Contencios administrativ. Impunere fiscală. Clădiri utilizate în scop religios. Condiţii de restituire TVA aferent construcţiei
Decizia nr.269/CA/04.12.2006
Prin sentinţa nr. 2609/E din 26 iunie 2006, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta Mitropolia Moldovei şi Bucovinei împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru a se dispune anularea deciziei nr. 139/21.10.2005, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva măsurilor dispuse prin decizia de impunere nr. 13822 din 26.08.2005, considerându-se că au fost încălcate normele legale referitoare la inspecţia fiscală şi că în mod greşit nu s-a reţinut că Centrul socio-caritativ „Providenţa” nu se încadrează în categoria „altor clădiri utilizate în scop religios”, la care face referire OMF nr. 230/2004.
Prima instanţă a apreciat că reverificarea trim. IV/2004 şi a trim. I/2005 s-a dispus în concordanţă cu dispoziţiile art. 1023 C.pr.fiscală, urmare calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, fapt ce a generat erori de calcul cu privire la stabilirea taxei pe valoare adăugată aferentă acestui fond, în condiţiile în care nici în raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 23.02.2005 şi nici în cel întocmit la dat de 14.06.2005 organul de inspecţie fiscală nu a consemnat sumele utilizate din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor, în baza HG nr. 1140/2004, pentru fiecare perioadă supusă verificării.
Prima instanţă a mai reţinut că, deşi Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” se încadrează în categoria altor clădiri utilizate în scop religios, prevăzute de Ordinul nr. 2830/2003, el nu se încadrează în categoria clădirilor scutite de la plata TVA, în baza Ordinului nr. 230/2004 şi că nu putea fi primit punctul de vedere al reclamantei referitor la lipsa nevoii de a obţine avizul eliberat de Comisia de Avizare a Lăcaşurilor de Cult, atât timp cât Aşezământul a fost construit în anul 2002, dată la care era în vigoare Ordinul nr. 2041/2001, act normativ care, la art. 6 alin. 1, prevede că autorizaţia de construire a lăcaşurilor de cult şi a altor construcţii aparţinând cultelor se eliberează numai pe baza avizului emis de Comisia menţionată, adresa eliberată în anul 2005 neavând eficienţă, ca urmare a schimbării cadrului normativ.
Curtea a respins recursul reclamantei este nefundat, sens în care s-au reţinut următoarele:
Ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 48391/08.08.2001, Primarul Municipiului Iaşi a emis autorizaţia de construire nr. 46 din 30.01.2002, prin care a autorizat executarea lucrărilor de supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ S, Mucenic Paul – Providenţa II, pe terenul aparţinând Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, situat în Iaşi, b-dul Poitiers nr. 10.
Lucrarea, estimată la o valoare de 44.567.5000.000 lei, a fost executată atât din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor în baza H.G. nr. 1140/2004, cât şi din fondurile proprii ale Mitropoliei Moldovei li Bucovinei.
Din proiectul de execuţie a lucrării, planşa „Plan parter”, rezultă că edificiul urma să fie folosit drept sală de conferinţe, având în acelaşi timp spaţii cu destinaţie de săli de studiu, cantină, bucătărie, depozit, bar şi un spaţiu unde urma să se amenajeze „capela”, cu suprafaţa de cca. 100 m2.
Necontestat este şi faptul că, prin raportul de inspecţie fiscal nr. 16.12.2004, s-a propus ca din suma de 2.882.058.189 lei, solicitată a fi restituită drept TVA, să se acorde drept de restituire pentru suma de 2.658.389.022 lei, reprezentând materiale de construcţii (ciment) achiziţionate şi consumate pentru lucrările de construire şi amenajare efectuate la Aşezământul socio-caritativ „Providenţa”, în baza autorizaţiei nr. 46/2002 şi că, prin raportul de inspecţie fiscală din 23.02.2005, s-a propus ca din suma de 3.839.710181 lei solicitată a fi restituită să se admită cererea pentru suma de 3.828.903.944 lei.
Recurenta consideră că aceste constatări ale organului de control fiscal sunt corecte şi că pârâta nu mai putea reveni asupra lor, procedând la reverificarea operaţiunilor aferente trimestrului al IV-lea din anul 2004 şi a trimestrului I din anul 2005, prin contestaţia înregistrată sub nr. 16616/5.09.2005 criticându-se atât faptul că decizia de revendicare nr. 2/22.08.2005 nu-şi află suport în prevederile art. 96 alin. 3 din Codul de procedură fiscală, cât şi ignorarea regimului de ansamblu religios al Aşezământului socio-caritativ „Providenţa”, considerându-se obligaţia de plată a sumei de 340.630 lei reprezentând TVA nu are suport legal.
Este adevărat că art. 1023 C.pr.fiscală stabileşte că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoarea adăugată, pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoare adăugată, pentru fiecare perioadă supusă impozitării şi că reverificarea poate fi decisă, pe cale de excepţie, doar dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificării sau erori de calcul care influenţează rezultatele acesteia.
Reclamanta-recurentă susţine că atâta timp cât reverificarea nu a fost întemeiată pe date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscal şi nici pe erori de calcul, ci pe interpretări diferite a prevederilor legale aplicabile în materie, actul întocmit cu ocazia reverificării trebuie considerat a fi lovit de nulitate.
Curtea nu poate primi acest punct de vedere întrucât, pe de o parte, reverificarea a fost dispusă de organul fiscal ca urmare a calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, alocat de Ministerul Culturii şi Cultelor, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul nu a prevăzut o atare sancţiune, nulitatea trebuind să fie de ordine publică pentru a putea fi invocată şi opusă celeilalte părţi în proces.
Actul de control nu se bucură de principiul autorităţii de lucru judecat şi ca atare, ori de câte ori organul fiscal constată că nu au fost respectate prevederile înscrise în Codul fiscal el poate acţiona pentru a se intra în legalitate, atât timp cât măsurile sunt luate înlăuntrul termenului legal de prescripţie prevăzut de art. 127 din C.pr. fiscală, republicat.
Chiar dacă s-ar accepta că cei care au întocmit rapoartele de inspecţie fiscală din 16.12.2004 şi din 23.02.2005 au avut un alt punct de vedere decât cei care au întocmit raportul de inspecţie din 25.08.2005, în ceea ce priveşte aplicaţiunea dispoziţiilor art. 1431 din Legea nr. 571/2003, ceea ce nu s-a dovedit, acest fapt nu poate avea ca efect exonerarea contribuabilului de obligaţiile sale, acestea din urmă prevalând în raport cu normele procedurale.
Ca atare, lipsită de urmări juridice este şi împrejurarea ă contribuabilul nu şi-ar fi făcut cunoscut, în formă scrisă, punctul de vedere şi că nu şi-ar fi manifestat acordul la constatările organului de inspecţie, atât timp cât el şi-a manifestat opoziţia prin contestaţia ce a formulat şi cât a atacat în instanţă decizia prin care contestaţia a fost soluţionată, dreptul de a fi informat fiindu-i respectat.
În ceea ce priveşte regimul juridico-fiscal al Aşezământului „Providenţa”, Curtea constată că, deşi acesta îndeplineşte funcţiuni multiple, ce merg de la cea de bar şi până la cea de capelă, care i-ar permite să fie încadrat în categoria de clădire polivalentă, prevăzută de art. 5 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003, reclamanta-recurentă nu se poate prevala de aceste norme, care în prezent nu mai sunt în vigoare, întrucât a omis, din motive ce nu interesează cauza, să obţină tocmai avizul care ar fi putut confirma că Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” din Iaşi este considerat a fi un ansamblu religios.
Lipsa avizului la care face referire art. 6 din Regulamentul mai sus menţionat, pe care reclamanta-recurentă era obligată să-l obţină, mai înainte de eliberarea autorizaţiei de construire, la data când a solicitat acest lucru, a îndreptăţit prima instanţă să considere că imobilul edificat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu este altceva decât ceea ce însăşi denumirea arată, respectiv un aşezământ cu scop social şi caritabil.
Prezenţa în proiectul lucrării a unui spaţiu ce urma să aibă destinaţia de capelă, nu conferă ansamblului o funcţie religioasă , întrucât trebuie să se facă distincţie între spaţiul afectat desfăşurării serviciului religios în mod ocazional, cum este şi cazul capelelor situate în incinta unităţilor militare, a unităţilor şcolare, a unităţilor medicale şi aşezămintelor sociale şi bisericile ori complexe monahale, în cadrul cărora funcţia religioasă este determinată pentru clădire sau ansamblul respectiv.
De altfel, în raportul de drept fiscal dedus judecăţii, definiţia dată lăcaşurilor de cult de Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003 nu are o semnificaţie anume, atâta timp cât art. 143 din Codul fiscal restrânge sfera clădirilor care beneficiază de scutire de taxă pe valoare adăugată, pentru lucrările de construire, consolidare, extindere şi reabilitare, la „lăcaşurile de cult religios sau a clădirilor utilizate în acest scop”.
Cum sălile (spaţiul destinat capelei, în speţă) şi clădirile polivalente nu sunt lăcaşuri de cult, respectiv biserici, mănăstiri, schituri, complexe monahale şi nu sunt destinate desfăşurării serviciului religios deschis oricărei persoane, Curtea constată că Aşezământul „Providenţa” a avut şi are exclusiv o funcţie socio-caritativă şi nu o funcţie religioasă, şi cu atât mai puţin destinaţia de biserică.
Conduita reclamantei-recurente trebuie cercetată prin prisma legislaţiei în vigoare la data demarării demersurilor necesare efectuării lucrărilor de „supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ Sf. Mucenic Paul – Providenţa II” şi atât timp cât ea nu s-a conformat acestor exigenţe nu se poate prevala de adresa nr. 3163/12.05.2005 a Secretariatului de Stat pentru Culte, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acesteia se face referire la construirea unei biserici şi nu a unei clădiri polivalente, în care, alături de o capelă coexistă şi bar.
Aşezământul socio-caritativ nefiind un locaş de cult, în sensul prevederilor art. 143 Cod fiscal, în mod justificat organul de control şi prima instanţă au apreciat că lucrările executate la acesta nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată.
