Contencios administrativ. Inaplicabilitatea normelor speciale – privind procedura de restituire a taxei pe poluare – pentru situaţii anterioare intrării în vigoare a H.G. nr. 686/2008. Inadmisibilitatea compensării taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor şi autovehiculelor cu taxa pe poluare, în situaţia în care se solicită ca instanţa să se substituie organului administrativ-fiscal şi, prin urmare, să încalce principiul neretroactivităţii legii, normele de competenţă, precum şi principiul disponibilităţii în proces.
Conform disp. art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 686/2008, cele două taxe pot fi compensate, iar atunci când taxa specială de primă înmatriculare, plătită în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 este mai mare decât taxa pe poluare, contribuabilul poate solicita restituirea diferenţei de taxă plătită. Însă, atunci când vorbim despre taxa specială reglementată de articolele din O.U.G. nr. 50/2008 care au fost abrogate (cât şi atunci când vorbim despre taxa specială reglementată de disp. art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 – articole de lege abrogate), prevalează normele de drept comunitar, astfel că taxa specială de primă înmatriculare se impune a fi restituită persoanei care a achitat-o. Aşadar, într-o asemenea situaţie nu se pune problema compensării celor două taxe.
Deşi, la rândul lui, art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 a prevăzut compensarea, textul normativ nu se poate aplica decât din momentul intrării în vigoare şi, nefiind reglementat printr-o lege de procedură, nu este incident proceselor deja începute, sub vechea lege.
Dar, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile pentru compensare, procedura instituită de H.G. nr. 686/2008 constituie o etapă administrativă – ce impune organului fiscal să facă anumite demersuri. În acest context, instanţa de judecată nu se poate substitui organului fiscal, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, H.G. nr. 686/2008 a intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei Tribunalului, iar, pe de altă parte, norma specială nu prevede posibilitatea contribuabilului de a se adresa direct instanţei pentru obţinerea compensării. De asemenea, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, soluţionarea cererii de compensare direct de către instanţă ar însemna încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil.
Prin sentinţa civilă nr. 725 din 23 noiembrie 2009 Tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. G. F. P. Mureş şi a inadmisibilităţii acţiunii, admiţând în parte cererea formulată de reclamanta S.C. L. S. SRL Târgu-Mureş, în contradictoriu cu pârâtele D.G. F. P. Mureş, pe care a obligat-o la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare în sumă de 64.560,30 lei, actualizată cu aplicarea dobânzii, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 1039,30 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin ordinul de plată nr. 1 din 6 iunie 2007 reclamanta a achitat taxa de 64.560,30 lei reprezentând taxa specială de primă înmatriculare, sumă încasată de Trezoreria Târgu-Mureş şi că prin cererea din 11 iunie 2009 a solicitat la AFP Târgu-Mureş restituirea taxei. Prin adresa nr. 60807 din 24 iunie 2009 , i s-a răspuns reclamantei că taxa este datorată în baza art. 214 indice 1-3 din Codul fiscal şi că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea sumei, invocându-se şi principiul stabilit la art. 1 alin. 5 din Constituţia României.
S-a mai precizat în considerente că acţiunea în contencios administrativ poate să aibă şi alt obiect decât anularea actului administrativ, printre care şi refuzul de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului său legitim.
Referitor la apărarea pârâtei, că reclamanta a făcut o plată voluntară, instanţa a înlăturat această apărare pe considerentul că taxa reprezintă o obligaţie fiscală fiind vorba despre un raport juridic fiscal şi nu civil, astfel că prevederile art. 1092 alin. 2 Cod civil nu sunt aplicabile în speţă.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, instanţa a apreciat că nu este întemeiată, deoarece taxa s-a făcut venit la bugetul de stat, fiind încasată de Trezoreria Târgu-Mureş, achitată în conformitate cu prevederile Codului fiscal ca o taxă specială, anterioară înmatriculării autoturismului, înmatricularea fiind condiţionată de dovedirea plăţii acestei taxe.
Pe fondul cauzei şi anume cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare, instanţa a reţinut în esenţă că prin Legea nr. 343/2006, cu modificările ulterioare, a fost introdus în Codul fiscal, la Titlul VII, Cap. 2/1 (art. 214/1 – 214/3) intitulat „Taxe speciale pentru autoturisme şi autovehicule”, stabilind o taxă specială cu aplicabilitate de la data de 1 ianuarie 2007, taxă ce trebuie plătită cu ocazia primei înmatriculări în România. S-a considerat a fi relevantă distincţia făcută de legiuitor între autoturismele deja înmatriculate în România şi supuse unei noi înmatriculări şi cele care provin din străinătate şi care se înmatriculează pentru prima dată în România. S-a creat astfel un regim fiscal discriminatoriu pentru autoturismele folosite „second-hand”, cumpărate din ţările Uniunii Europene faţă de cele folosite şi cumpărate din ţa pentru care taxa nu se plăteşte. Pornind şi de la faptul că taxa are un caracter special, s-a considerat că trebuie examinat şi dacă taxa de primă înmatriculare reprezintă un impozit direct sau indirect pentru produse provenind din alte state membre ale Comunităţii Europene.
Pentru realizarea obiectivelor Comunităţii, care constituie o singură zonă economică, o piaţă comună în cadrul căreia comerţul se poate dezvolta liber, Tratatul CE a consacrat principiul liberei circulaţii a mărfurilor, ceea ce presupunea că mărfurile pot fi transportate fără impedimente în interesul comunităţii şi toate obstacolele care stau în calea acestui demers trebuie eliminate. În acest sens art. 90 din Tratatul CE interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor ce se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Instanţa a considerat că deşi taxa de primă înmatriculare nu reprezintă o taxă vamală directă, dat fiind caracterul său special şi aplicabilitatea numai autoturismelor cu provenienţă din alte state, neaplicându-se autovehiculelor deja înmatriculate în România, caracterul echivalent al unei taxe vamale este evident. De asemenea, s-a precizat că taxa de primă înmatriculare nu întruneşte nici exigenţele unei cerinţe obligatorii ale interesului public, neputând fi primită ca o taxă de mediu faţă de modalitatea ei de aplicare şi anume faptul că nu se aplică autoturismelor înmatriculate în România, cu ocazia reînmatriculării, indiferent de nivelul de poluare sau de vechime.
În concluzie, instanţa a apreciat că taxa de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii şi a avut în vedere că Tratatul CE are efect direct şi se bucură de supremaţia în raport cu norma juridică internă, principiu consacrat şi de art. 148 alin. 2 din Constituţia României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale U.E. au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs D. G. F. P. Mureş, solicitând modificarea în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate (art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă ), recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond considerând că este lipsită de argumente legale suficiente, că în mod greşit s-a constatat o diferenţă de tratament, subliniind că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată, se cunoştea faptul că se lucrează la stabilirea unei formule de calcul corectă şi în concordanţă cu normele europene, astfel că restituirea este o soluţie netemeinică şi nelegală.
S-a mai invocat faptul că nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal, reclamanta atacând de fapt o adresă care nu avea caracter de act administrativ fiscal, astfel că cererea este inadmisibilă şi că, de fapt se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ, precizându-se că taxa a fost instituită de Statul Român prin organele sale legislative şi nu de D. G. F. P. Mureş – pârâtă în cauză, care doar a încasat-o prin trezorerii.
Pe fondul cauzei recurenta a mai învederat că legile cadru-europene sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
S-a mai precizat că dispoziţiile comunitare invocate şi anume art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene nu sunt incidente în speţă, deoarece Codul fiscal al României prevede plata unei taxe în acelaşi cuantum, indiferent dacă se aplică la autoturisme/autovehicule din producţia internă sau din cele produse în spaţiul comunitar. S-a considerat că norma comunitară invocată de reclamant se referă la interzicerea măsurilor protecţioniste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse naţionale, prin care s-ar putea crea o situaţie de discriminare sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare, or, taxa este plătită de toţi proprietarii de autoturisme sau autovehicule, inclusiv pentru cele produse în România la momentul primei înmatriculări în România. S-a mai invocat faptul că legislaţia europeană nu interzice instituirea taxei ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică direct, sau indirect, produselor naţionale similare.
Totodată, s-au invocat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 care reglementează situaţia sumelor achitate cu titlu de taxă specială în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 şi HG nr. 868/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, subliniindu-se că, potrivit Infogramei 5899 din 26 iunie 2008 transmisă de reprezentanta Permanentă a României de pe lângă UE Bruxelles, rezultă că dispoziţiile HG 686/2008 sunt conforme cu criteriile europene. S-a dorit a se evidenţia faptul că legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată şi nu integrală, iar în ceea ce priveşte acordarea dobânzilor legale, în eventualitatea restituiri, momentul de la care încep să curgă dobânzile, este cel al pronunţării hotărârii sau ale formulării cererii, nu cel al achitării taxei.
Reclamanta intimat a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, reiterând argumentele arătate în motivele contestaţiei depuse.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de aplicarea prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este nefondat.
Nu are nicio relevanţă faptul că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată şi nici că taxa a fost instituită de Statul Român şi nu de D. G. F. P. Mureş, care doar a încasat-o, aspecte necontestate, de altfel, dar care nu afectează soluţia pronunţată în cauză. Pe de altă parte, recurenta se află în eroare asupra obiectului discriminării, deoarece reclamantul a contestat regimul discriminatoriu pentru autoturismele folosite, cumpărate din ţările UE faţă de cele folosite şi cumpărate din ţară, pentru care taxa nu se plăteşte, iar nu între autovehiculele din producţia internă şi cele produse în spaţiul comunitar.
Conform O.P. nr. 1 din 6 iunie 2007, reclamanta a achitat la bugetul de stat suma de 64.560,30 lei cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, iar restituirea acesteia i-a fost respinsă prin adresa nr. 60807 din 24 iunie 2009 , cu motivarea că, potrivit prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003, sunt obligaţi la plata taxei speciale persoanele fizice sau juridice care fac înmatricularea autoturismelor şi autovehiculelor, în condiţiile textului legal citat, taxa fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări în România.
Instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor legale incidente, dând prioritate normelor comunitare, aplicând principiile dreptului comunitar. Taxele speciale pentru autoturisme şi autovehicule au fost introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în România, scutirile fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 314/3, cu menţiunea că art. 214/1 – 214/3 au fost cuprinse în Cap. II/1, capitol nou introdus în Codul fiscal. Pentru plata acestei taxe nu avea cum să existe un titlu de creanţă cu suport material, nici un act administrativ fiscal, deoarece plata „benevolă” făcută de reclamantă este de fapt una dintre condiţiile necesare operaţiunii de înmatriculare în România a autovehiculului importat dintr-o ţară aparţinând Comunităţii Europene. Aceste dispoziţii nou introduse în Codul fiscal, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reglementează practic un nou impozit. Această taxă i-a fost impusă reclamantei, motiv, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată, pentru a-şi putea înmatricula în România autovehiculul achiziţionat din Germania, ţară din Comunitatea Europeană, ţară de origine unde a fost înmatriculat. Astfel, este vorba despre produse comunitare provenind din state diferite, în contextul în care, pentru autovehiculele similare vândute pe teritoriul României şi deja înmatriculate în România nu se percepe aceeaşi taxă intervenind astfel caracterul său discriminatoriu. Sub acest aspect, România fiind stat membru al Uniunii Europene, prin perceperea acestei taxe speciale în condiţiile arătate, se încalcă tocmai principiul discriminării, în pofida faptului că C.J.C.E. a stabilit că statele au libertatea taxării autovehiculelor care circulă pe teritoriul lor sub condiţia ca sistemul de taxare să nu fie discriminatoriu. Intervin astfel prevederile art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene, articol redat şi analizat pe larg de prima instanţă. Întrucât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevederile dreptului comunitar, prevalează, au prioritate faţă de dreptul intern în situaţia în care în legislaţiile interne sunt cuprinse reglementări care contravin dreptului comunitar, în mod justificat prima instanţă a apreciat că nu se pot aplica în cazul dedus judecăţii prevederile art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, astfel că taxa specială achitată se impune a fi restituită plătitorului.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008, instanţa de recurs are în vedere faptul că prin acest act normativ s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanţe se reţine printre altele şi necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligaţia de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenţei între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme şi autovehicule şi cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecăţii a acestui articol, se constată următoarele:
Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte şi, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată şi percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acţiunii, se pune doar problema aplicabilităţii art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare şi procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, aşa cum se şi prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva şi cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, s-ar ajunge la situaţia ca pentru cauze similare soluţionate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluţionate doar în primă instanţă, din motive care nu ţin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menţionat, situaţie discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată şi a pronunţării instanţei de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe şi se restituie diferenţa la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 şi 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeaşi taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferenţa fiind doar de ordin valoric. În această situaţie revin în discuţie normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, aşa cum au fost reţinute şi de prima instanţă. Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuţie dacă s-ar accepta în cazul dedus judecăţii compensarea. În înţelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce, compensaţia legală presupunând îndeplinirea unor condiţii. Pornind de la realitatea că pârâta are obligaţia de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligaţie a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.
În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentaţiei depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate şi dacă există obligaţii fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existenţa acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanţa să-şi depăşească şi cadrul procesual dedus judecăţii, dar să se şi substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, alături de principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi normele legale de competenţă, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată , după pronunţarea în primă instanţă, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanţei de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.
În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal şi din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menţionat, dacă se constată existenţa unor creanţe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecăţii, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenţei de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluţionat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenţei de soluţionare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiţie.
Faţă de cele ce preced, instanţa constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităţilor de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului de procedură fiscală.
Văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
