Impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată. Admiterea contestaţiei împotriva procesului-verbal de control de organul administrativ şi dispunerea efectuării unui nou control de o altă echipă de inspecţie fiscală, pentru aceleaşi obiective şi aceeaşi perioadă. Cenzura instanţei
Dacă structura de control a actelor inspectorilor fiscali a fost în imposibilitate de a stabili situaţia reală a obligaţiilor şi, implicit, inexistenţa acestora, cu atât mai mult nu se poate pronunţa instanţa asupra legalităţii actului administrativ desfăşurat în procedura administrativă, fiind în interesul reclamantului ca organul fiscal să stabilească cu certitudine, într-o formă regulamentară, dacă are sau nu vreo obligaţie suplimentară faţă de bugetul de stat.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 243/CA din 21 aprilie 2008
Prin sentinţa nr. 2268/CA din 2 octombrie 2007, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. „C.” S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Structura de administrare fiscală – Activitatea de Control Fiscal Iaşi, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 91 din 21 iunie 2006, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, au fost desfiinţate capitolele din procesul-verbal încheiat la 5 ianuarie 2004, cu privire la impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, ca urmare a contestaţiei formulate de S.C. „C.” S.R.L. Iaşi, pentru suma de 62.139 lei, stabilindu-se ca, în termen de 30 de zile, de la data comunicării deciziei, o altă echipă de inspecţia fiscală decât cea care a încheiat actul contestat, să efectueze verificarea, care să vizeze aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect pentru care s-a emis actul anterior, inclusiv pentru calculul accesoriilor aferente, măsură considerată a fi impusă de dispoziţiile pct. 12.7 din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005 al A.N.A.F., şi că, prin aceeaşi decizie, contestatoarea a fost exonerată de plata obligaţiilor fiscale pentru care s-au emis titlurile executorii nr. 5997 şi nr. 5998 din 26 mai 2006, anulate prin sentinţa nr. 8599 din 12 iulie 2006 a Judecătoriei Iaşi.
Prima instanţă a apreciat, de asemenea, că măsura contestată este reglementată de pct. 12.7 din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 şi că însăşi reclamanta a susţinut ca fiind necesară remedierea unor deficienţe, în ceea ce priveşte contribuţiile sale fiscale, noul control impunându-se nu doar pentru descoperirea unor nereguli, ce ar determina imputarea unor sume de bani în sarcina contribuabilului, dar şi ca o eventuală posibilitate de regularizare a acestor obligaţii, în condiţiile în care termenul pentru efectuarea unei noi verificări nu este depăşit.
Reţinând că actul administrativ a fost emis în vederea aplicării legii şi că obiectul său vizează nu numai drepturile şi interesele legitime ale contribuabilului, dar şi un interes general public de asigurare a respectării legii în materie fiscală, prima instanţă a apreciat că posibilele presiuni asupra activităţii reclamantei evocate de aceasta, decurgând din efectuarea controlului, nu justifică cererea de anulare.
Curtea constată că cererea de recurs, formulată de reclamant este nefondată, sens în care a reţinut următoarele:
Este necontestat faptul că dispoziţiile art. 261 Cod procedură civilă obligă instanţa să-şi motiveze hotărârea, dar această obligaţie nu semnifică posibilitatea de a cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, şi mai mult, să-şi expună considerentele prin raportare la fiecare text de lege indicat de parte, acest punct de vedere fiind împărtăşit şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torija contra Spaniei); caracterul sintetic al considerentelor judecătorului fondului neputând justifica în cauza de faţă, casarea hotărârii pronunţate.
Este, de asemenea, necontestat faptul că împotriva procesului-verbal încheiat la 5 ianuarie 2004 reclamanta-recurentă a depus o contestaţie şi că, urmare acestei contestaţii, organul de control administrativ a actelor inspectorilor fiscali, prin decizia nr. 91 din 21 iunie 2006, a dispus desfiinţarea actului administrativ atacat, în partea referitoare la impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, în mod justificat reţinând prima instanţă că noua verificare nu poate fi considerată, de plano, defavorabilă contribuabilului.
Soluţia adoptată de pârâta-intimată prin decizia nr. 91 din 21 iunie 2006 nu numai că-şi are suport în dispoziţiile art. 186 alin. 3 din Codul de procedură fiscală (în forma în vigoare la data emiterii deciziei) şi Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003, dar ea se regăseşte şi se justifică în activitatea oricărui organ cu activitate jurisdicţională, atunci când se constată că, datorită defectuozităţii actului primar, controlului administrativ, sau cel jurisdicţional, după caz, este imposibil a fi efectuat.
Ori, din considerentele deciziei nr. 91 din 21 iunie 2006, rezultă fără echivoc că dispoziţia de a se efectua verificarea, de către o altă echipă de inspecţie, fără a se aduce nici o modificare perioadei şi obiectivelor verificării, este urmarea faptului că: „constatările organului de control stabilite în procesul-verbal, precum şi în anexele acestuia,nu au fost prezentate în mod concret, clar şi precis, diferenţele de impozite, taxe şi accesoriile aferente acestora neputând fi identificate”.
Dacă structura de control a actelor inspectorilor fiscali a fost în imposibilitate de a stabili situaţia reală a obligaţiilor şi implicit existenţa sau inexistenţa acestora, cu atât mai mult instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii unui act administrativ desfiinţat în procedura administrativă, singura soluţie legală ce se impunea, în acest caz, fiind cea consacrată de art. 186 alin. 3 Cod procedură fiscală, respectiv încheierea unui nou act administrativ fiscal, în limita deciziei de soluţionare.
Curtea constată că nu există nici o contrarietate între dispoziţiile art. 186 alin. 3 şi prevederile art. 103 pct. 2 şi 3 Cod procedură fiscală, atâta timp cât, prin desfiinţarea, parţială, a procesului-verbal încheiat la 5 ianuarie 2004, activitatea de control nu şi-a găsit finalitatea şi opozabilitatea, în relaţia cu contribuabilul, iar pe de altă parte pentru că nu ne aflăm în situaţia unei reverificări, pe baza unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali al data efectuării verificărilor, şi nici a existenţei unor erori de calcul, ci pur şi simplu a unui document care, datorită modului defectuos în care a fost întocmit, este imposibil de valorificat, neexistând certitudine în ceea ce priveşte realitatea şi întinderea obligaţiilor reţinute în cuprinsul său.
Cât priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, pe care recurenta o opune organului fiscal, ea este lipsită de orice temei, atât pentru faptul că însuşi organul de control administrativ a desfiinţat procesul-verbal ce a stat la baza emiterii titlurilor executorii din 26 mai 2006, iar pe de altă parte că soluţia dată în contestaţia la executare nu are nici o semnificaţie,ori urmări, în acţiunea în anulare promovată în procedura consacrată de art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală, republicat, neexistând identitate de obiect şi cauză, astfel cum art. 1201 Cod civil impune.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală şi că este şi în interesul reclamantului-recurent să se stabilească, cu certitudine şi într-o formă regulamentară, dacă are sau nu vreo obligaţie suplimentară faţă de bugetul de stat, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a respins recursul promovat de reclamantă.
