Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa , reclamanta a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Dâmboviţa, solicitând anularea deciziei, emisă de aceasta, şi suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că decizia emisă de pârâtă este netemeinică şi nelegală întrucât nu răspunde argumentaţiei formulate în contestaţia soluţionată prin acest act, limitându-se a face trimitere numai la dispoziţiile O.G. 3/1992 cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanta a mai arătat că nu i se pot imputa sumele reprezentând deducere T.V.A. şi majorări de întârziere aferente întrucât, potrivit O.G. nr. 3/1992, numai pentru lucrări sau prestări de servicii cu valoare T.V.A. mai mare de 20.000.000 lei unitatea avea obligaţia de a solicita copia certificatului de înregistrare ca plătitor de T.V.A. a furnizorului.
Reclamanta a mai arătat, că au fost verificate toate celelalte elemente de identificarea firmelor furnizoare de mărfuri, că a înregistrat în contabilitate aceste sume şi a plătit impozitul aferent profitului obţinut de societate bugetului statului, nefiind păgubit în nici un fel.
La data de 14 noiembrie 2005, instanţa de fond a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind suspendarea deciziei nr. 48/2005.
In urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat sentinţa nr. 1752 din 5 decembrie 2005, prin care a respins acţiunea, reţinând în considerente, că organul de control a constatat în urma verificării contabilităţii reclamantei că furnizorii menţionaţi într-un număr de 38 facturi fiscale nu există, fiind vorba de firme fantoma, lipsind veriga anterioară furnizorului care să colecteze T.V.A. – ul aferent acestor facturi, fiind prejudiciat astfel bugetul statului.
Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o ca netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
Instanţa a aplicat în mod greşit legea, întrucât a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, în contradicţie cu motivele de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat cererea.
In considerente, instanţa reţine că societatea avea obligaţia de a verifica corectitudinea celor 38 de facturi, fără a ţine cont de rapiditatea cu care se desfăşoară
actele şi faptele de comerţ, societatea neputând să cunoască faptul că firmele furnizoare erau fantomă.
Reclamanta a mai învederat faptul că ea a respectat legea în ce priveşte T.V.A.-ul datorat pentru cele 38 de facturi, a căror valoare se situează sub cuantumul de 20.000.000 ROL, societatea neavând obligaţia să solicite certificatul de înregistrare de plătitor T.V.A.
De asemeni, societatea nu avea de unde să cunoască că la data când facturile au fost înregistrare în contabilitate, firmele respective, erau firme fantomă.
S-a mai învederat faptul că pentru toate aceste facturi, societatea a plătit impozitele la stat, nefiind prejudiciat în nici un fel bugetul statului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate în recurs, Curtea constată că recursul este nefondat după cum urmează :
Instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, respectiv că în perioada supusă controlului fiscal, respectiv mai 1999 – februarie 2000, a dedus T.V.A. – ul , aferent unui număr de 38 de facturi fiscale nelegale, aparţinând unor firme fantomă, încălcându-se prevederile Regulamentului 704/1993 de aplicare a Legii contabilităţii 82&1991 , republicată.
Astfel facturile în litigiu nu erau completate cu date reale, neîndeplinind condiţiile pentru a fi considerate documente justificative, motiv pentru care nu trebuiau înregistrate în contabilitate, astfel încât societatea nu avea dreptul la deducere.
In atare situaţie, susţinerile recurentei că rapiditatea actelor şi faptelor de comerţ, nu permit verificarea instrumentelor de plată, nu are corespondent nici în situaţia de fapt şi nici în dispoziţiile legale incidente în cauză.
Faptul că au fost înregistrate în contabilitate şi că s-a plătit la stat impozitele aferente nu constituie un motiv întemeiat, de a elucida dispoziţiile O.G. 3/1992, privind T.V.A. care reglementează modul în care pot fi obţinute documentele justificative şi regimul juridic al acestora.
In baza art. 312 alin.1 Cod pr. Civilă , Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul formulat.
