Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 4724/R din 16 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1490 din 19 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei secţiei civile de soluţionare a cauzei şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta SC I. SA Bistriţa.
S-a respins excepţia prematurităţii formulării cererii, excepţie invocată de pârâta SC I. SA Bistriţa.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I. SA Bistriţa şi în consecinţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta P.R. împotriva pârâtei SC I. SA Bistriţa, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC I. SA Bistriţa, împotriva chematei în garanţie Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a a reţinut referitor la excepţia necompetenţei că în condiţiile în care iniţial cauza s-a soluţionat de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, însă prin decizia Curţii de Apel Cluj s-a dispus rejudecarea cauzei de secţia civilă a tribunalului, reţinându-se nulitatea hotărârii pronunţate pe considerentul că aceasta s-a dat de o instanţă necompetentă material.
Deciziile instanţei de casare în privinţa problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. 1 C.proc.civ.
Ca atare, întrucât instanţa de casare a dezlegat problema competenţei materiale, statuând că aceasta revine secţiei civile, o asemenea dezlegare este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, s-a reţinut că reclamanta a acţionat în calitate de fost salariat al pârâtei angajator, invocând expres prevederile Codul muncii ce reglementează scopul jurisdicţiei muncii, părţile conflictului de muncă şi termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariaţi şi angajatori.
Acţiunea reclamantei nu este inadmisibilă faţă de angajator, chiar dacă, prin dispoziţii legale speciale se reglementează o procedură specială de restituire a sumelor reţinute în plus cu titlu de contribuţii şi impozit, atunci când acestea se solicită a fi restituite de către organul fiscal, deoarece această procedură nu este prevăzută pentru litigiile de muncă. Acţiunea civilă formulată ar fi inadmisibilă doar în condiţiile în care ar exista dispoziţiile legale prin care s-ar interzice expres posibilitatea formulării unei acţiuni îndreptate împotriva angajatorului or, nu există asemenea prevederi legale, caz în care acţiunea reclamantului împotriva pârâtei este admisibilă, fiind exercitată în condiţiile dreptului la acces liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, excepţie motivată pe aceleaşi considerente invocate şi pentru susţinerea inadmisibilităţii acţiunii. Diferenţa dintre prematuritatea şi inadmisibilitatea acţiunii în situaţia în care dispoziţiile legale prevăd o procedură administrativă prealabilă, obligatoriu de urmat, este dată doar de începerea sau neînceperea unei astfel de proceduri, anterior sesizării instanţei.
În situaţia în care acţiunea se promovează fără ca, în prealabil, să se fi şi demarat procedura administrativă prealabilă este incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii iar atunci când procedura prealabilă a fost demarată dar nu s-a aşteptat finalizarea ei şi a fost promovată acţiunea în instanţă, este incidentă excepţia prematurităţii.
Or, în speţă, în prezenţa unui conflict de muncă legea nu prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile astfel că apare ca neîntemeiată şi excepţia prematurităţii acţiunii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a reţinut că reclamanta a chemat în judecată fostul angajator solicitând obligarea acestuia să restituie suma reţinută cu titlu de impozite şi contribuţii de asigurări sociale, apreciind că pârâta a reţinut şi virat nelegal aceste sume la bugetul de stat.
Reţinerea şi virarea contribuţiilor şi impozitelor datorate de salariaţi, în condiţiile legii, prin reţinere la sursă, este o operaţiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului de stat, distinct de raportul juridic de muncă în virtutea căruia angajatorul face plata salariului către angajat, astfel că în această situaţie angajatorul nu acţionează în nume propriu, ci în calitate de mandatar.
Cum angajatorul are doar calitatea de mandatar şi nu de titular în cadrul raportului juridic de drept fiscal, atunci când se solicită restituirea de sume cu titlu de contribuţii şi impozite datorate de salariaţi, în condiţiile legii, reţinute la sursă şi virate bugetelor autorităţilor fiscale, conflictul în legătură cu modalitatea de impunere, reţinere şi virament nu se angajează direct cu angajatorul, ci cu autoritatea fiscală, prin utilizarea procedurii prealabile a contestaţiei prevăzute de art. 205 C.proc.fisc.
Ca atare, pârâta în calitate de mandatar nu poate fi considerată persoană obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Dimpotrivă constatarea nelegalităţii plăţii impozitului şi contribuţiilor reţinute, cu consecinţa restituirii sumelor nelegal reţinute se impune a fi stabilită în contradictoriu organul fiscal care a încasat aceste sume şi nu cu angajatorul care a acţionat în numele şi pe seama organului fiscal creditor.
Cererea de restituire a unor sume plătite ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale (art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal) se soluţionează conform art. 117 alin. 6 din Codul fiscal prin Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, emis de Ministerul Finanţelor Publice.
Abia după epuizarea acestor căi administrative, în situaţia în care persoana se consideră vătămată are dreptul de a apela la jurisdicţia de contencios fiscal, caz în care trebuie să fie chemat în judecată alături de organul fiscal şi angajatorul (plătitorul de venituri), pentru opozabilitate.
Cum, în cauză, reclamanta a chemat în judecată angajatorul în nume propriu şi nu în calitate de mandatar al instituţiilor financiare şi nu a chemat în judecată titularul obligaţiei de restituire, care este instituţia financiară, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a angajatorului este întemeiată.
Aşa cum rezultă din poziţia reprezentantului pârâtei exprimată la termenul de judecată din data de 19 iulie 2011, pârâta nu a înţeles să invoce ea însăşi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 68 alin. 1 din HG nr. 44/2004, solicitând doar ca o astfel de excepţie să fie invocată de instanţă din oficiu.
Faţă de soluţia respingerii acţiunii formulate, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă şi dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanţie faţă de acţiunea principală, examinarea independentă şi preliminară a excepţiilor procesuale invocate de chemata în garanţie, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, astfel că a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.R. solicitând admiterea recursului, şi judecarea pe fond a cauzei.
În motivarea recursului a arătat că prin admiterea excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I. SA Bistriţa instanţa a ignorat decizia Curţii de Apel Cluj prin care s-a casat hotărârea instanţei de fond, dispunându-se rejudecarea cauzei.
Arată că SC I. SA Bistriţa în mod ilegal a cumulat ultimul salariu al salariaţilor concediaţi cu compensaţia atribuită în baza art.69 alin.2 lit.f din C.muncii şi pe care angajatorul a numit-o plată compensatorie în contractul colectiv de muncă impozitând suma rezultată şi reţinând contribuţiile la bugetul consolidat al statului.
Pârâta în momentul reţinerii impozitului şi contribuţiilor din compensaţia/despăgubire de 5630 lei a acţionat ca mandatar al instituţiilor financiare şi nu ca angajator.
Instanţa prin atribuirea calităţii de mandatar ignoră în totalitate art.1190, 1532 şi urm.C.civ. precum şi art.18 C.proc.fiscală, la dosar nefiind nicio dovadă că pârâta ar avea calitatea de mandatar.
Pentru a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, instanţa de fond a considerat că pârâta a reţinut impozitul şi contribuţiile din suma de 5630 lei, acordată reclamantei ca o despăgubire în calitate de mandatar al bugetului de stat şi nu în calitate de angajator, fără a preciza normele legislative fiscale, în baza cărora pârâte are calitate de mandatar al bugetului de stat.
În baza art. 40 alin. 2 lit. f pârâta SC I. SA în calitate de angajator era obligată să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, ori este foarte clar că în momentul când i s-a atribuit despăgubirea de 5630 lei, reclamanta nu mai era salariată, contractul ei individual de muncă încetând la data desfacerii contractului individual de muncă.
Culpa angajatorului este că a cumulat compensaţie/despăgubire cu salariul şi le-a plătit la aceiaşi dată, tocmai pentru a ascunde faptul că a impozitat şi reţinut contribuţii dintr-o despăgubire atribuită salariaţilor în urma concedierii.
Art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fiscală invocat de instanţa de fond se referă în exclusivitate la procedura urmată de debitorii – contribuabili persoane juridice, cum este SC I. SA, iar Ordinul MFP 1899/2004, la punctele 2-6 precizează procedura urmată de contribuabilii juridici pentru restituirea, compensarea sau rambursarea sumelor de la buget.
Instanţa de fond prin invocarea art.117 alinl.1 lit.d C.pr.fiscală relatează procedura pe care era obligată să o urmeze pârâta SC I. SA pentru a i se restitui sau compensa sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a legii, dar aplică această procedură la reclamant, care în raport de drept fiscal este contribuabil persoană fizică, art. 17 alin. 2 C.pr.fiscală.
Reclamanta, fiind persoană fizică, nu poate face cerere pentru restituire, organul fiscal restituind impozitul reţinut în plus din drepturile salariale, din oficiu.
Precizează că suma de 5630 lei este o compensaţie/despăgubire atribuită în baza art. 69 alin. 2 lit. f din C,muncii şi că în baza art.48 alin. 3 lit. c nu este un venit brut pentru a fi impozitată şi pentru că este dată după desfacerea contractului individual de muncă nu este un venit salarial.
Intimata SC I. SA prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs şi prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reţine următoarele:
În mod legal s-a reţinut de către instanţa de fond că pârâta SC I. SA, în calitate de fost angajator, nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea prin care reclamanta a solicitat restituirea impozitului pe venit şi contribuţiilor la asigurările sociale calculate asupra sumelor primite cu titlu de salarii compensatorii la concediere.
Obligaţia angajatorului de a calcula şi reţine impozitele şi contribuţiile de asigurări sociale pentru angajaţii săi nu îl transformă pe acesta într-un debitor în sensul art. 25 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, întrucât reţinerea şi virarea impozitelor şi contribuţiilor datorate de salariaţi este o operaţiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al organelor financiare, iar raportul juridic de drept fiscal se încheie între contribuabil (salariat) şi organul fiscal.
Este adevărat că legea nu reglementează expres că angajatorul este un mandatar al bugetului de stat, însă acesta are obligaţia de a calcula şi reţine lunar contribuţiile şi impozitele aferente drepturilor acordate angajaţilor şi de a le vira la bugetul de stat, iar aceste operaţiuni nu se realizează în temeiul raportului de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal, ale cărui subiecte sunt statul, prin organele financiare care au atribuţii în realizarea veniturilor bugetare, respectiv contribuabilii, în speţă persoana fizică obligată la plata impozitelor şi a contribuţiilor.
Plata impozitelor şi contribuţiilor prin reţinere la sursă nu îi schimbă calitatea salariatului de contribuabil, dar nici nu îl transformă pe angajator într-un subiect al raportului juridic bugetar, acesta acţionând doar ca un mandatar legal al organului fiscal teritorial.
Contrar celor invocate de recurentă, în lipsa unor prevederi exprese, art. 117 alin. 1, respectiv Ordinul 1899/2004 din Codul de procedură fiscală nu se aplică numai contribuabililor persoane juridice. Este adevărat că art. 117 alin. 2, 3 şi 4 se referă expres la persoane fizice, însă este o situaţie de excepţie care se referă la regularizarea anuală a impozitului pe venit.
Potrivit art. 117 Cod procedură fiscală şi Ordinului MFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, persoanele interesate pentru restituirea unor sume de bani reţinute cu titlu de impozite şi contribuţii la buget, trebuie să formuleze o cerere adresată organului fiscal competent, în cauză unitatea ANAF de la domiciliul contribuabilului, iar acest organ urmează a admite or respinge cererea prin act administrativ fiscal, în funcţie de prevederile legale incidente. În cazul respingerii cererii de restituire prin act administrativ fiscal ce se comunică celui ce a făcut cererea, acesta poate să introducă contestaţie la tribunal la secţia de contencios administrativ şi fiscal, ocazie cu care în acel cadru procesual, instanţa competentă pentru aplicarea legislaţiei fiscale, sesizată legal, în contradictoriu cu organul fiscal, urmează să analizeze dacă în mod corect şi legal s-a realizat reţinerea şi virarea sumei de bani cu titlu de impozit şi contribuţii de asigurări sociale de către angajator din plăţile compensatorii acordate salariatului cu ocazia concedierii colective. În situaţia în care cererea de restituire formulată nu este soluţionată, cel interesat este îndreptăţit să acţioneze organul administrativ pentru refuzul de rezolvare a cererii, în condiţiile legii contenciosului administrativ.
În consecinţă, Curtea apreciază că faţă de modul în care a fost formulată acţiunea, pârâta SC I. SA nu are calitate procesuală pasivă, ceea ce împiedică analiza motivelor de recurs referitoare la fondul cauzei.
Ţinând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel ca o va menţine ca atare, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă se va obliga recurenta, aflată în culpă procesuală la plata în favoarea intimatei SC I. SA a sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
