Scutirea de la plata acestei obligaţii. Lipsa contractului de asigurare. Asigurarea dreptului la informare.
-Legea nr. 544/2001;
-O. U. G. nr. 150/2002: art. 51, art. 53 alin. 2, art. 6. art. 84 lit. c;
-Legea nr. 95/2006 – art. 257, art. 213, art. 222, art. 215 alin. 3;
-O. U. G. nr. 107/2005;
-Decizia C.C.R. nr. 137/2004, Decizia C.C.R. nr. 161/2004 .
Din coroborarea textelor art. 51 din O. U. G. nr. 150/2002 şi art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu cele ale art. 213 din Legea nr. 95/2006; art. 6 din O. U. G. nr. 150/2002, ţinând cont şi de cele statuate de Curtea Constituţională precum şi de reglementările anterioare în materie şi anume O. U. G. nr. 107/2005 rezultă că, pensionarii beneficiază de asigurări de sănătate fără plata contribuţiei, numai pentru veniturile din pensii, ţinându-se cont de perioada de referinţă şi modificările legislative intervenite.
Plata contribuţiei nu este condiţionată de încheierea unui contract de asigurare, fiind determinată de lege.
Textul art. 222 din Legea nr. 95/2006 a statornicit în mod expres dreptul de informare aparţinând asiguraţilor şi în mod corelativ, obligaţia caselor de asigurări de a asigura această informare, fiecare asigurat având dreptul de a fi informat cel puţin odată pe an asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală, a modalităţilor de plată, asupra drepturilor şi obligaţiilor sale. Această obligaţie de informare rezultă şi din O. U. G. nr. 150/2002 – art. 84 lit. c dar şi din art. 10 pct. 16 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a CAS, respectiv art. 29.
Culpa pentru plata cu întârziere a obligaţiei aparţine casei de asigurări de sănătate care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin odată pe an, ca procedură anterioară emiterii deciziei de impunere.
Prin Sentinţa nr.5192 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată şi precizată de reclamantul D. T., în contradictoriu cu pârâta C. A. S. Mureş, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâta C. A. S. Mureş a emis decizia de impunere nr. 1034 din 18.08.2011, prin care a fost stabilită în sarcina reclamantului D. T. obligaţia de plată a sumelor de 1.283 lei, reprezentând contribuţii la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2006-2008, 1.422 lei reprezentând dobânzi de întârziere şi 193 lei reprezentând penalităţi de întârziere, contribuţia fiind stabilită asupra veniturilor realitate din chirii, venituri comunicate de Administraţia Financiară.
Reclamantul a formulat contestaţie împotriva acestui act administrativ fiscal, respinsă ca neîntemeiată de pârâta C. A. S. Mureş prin decizia nr. 728/24.11.2011.
La emiterea deciziei de impunere au fost avute în vedere veniturile realizate de reclamant din cedarea folosinţei bunurilor în anii 2006, 2007 şi 2008 pentru imobilul situat în xxx, venituri comunicate pârâtei de către ANAF, în baza protocolului încheiat cu pârâta.
Instanţa a apreciat că argumentele invocate de reclamant în susţinerea nelegalităţii deciziei contestate sunt neîntemeiate.
Cu privire la baza de impunere, instanţa a reţinut că reclamantul a depus la AFP Târgu Mureş declaraţii privind veniturile realizate din chirii, asumându-şi aşadar calitatea de beneficiar al acestor venituri. De asemenea, din extrasul de carte funciară nr. 120044-C1-U5 rezultă că apartamentul care a făcut obiectul contractului de închiriere aparţine reclamantului şi soţiei sale. În aceste condiţii, reclamantul răspunde ca atare faţă de terţi, inclusiv în raporturile de drept fiscal, neputându-se prevala de o altă calitate decât cea pe care prin propria manifestare de voinţă şi-a asumat-o. Împrejurarea că între reclama din Legeant şi fiul său ar fi intervenit un schimb de imobile în fapt şi că beneficiarul real al veniturilor obţinute ar fi fiul reclamantului, reclamantul acţionând doar în calitate de mandatar, nu pot fi opuse pârâtei, întrucât nu rezultă din actele avute la dispoziţie de aceasta.
De asemenea instanţa a reţinut că aceste venituri nu au fost declarate de reclamant la C.A.S. Mureş în vederea stabilirii contribuţiei la FNUASS, deşi această obligaţie este prevăzută expres de art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 şi de art. 22 din OG nr. 92/2003. Referitor la susţinerea reclamantului că obligaţiile nu i s-au adus la cunoştinţă de către CAS, instanţa a reţinut că acestuia îi revenea obligaţia de a-şi declara veniturile la C. A. S. Mureş, conform prevederilor legale indicate mai sus, obligaţie pe care nu a respectat-o. Ca urmare, acesta se află în culpă şi nu poate imputa pârâtei faptul că nu i-a adus la cunoştinţă obligaţia de plată a contribuţiei, asupra veniturilor nedeclarate.
Deşi în contestaţia formulată pe cale administrativă şi în acţiunea introductivă au fost invocate doar aceste motive de nelegalitate a deciziei de impunere atacate, în cursul judecăţii reclamantul a invocat şi alte motive.
Reclamantul a susţinut în acest sens că în perioada avută în vedere a avut calitatea de administrator la SC S. S. SRL, astfel că nu datorează contribuţia stabilită, invocând prevederile art. 257 al. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006 şi art. 68 lit. n din Normele metodologice de aplicare a acesteia şi art. 55 al. 2 lit. j din Codul fiscal. În acest sens, instanţa a reţinut că s-au depus probe privind calitatea de administrator a reclamantului în cadrul acestei societăţi, însă nu s-a făcut dovada veniturilor realizate de reclamant în această calitate precum şi a faptului că asupra acestor venituri ar fi achitat contribuţia la FNUASS.
Apărările reclamantului întemeiate pe calitatea de pensionar sunt de asemenea neîntemeiate, având în vedere că potrivit prevederilor art. 213 alin. 2 lit. h din Legea nr. 95/2006, pensionarii beneficiază de asigurări de sănătate fără plata contribuţiei, însă numai pentru veniturile din pensii. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile art. 257 alin. 2 lit. e (devenită lit. f) din Legea nr. 95/2006. Ulterior modificării textului Legii nr. 95/2006 prin OUG nr. 93/2008, nu se datorează contribuţia pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor în cazul în care persoana asigurată realizează venituri din pensie, supuse impozitului pe profit. Or, ulterior acestei date reclamantului nu i s-a mai reţinut contribuţia, după cum rezultă din decizia de impunere, iar anterior nu se prevedea această exceptare.
În aceste condiţii, pentru veniturile aferente anilor 2006-2008, care nu sunt venituri din pensii, reclamantul datorează contribuţia la fondul de asigurările sociale de sănătate, actele administrative atacate fiind emise cu respectarea dispoziţiilor legale anterior enunţate.
În ceea ce priveşte lipsa contractului de asigurare, instanţa a reţinut că plata contribuţiei nu este condiţionată de încheierea unui contract de asigurare cu C. A. S. ci este determinată de lege. Astfel, „potrivit art. 211 din Legea 95/2006 sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară….”, iar potrivit art. 219 „obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la art. 218 sunt următoarele: g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru şi prin normele de aplicare a acestuia”.
De asemenea, obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere şi dobânzi este prevăzută de art. 119 şi art. 120 alin. 1 din OG nr. 92/2003, acestea curgând de drept de la data scadenţei obligaţiei, în baza legii.
Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele morale, instanţa a reţinut că şi acesta este neîntemeiat, în condiţiile în care actul administrativ atacat şi care ar fi provocat reclamantului suferinţe, cheltuieli şi un efort suplimentar, a fost emis cu respectarea prevederilor legale.
Pentru motivele arătate, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată şi precizată.
Împotriva acestei Sentinţe a formulat recurs reclamantul D. T., solicitând modificarea în tot a hotărârii şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare acesta arată că prin Decizia de impunere atacată s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a plăti suma de 1283 lei cu titlul de contribuţie la FNUASS pentru venituri obţinute din cedarea folosinţei apartamentului proprietate personală, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum, de 1615 lei.
Consideră soluţia primei instanţe ca nelegale întrucât veniturile din cedare folosinţei nu-i aparţin ci sunt ale fiului său D.S. C. care este cetăţean american iar conform disp.a.rt.211 din Legea nr.95/2006 şi art.2 din Ordinul 617/2007, acesta nu are obligaţia de a contribui la FNUASS. Astfel, potrivit art.208 alin.3 lit.a din Legea nr.95/2006, unul dintre principiile fundamentale pe baza cărora se realizează obiectivele sistemului de asigură sociale de sănătate este cel al alegerii libere de către asiguraţi ai casei de asigurări.
Nu s-a încheiat niciun astfel de contrat de asigurare cu pârâta motive pentru care nu are nici obligaţia de plată a contribuţiei stabilite prin decizia de impunere. Dispoziţiile Legii nr.95/2006 nu sunt de natură să permită formularea concluziei că obligaţia plăţii contribuţiei este obligaţie ce decurge din lege independent de existenţa sau inexistenţa unui contract încheiat cu CAS.
O altă critică adusă de recurent se referă la faptul că în perioada în care a realizat acele venituri cu titlu de chirie avea şi calitatea de administrator al SC S. – Serv SRL, iar potrivit dip.art.257 alin.2 lit.f din Legea nr.95/2006 şi art.68 lit.n din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, persoana asigurată care a realizat venituri din cedarea folosinţei bunurilor datorează contribuţie pentru asigurările de sănătate doar dacă nu a realizat venituri din salarii sau asimilate salariilor, însă potrivit art.52 alin.2 lit.j din Codul fiscal, indemnizaţia sa ca şi administrator este un venit asimilat salariului.
În calitate de administrator toate contribuţiile au fost plătite la FNUASS considerând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a dovedit veniturile realizate în această calitate.
Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă pentru care s-a calculat contribuţia era şi pensionar, calitate pentru care nu datora o contribuţie distinctă la FNUASS pentru veniturile realizate din cedarea folosinţei bunurilor.
În opinia recurentului, a considera că se datorează contribuţie raportat la fiecare sursă de venit ar avea drept consecinţă transformarea acestei contribuţii într-un al doilea impozit pe venit, s-ar încălca principiul dublei impuneri în condiţiile în care pentru veniturile realizate din cedarea folosinţei bunurilor se percepe anual de către ANAF impozitul pe venit.
O altă critică se referă la faptul că, având în vedere că imobilul închiriat este un bun comun, fructele acestuia, respectiv veniturile obţinute din cedarea folosinţei sunt tot bunuri comune. În consecinţă, contribuţia se impunea a fi raportată la ½ din veniturile realizate din cedarea folosinţei apartamentului bun comun şi nu la totalitatea acestora.
În ceea ce priveşte stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de a plăţi suma de 1615 lei cu titlu de dobânzi şi penalizări de întârziere, recurentul arată că pârâta a ignorat obligaţia de informare instituită prin art.222 din Legea nr.95/2006 în sensul că fiecare asigurat are dreptul să fie informat cel puţin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată.
Intimata nu şi-a îndeplinit această obligaţie timp de 5 ani necomunicându-i-se nicio înştiinţare sau informare. Recurentul consideră că intimata este în culpă neputându-se prevala de propria-i culpă pentru a stabili dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Consideră, de asemenea, că nu este în culpă pentru ineficienta colaborare şi informare între instituţiile statului, respectiv DGFP Mureş şi CAS Mureş.
Cât priveşte obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale, pretenţie respinsă de către prima instanţă, recurentul consideră soluţia neîntemeiată întrucât actul administrativ atacat i-a provocat suferinţe, cheltuieli şi un efort suplimentar, fiind un puternic factor de stres de consum fizic şi psihic datorită vârstei înaintate şi stării precare de sănătate.
Prin întâmpinare intimata CAS Mureş a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi regulilor statornicite de disp. art. 3041 Cod proc. civ., a reţinut următoarele aspecte:
În primul rând trebuie remarcat faptul că, din declaraţia de la fila 14, rezultă că recurentul şi fiul său au realizat un schimb de locuinţe, apartamentul închiriat fiind cel al recurentului, aşadar, acesta fiind persoana care realiza veniturile.
Prin decizia de impunere nr. 1034 din 18.08.2011, a fost stabilită în sarcina reclamantului D.T. obligaţia de plată a sumelor de 1.283 lei, reprezentând contribuţii la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2006-2008, 1.422 lei reprezentând dobânzi de întârziere şi 193 lei reprezentând penalităţi de întârziere, contribuţia fiind stabilită asupra veniturilor realitate din chirii, venituri comunicate de Administraţia Financiară.
Recurentul era obligat să depună la intimată declaraţia de venituri impozabile, motiv pentru care, în cursul anului 2011, informaţiile despre aceste venituri au fost furnizate recurentei în baza protocolului încheiat cu ANAF, ceea ce duce la concluzia că o astfel de declaraţie a fost depusă doar la organele fiscale (DGFP Mureş). În baza acestor informaţii, intimata a emis decizia de impunere nr. 1034 din 18.08.2011.
Susţinerile recurentului potrivit cărora contribuţia la FNUASS i-a fost reţinută întrucât avea calitatea de administrator la SC S. – Serv SRL şi nu ar datora alte contribuţii, nu pot fi reţinute de instanţă. Astfel, recurentul datorează această contribuţie în raport de dispoziţiile art. 51 din OUG nr. 150/2002 şi art. 257 din Legea nr. 95/2006, plata contribuţiei în calitate de administrator neconstituind o excepţiei de plată pentru veniturile suplimentare obţinute din activitatea desfăşurată ca şi administrator, o asemenea excepţie neîncadrându-se în dispoziţiile art. 213 din Legea 95/2006 sau art. 6 din OUG nr. 150/2002.
Nefondate sunt şi susţinerile vizând scutirea de la plata contribuţiei la FNUASS avându-se în vedere calitatea sa de pensionar. Astfel, conform art. 6 alin. 1 lit. e din OUG nr. 150/2002, aşa cum era în vigoare la data de 1.01.2005, urmatoarele categorii de persoane beneficiaza de asigurare, fara plata contributiei:….. pensionarii de asigurari sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. si alte categorii de pensionari.
De asemenea, art. 51 alin. 1 şi 2 lit. e din acelaşi act normativ dispune că, persoana asigurata are obligatia platii unei contributii banesti lunare pentru asigurarile de sanatate, cu exceptia persoanelor prevazute la art. 6 alin. (1). Contributia lunara a persoanei asigurate se stabileste sub forma unei cote de 6,5%, care se aplica asupra:… veniturilor din cedarea folosintei bunurilor, veniturilor din dividende si dobanzi si altor venituri care se supun impozitului pe venit numai in cazul in care nu realizeaza venituri de natura celor prevazute la lit. a)-d).
În măsura în care se dorea scutirea acestor categorii sociale, independent de sursa veniturilor, se impunea expres o astfel de precizare, întrucât interpretarea firească este legată de atributele, drepturile şi obligaţiile specifice calităţii de pensionar.
De altfel, prin mai multe decizii (decizia 137/2004, decizia161/2004), Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul are optiunea libera in a stabili conditiile in care aceste exceptii pot fi aplicate, cum ar fi conditia potrivit careia persoanele exceptate de la plata contributiei de asigurari sociale nu pot beneficia de aceasta facilitate daca realizeaza si alte venituri in afara de cele provenite din ajutoarele banesti acordate, precum si de cele provenite din pensii. Astfel, este evident ca persoanele care realizeaza venituri din alte surse suplimentare (cum ar fi veniturile obtinute din activitatea de intreprinzator, asociat sau actionar la societati comerciale, salariul obtinut pentru munca depusa si altele similare) se afla intr-o situatie diferita fata de persoanele ale caror venituri provin doar din ajutoarele banesti acordate de legile speciale si, eventual, din pensii, persoane fata de care se justifica in mod obiectiv si rational aplicarea unui tratament juridic diferit, si anume scutirea de la plata contributiei la asigurarile sociale de sanatate.
Că aceasta a fost intenţia, rezultă şi din faptul că prin reglementările ulterioare (OUG nr.107/2005) acest dubiu de interpretare fiind eliminat prin precizarea expresă făcută în sensul concluziei de mai sus. Astfel, art. 6 alin. 1 lit. e din OUG. 150/2002 modificat prin OUG nr.107/2005 (publicată) dispune că, urmatoarele categorii de persoane beneficiaza de asigurare, fara plata contributiei:…. pensionarii de asigurari sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. si alte categorii de pensionari, numai pentru veniturile obtinute din pensii.
Nefondată este şi critica privind lipsa unui contract de asigurare încheiat cu intimata, Curtea însuşindu-şi motivarea instanţei de fond sub acest aspect.
Aşadar, recurentul datorează contribuţia în procentaj de 6,5% la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, adică suma de1283 lei în raport de dispoziţiile art. 51 alin. 2 lit. e din OUG nr. 150/2002 şi art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006.
Referitor la dobânda în sumă de 1422 şi 193 lei, Curtea a reţinut – în primul rând, în legătură cu obligaţia caselor de asigurări de sănătate de informare a persoanelor asigurate (asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora) – următoarele aspecte:
• disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 a instituit, în sarcina C.N.A.S., obligaţia de a folosi mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;
• art. 222 din Legea nr. 95/2006 (publicată în M. Of. nr. 372/28 aprilie 2006), a statornicit, de asemenea, în mod expres, dreptul de informare aparţinând asiguraţilor şi, în mod corelativ, obligaţia caselor de asigurări de a asigura această informare: fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale;
• aşadar, obligaţia de informare trebuie astfel îndeplinită, cel puţin o dată pe an, încât, în acord cu voinţa legiuitorului, să-i fie accesibilă fiecărui asigurat – în caz contrar, norma specială neputându-şi produce efectul pentru care a fost instituită; Curtea a constatat că obligaţia de informare instituită în sarcina Casei naţionale de asigurări de sănătate şi a caselor de asigurări de sănătate, prin O.U.G. nr. 150/2002, respectiv Legea nr. 95/2006, a fost reglementată prin norme de-sine-stătătoare (art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), fiind corelativă dreptului fiecărui asigurat de a fi informat; aşa fiind, normele speciale evocate conţin prevederi ce ţin, prin natura, destinaţia şi efectul lor, de sfera drepturilor personale, neînscriindu-se, deci, în categoria informaţiilor publice, astfel cum este marcată de prevederile Legii nr. 554/2001;
• concluzia se impune, pe de o parte, prin prisma caracterului personal al veniturilor realizate de asiguraţi, astfel că scopul normelor menţionate diferă de cel pentru care a fost edictată Legea nr. 544/2001 – accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public; în acest sens, Curtea a avut în vedere şi disp. art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, conform căreia prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei; or, dreptul fiecărui asigurat de a fi informat asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (prevăzut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), este un drept subiectiv, creat expres de legiuitor cu referire directă şi preeminentă la persoana asigurată, iar numai în mod subsecvent la activitatea instituţiei publice, privită din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii al cărei destinatar este asiguratul; de altfel, Curtea Constituţională a confirmat faptul că veniturile salariale personale – pentru care asiguraţii datorează contribuţia la constituirea F.N.U.A.S.S., trebuind, deci, informaţi asupra acestei obligaţii – nu fac parte din categoria informaţiilor publice, având caracter confidenţial (prevăzut de art. 163 din Codul muncii – anterior fiind cuprins în art. 158 din Codul muncii); prin Deciziile nr. 615/2006 şi nr. 323/2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2 lit. b, art. 12 alin. 1 lit. d şi art. 14 alin. 1, corob. cu art. 2 lit. c din Legea nr. 544/2001, reţinând că salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute în actele normative, ţinând seama de importanta muncii depuse, de contribuţia adusă la realizarea sarcinilor şi de situaţia sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei (caracter public având bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice, în care sunt prevăzute cheltuielile cu personalul, după cum publice sunt şi actele normative prin care s-au stabilit salariile personalului instituţiilor din sectorul bugetar); aşadar, din perspectiva evocată, art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006 constituie o norme speciale faţă de reglementarea generală a dreptului la informaţii publice cuprinsă în Legea nr. 544/2001;
• pe de altă parte, concluzia se impune din disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006, prin raportare la cele cuprinse în Legea nr. 554/2001, mai exact la obligaţia prealabilă a persoanei care solicită informaţiile publice de a formula o cerere, statornicită ca o condiţie sine-qua-non pentru a declanşa îndeplinirea obligaţiei de informare; atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze accesul la informaţii de îndeplinirea anumitor formalităţi, le-a prevăzut, în mod expres, bunăoară, în disp. art. 3 din Legea nr. 544/2001; or, o astfel de procedură, de sesizare a caselor de asigurări de sănătate, în scopul concretizării dreptului asiguratului la informare, nu a fost reglementată nici în art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi nici în art. 222 din Legea nr. 95/2006; de altfel, voinţa legiuitorului de a nu condiţiona dreptul la informare al persoanei asigurate de o anume procedură, aşezată în sarcina acesteia, este confirmată şi de disp. art. 4 alin.3 din H.G. nr. 972/2006 pentru aprobarea Statutului C.N.A.S., normă specială care reglementează, o dată în plus, dreptul la informare al persoanei asigurate, stabilind că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; aşadar, nici acest text normativ nu prevede vreo obligaţie a persoanei asigurate de a îndeplini o procedură prealabilă, prin formularea şi depunerea cererii, în scopul de a fi informată, norma specială fiind cu atât mai elocventă cu cât conţine şi dreptul persoanei asigurate de a fi informată asupra nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, cel puţin o dată pe an, detaliere care vine să fundamenteze, din nou, concluzia potrivit căreia art. 222 nu a fost inclus în Legea nr. 95/2006 ca un element întemeiat pe Legea nr. 544/2001, cu caracterul strict de informaţie publică – cu procedura aferentă -, ci a fost destinat realizării informării asiguraţilor, cu privire la drepturi şi obligaţii personale ale acestora;
Pe de altă parte, interpretarea dreptului la informare în sensul arătat, rezultă cu claritate şi din art. 10 pct. 16 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.A.S. Mureş, text potrivit căruia printre atribuţiile acestei case de asigurări de sănătate este inclusă şi folosirea mijloacelor adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor (fără nicio formalitate prealabilă), respectiv din art. 29 al Regulamentului, intitulat Activităţile Compartimentului Relaţii cu Asiguraţii, care nu prevede depunerea unei cereri pentru obţinerea informaţiilor, în temeiul art. 222 din Legea nr. 95/2006 – deşi, cu privire la alte situaţii, s-a menţionat atribuţia acestui Compartiment de primire, înregistrare şi operare pe portal a cererilor persoanelor asigurate;
Curtea a subliniat însă faptul că, niciunul dintre argumentele anterior expuse nu este menit să ducă la ignorarea obligaţiei expres stabilite prin disp. art. 53 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, vizând depunerea declaraţiilor privind obligaţiile faţă de fond. Curtea a avut, însă, în vedere, faptul că, referitor la demersul depunerii declaraţiei şi, ulterior, la colectarea contribuţiei la F.N.U.A.S.S., caselor de asigurări de sănătate le revin obligaţii concret stabilite de legiuitor. În aceste condiţii, instanţa nu poate da eficienţă doar obligaţiilor stabilite în sarcina uneia dintre părţile raportului juridic.
În consecinţă, astfel cum rezultă din textele de lege punctual evocate şi din probele analizate, Curtea a reţinut, pe de o parte, că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei la C. A. S., în vederea stabilirii contribuţiei de 6,5% la F.N.U.A.S.S., pentru venitul din cedarea folosinţei bunurilor obţinute în perioada 2006-2008, dar, în acelaşi timp, C. A. S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (printre care şi depunerea declaraţiei pentru veniturile din dividende), obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.
În contextul relevat, nu se poate susţine pe deplin temei că, în speţă, culpa pentru plata cu întârziere a contribuţiei de 6,5%, în sumă de 1283 lei, aparţine în exclusivitate reclamantului-recurent. Aşa fiind, includerea în Decizia de impunere nr. 1034/18.08.2011 a dobânzilor în sumă de 1422 lei şi a sumei de 193 lei penalităţi de întârziere, ca reflectare a culpei exclusive a reclamantului-recurent, nu este susţinută de normele speciale pe care Curtea şi-a întemeiat raţionamentul.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a admis recursul reclamantului – art. 312 alin. 1 teza I Cod proc. civ. – şi a dispus modificarea în parte a hotărârii atacate – art. 312 alin. 2 teza I Cod proc. civ.-, iar, ca urmare a admiterii în parte a contestaţiei reclamantului-recurent, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 1034/18.08.2011 emisă de pârâta-intimată, cu privire la suma de 1615 lei, reprezentând accesorii restante.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ.
