000).
In egală măsură, H.G. nr. 457/2000 nu este menţionat expres în cuprinsul art. 142 din Legea nr. 272/2004. Este adevărat că alin. (3) al art. 142 prevede că se abrogă şi orice alte dispoziţii contrare, dar prin H.G. nr. 457/2000 au fost aprobate normele metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, dispoziţii care se regăsesc şi la art. 118 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, nefiind deci contrare.
Astfel, actul normativ reglementează cu privire la finanţarea activităţii de protecţie pentru mai multe categorii de beneficiari, respectiv copilul aflat in dificultate, din centrele de plasament sau încredinţat unei familii sau persoane, copilul cu hadicap, copilul care rămâne in centrele de plasament ori la familia sau persoana căreia i-a fost încredinţat sau dat in plasament si după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continua studiile, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, esenţial fiind ca Legea nr. 272/2004 a menţinut toate aceste categorii de beneficiari de asistenţă socială, cât şi obligaţia de finanţare a comunităţilor locale; astfel, soluţia juridică reglementată de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997 nu a fost modificată, din contră, fiind preluată cu acelaşi conţinut de dispoziţiile Legii nr. 272/2004.
4. Aplicarea corectă ?i justă a normelor de drept, înseamnă ca soluţia dintr-un litigiu dedus judecaţii nu poate fi decât una singură si aceea trebuie să se impună ca autoritate, ca fiind cea corectă.
Soluţiile juridice ale instanţei de judecată trebuie să determine practica unitară, aceasta şi în recunoaşterea principiului constituţional al înfăptuirii juste şi unitare a justiţiei, circumscris unei operaţiuni raţionale ?i de creaţie juridică, atribuită si utilizată de orice autoritate chemată a aplica dreptul, în sensul respectării legislaţiei incidente, iar instanţele de judecată interpretează în mod necesar legea prin soluţionarea cauzelor cu are au fost investite, ca fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii, conform si principiului supunerii judecătorului numai faţă de lege, consacrat de art.123 alin. (2) din Constituţie.
Sintetizând, în speţă este aplicabil un cadru de reglementare special care instituie obligaţii exprese de finanţare a serviciilor sociale de la bugetele comunelor, oraşelor si municipiilor, indiferent dacă costul acestor servicii este stabilit la nivelul costurilor standard, precum în speţă sau dacă depăşesc aceste costuri reglementate (ipoteza care nu face obiectul cauzei), în cuantum de 25 % pentru perioada 2010 – septembrie 2013 ce face obiectul cauzei.
Analizând criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs, Curtea constată următoarele:
Obiectul acţiunii reclamantei vizează suportarea, de către autorităţile administraţiei publice locale, din bugetul local al unităţilor administrativ teritoriale, a sumelor necesare anual pentru asigurarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial şi de asistenţă maternală şi a persoanelor majore aflate în continuarea studiilor, care beneficiază de protecţie în temeiul prevederilor art.51 din Legea nr.272/2004, precum şi pentru întreţinerea persoanelor adulte protejate în centrele specializate.
Există, aşadar, două categorii distincte de persoane care beneficiază de activitatea de protecţie socială la care se referă reclamanta, respectiv copiii şi adulţii care intră în sfera de protecţie a Legii nr.272/2004 şi persoanele adulte cu handicap, aflate sub protecţia prevederilor Legii nr.448/2006.
Obligaţia de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate a fost prevăzută iniţial de art.23 lit.a din OUG nr.192/1999, potrivit căruia „Activitatea serviciilor şi instituţiilor publice care îngrijesc şi asigură protecţia drepturilor copilului se finanţează din: a) contribuţii obligatorii ale consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale din al căror teritoriu provin copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecţie în condiţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997, republicată; criteriile de determinare a comunităţii locale din care provine copilul vor fi stabilite de agenţie şi aprobate prin ordin al preşedintelui acesteia”.
Potrivit art.24 alin.(1) „Nivelul contribuţiilor prevăzute la art. 23 lit. a) se stabileşte pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”, fiind astfel emisă HG nr.457/2000 privind aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din OUG nr.26/1997.
OUG nr.192/1999 a fost abrogată prin OUG nr.12/2001, care însă a preluat aceleaşi dispoziţii în art.17 şi art.18.
Astfel, conform prevederilor art.17 din OUG nr.12/2001, „Activitatea serviciilor şi instituţiilor publice care asigură protecţia copilului se finanţează din următoarele surse: a) contribuţii obligatorii ale consiliilor locale din a căror rază teritorială provin copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecţie în condiţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, republicată; criteriile de determinare a comunităţii locale din care provine copilul sau persoana majoră se stabilesc prin ordin al secretarului de stat al Autorităţii, cu avizul Ministerului Administraţiei Publice;”, iar potrivit art.18, „(1) Nivelul contribuţiilor prevăzute la art.17 lit. a) se stabileşte pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului”.
Rezultă astfel că obligaţia autorităţilor publice locale de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie a copilului este reglementată în continuare şi pentru perioada 2010 – 2013, iar nivelul contribuţiei este cel aprobat prin HG nr.457/2000.
Cu privire la consecinţele, pe plan juridic, ale Hotărârii Consiliului Judeţean Constanţa nr.120/03.04.2008, reţinem că la momentul intrării în vigoare a HG nr. 23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, art.3 din HG nr. 457/2000, în temeiul căruia consiliul judeţean avea obligaţia de a stabili prin hotărâre, la începutul fiecărui an, costul anual pentru un copil şi pentru o persoană majoră care beneficia de protecţie în condiţiile Legii nr.272/2004, a rămas fără aplicabilitate juridică, ceea ce înseamnă că H.C.J. Constanţa nr.120/2008, emisă pentru anul 2008, în considerarea dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment, nu prezintă relevanţă în contextul acţiunii de faţă.
Astfel, pentru perioada 2010 – 2013, standardele de cost reprezentând costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale destinate protecţiei şi promovării drepturilor copilului, calculat pentru beneficiar/pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate sau criteriilor prevăzute de lege, în funcţie de care se stabileşte nivelul contribuţiei comunităţilor locale sunt cele prevăzute de art.6 alin.1 lit. a din HG nr.23/2010 cu referire la anexa 1 din hotărâre.
Referitor la obligaţia pârâţilor de a suporta, din bugetul propriu, activitatea de protecţie specifică persoanelor adulte cu handicap, în baza Legii nr.448/2006, apreciem că soluţia instanţei de fond, de respingere a acestor pretenţii este legală, pentru următoarele argumente:
Potrivit prevederilor art.94 alin.(1) din Legea nr.448/2006, „Protecţia persoanelor cu handicap se finanţează din următoarele surse:
a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor;
b) bugetele locale ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
c) bugetul de stat;
d) contribuţii lunare de întreţinere a persoanelor cu handicap care beneficiază de servicii sociale în centre;”
Conform art.54 din Legea nr.448/2006, „(1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(2) Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea.
(3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.
(4) Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.”
De asemenea, potrivit art. 33 din H.G. nr.268/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.448/2006, „(1) În sensul art. 53 alin. (4) din lege, decontarea cheltuielilor se face în baza unui cost mediu lunar al cheltuielilor stabilit de consiliile judeţene, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. La stabilirea costului mediu lunar al cheltuielilor se iau în calcul cheltuielile de personal şi cheltuielile cu bunuri şi servicii.
(2) Obligaţia de decontare a cheltuielilor prevăzute la alin. (1) revine consiliului judeţean sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a cărui/căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului”.
Din interpretarea prevederilor legale menţionate, concluzionăm că finanţarea centrelor publice în care sunt îngrijite persoanele adulte cu handicap se face din bugetul propriu al consiliului judeţean pe teritoriul şi în subordinea căruia se află centrul, iar în situaţia în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unităţi administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autorităţile publice judeţene.
Rezultă, aşadar, că obligaţia de a suporta cheltuielile aferente activităţii de protecţie a persoanelor adulte cu handicap incumbă consiliilor judeţene şi nu autorităţilor publice ale comunelor, oraşelor sau municipiilor, astfel că pretenţiile reclamantei în legătură cu aceste persoane sunt neîntemeiate.
În consecinţă, ţinând seama de cuantumul pretenţiilor menţionate prin notele scrise depuse la dosar, respectiv suma de 222.309,83 lei şi având în vedere considerentele expuse cu privire la contribuţia pentru persoanele adulte cu handicap, suma apreciată ca fiind datorată de către pârâţi este în cuantum total de 124976,17 lei şi reprezintă contribuţia aferentă finanţării activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, a copiilor protejaţi în sistemul de asistenţă maternală şi a persoanelor majore care beneficiază de protecţie în temeiul art.51 alin.(2) din Legea nr.272/2004.
Se constată că sumele cu titlu de contribuţie şi cost anual şi lunar, indicate în tabelele anexate notei scrise, în ceea ce priveşte modul efectiv de calcul, nu au fost contestate de intimaţii pârâţi.
Faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art.496 alin.(2) şi art.498 alin.(1) NCPC, Curtea de Apel va admite recursul şi va casa în parte sentinţa civilă recurată.
Rejudecând, va admite în parte acţiunea reclamantei şi va obliga pârâţii la plata sumei totale de 124976,17 lei, reprezentând contribuţia pârâţilor la finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, a copiilor protejaţi în sistemul de asistenţă maternală şi a persoanelor majore care beneficiază de protecţie în temeiul art.51 alin.(2) din Legea nr.272/2004.
Va respinge cererea de obligare a pârâţilor la plata contribuţiei pentru persoanele adulte cu handicap, beneficiari ai serviciilor sociale proveniţi de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, în sumă de 97.333,66 lei, ca nefondată.
În temeiul art.452 şi art.453 alin.(1) NCPC, va obliga intimaţii la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
