3.OBLIGAŢII BUGETARE. ACCESORII. SOCIETATE AFLATĂ ÎN PROCEDURA INSOLVENŢEI. SUCCESIUNEA LEGILOR ÎN TIMP. LEGEA APLICABILĂ.
Art. 37 din Legea 64/1995, art. IV. Din O.G. 38/2002;
Cap. III din Titlul VIII al Codul de procedură fiscală;
Pentru o societate comercială aflată în procedura reorganizării judiciare majorările de întârziere şi penalităţile reprezentând cheltuieli pentru debitori, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 37 – Legea 64/1995 coroborate cu art. IV al. 2 din O.G. 38/2002 nu pot fi adăugate creanţelor născute în sarcina acesteia anterior deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, Decizia 95/09.02.2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la nr. 3290 din 06 iunie 2006 S.C. U. SA ROMAN în contradictoriu cu D.G.F.P. Neamţ a solicitat anularea deciziilor nr. 62 şi 63 din 21 februarie 2006 emise de D.G.F.P. Neamţ, admiterea contestaţiei nr. 5243 şi 5244 din 16 ianuarie 2006, anularea deciziilor de impunere nr. 1419 – 1438 din 13.12.2005 prin care s-a stabilit obligaţii fiscale accesorii calculate pentru perioada 01.01.2004 – 13.12.2005 în sumă de 254.144 lei.
Prin sentinţa 32/CF/2006 Tribunalul Neamţ a admis acţiunea, a anulat deciziile nr. 62 şi 63 din 21.02.2006, a admis contestaţiile împotriva deciziilor de impunere nr. 1419 – 1438 pe care le-a anulat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 197/F din 07.04.2007, pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia Comercială în dosarul de faliment nr. 429/F/1996 s-au aplicat debitoarei S.C. U. SA dispoziţiile prevăzute de Legea 64/1995, iar la data de 04 iunie 1997, reclamanta se află în procedură de reorganizare conform planurilor de reorganizare confirmate de judecătorul sindic.
Prin sentinţa civilă 2898 din 26.11.2003 pronunţată în dosarul de faliment s-a admis contestaţia debitoarei S.C. U. SA şi s-a dispus înregistrarea creditoarei D.G.F.P NEAMŢ în tabelul de creanţe cu suma de 9.029.357.794 lei, în considerentele sentinţei reţinându-se că debitoarea nu datorează majorări şi penalităţi de întârziere întrucât se află în procedura prevăzută de Legea 64/1995.
La data de 13.12.2005 pârâta a emis un număr de 20 de decizii de impunere prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale cu titlu de dobânzi şi penalităţi pentru perioada 01.01.2004 – 13.12.2005, în cuantum de 254.143 RON, respectiv 16.280 RON prin Deciziile 1419-1437 şi 237.839 RON prin Decizia 1438/2001. Prin deciziile nr. 62 şi 63 din 21.02.2006, pârâta a respins contestaţiile formulate de reclamantă împotriva deciziilor de impunere.
S-a mai reţinut că în deciziile în care s-au respins contestaţiei, pârâta nu a făcut o aplicare a dispoziţiilor legale în materie cu privire la obligaţiile fiscale aferente societăţilor aflate în procedura prevăzută de Legea 64/1995.
Astfel, în perioada 01.01.2004-13.12.2005 pentru care pârâta a calculat obligaţiile fiscale accesorii, reclamanta fost beneficiara dispoziţiilor legale prevăzute de Legea 64/1995 (art. 37 şi respectiv 45 după republicarea din 17 noiembrie 2004) potrivit cărora nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor din creanţele negarantate de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus.
Faţă de cele reţinute şi constatând faptul că plata accesoriilor creanţelor bugetare pentru debitorii aflaţi în procedura insolvenţei este supusă regulilor generale stabilite de Legea 64/1995 şi cum excepţiile de la această regulă nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză, instanţa a constatat întemeiată acţiunea promovată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs D.G.F.P. Neamţ criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Astfel, se arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că în perioada 01.01.2004 – 13.12.2005 pentru care s-au calculat accesoriile S.C. U. SA a fost beneficiara dispoziţiilor legale prevăzută de Legea 64/1995 potrivit cărora nici o dovadă ori cheltuială nu va fi adăugată creanţelor negarantate (art. 37). recurenta apreciază că art. 37 nu se referă şi la accesoriile calculate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare invocând în sprijinul acestui punct de vedere Ordinul 1365/2004 pentru aprobarea deciziei nr. 5/2001 a Comisiei Fiscale Centrale pentru aprobarea soluţiilor privind aplicarea unitară a unor prevederi referitoare la TVA şi de procedură fiscală, la pct. 5 din ANEXA nr. 1 la ordin prevăzându-se “după data deschiderii procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi penalităţi până la data deschiderii procedurii de faliment, penalităţi de întârziere şi dobânzile, respectiv majorările de întârziere, după caz, datorate conform prevederilor legale, nu constituie dobânzi sau cheltuieli în sensul art. 37 – Legea 64/1995.
Se mai arată că O.G. 38/2002 de modificare şi completare a Legii 64/1995 a completat art. 60 al. 7 care prevede că “pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi conform legii speciale în materie, până la data deschiderii acestora sau, după caz, până la data intrării în “faliment” făcându-se referire la dispoziţiile art. 12-14 din O.G. 61/2002, art. 115 şi 118 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, texte care prevăd că se datorează dobânzi şi penalităţi pentru obligaţiile fiscale până la data deschiderii procedurii de faliment.
În susţinerea argumentelor expuse recurenta a făcut trimitere la decizii ale Curţii de Apel Bacău şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care instanţele au apreciat că art. 37 nu se referă şi la majorările şi penalităţile de întârziere datorate pentru neplata creanţelor bugetare. Se mai invocă faptul împrejurării că judecătorul sindic nu a admis înscrierea în tabelul creditorilor a sumei totale cu care creditoarea D.G.F.P NEAMŢ a solicitat fie înscrisă, nu înseamnă că debitele în cauză au fost şi anulate de judecătorul sindic, că nu există autoritate de lucru judecat, din considerentele şi dispozitivul sentinţei 2898/F/26.11.2003 nu rezultă sub nici o formă că ar fi fost anulat titlul de creanţă.
De altfel potrivit legilor speciale în domeniul obligaţiilor fiscale orice act administrativ poate fi anulat doar de organul administrativ jurisdicţional sau de instanţa de contencios administrativ.
Prin întâmpinare, S.C. U. SA a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că prima instanţă a stabilit exact situaţia de fapt şi a făcut o justă aplicare a prevederilor legale.
Astfel se arată că a S.C. U. se află în procedura reorganizării judiciare din anul 1996, fiind aplicabile prevederile Legii 64/1995 în forma avută în vigoare înainte de modificarea prin O.G. 38/2002. Se susţine că O.G. 92/2003 reprezintă dreptul comun în materie fiscală, însă având în vedere că S.C. U. SA se află în procedura reorganizării judiciare prevăzută de Legea 64/1995, tuturor participanţilor la această procedură le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
Conform principiului “specialia generalibus derogant” şi că atunci când legiuitorul a dorit să excepteze creanţele bugetare de la regula stabilită la art. 37 a prevăzut excepţia la art. 60 al. 7 din Legea specială 64/1995, dispoziţii care se aplică însă numai în cazul procedurilor deschide după intrarea în vigoare a actului normativ modificator, aşa cum prevede expres art. IV.
Un alt contraargument invocat de intimata – reclamantă este acela a prevederilor art. 37 din lege care utilizează termenul generic de “dobândă” se aplică nu numai în cazul dobânzilor convenţionale cum susţine recurenta ci şi în ceea ce priveşte dobânda legală şi dobânda prevăzută de legislaţia fiscală.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, această instanţă apreciază că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse :
Prin deciziile nr. 1419-1437/13.12.2005 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anul precedent şi curent emise de organul fiscal teritorial s-au stabilit accesorii pentru perioada 01.01.2004 – 13.12.2005 aferente contribuţiei de asigurări pentru şomaj.
Intimata a contestat aceste decizii iar prin deciziile 62 şi 63/2006 D.G.F.P. Neamţ a respins contestaţiile, invocându-se în drept art. 114 – O.G. 92/2003, O.M.F. 1365/2004, art. 117 O.G. – 92/2003.
În speţa dedusă judecăţii problema ce urmează a fi dezlegată este stabilirea cadrului legal aplicabil intimatei – reclamante, având în vedere succesiunea actelor normative care au adus modificări Legii 64/1995.
Se reţine că procedura prevăzută de Legea 64/1995 a fost deschisă prin sentinţa 195/1997 a Tribunalului Neamţ. Ulterior, la 01 august 2002 a intrat în vigoare O.G 38/2002 care, prin art. 4 a dispus că în ceea ce priveşte procedurile deschise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, acestea continuă să fie administrate şi lichidate, conform prevederilor legale în vigoare, anterior modificărilor aduse Legii 64/1995 prin aceste ordonanţe.
Faţă de această dispoziţie a legii, reclamantei – intimate, îi sunt aplicabile dispoziţiile legii 64/1995 în forma în care era în vigoare la data deschiderii procedurii, data la care nu exista o reglementare referitoare la adăugarea accesoriilor creanţelor negarantate. Astfel, art. 37 – Legea 64/1995 prevede “nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate de la data deschiderii prevederii, în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprinse în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus. Prin folosirea sintagmei “nici o dobândă sau cheltuială” legiuitorul a înţeles că pentru acea perioadă debitorul nu datora accesorii nici unui creditor, noţiunea acestui text găsindu-se tocmai în scopul şi spiritul legii 64/1995 care consacră o procedură de executare comună şi egalitară. Nefăcându-se nici o distincţie art. 37 urmează a fi interpretat în sensul că include atât dobânzile propriu-zise cât şi majorările de întârziere, daunele moratorii, penalităţi, deoarece toate reprezintă “cheltuieli pentru debitor”.
De altfel o interpretare că în cazul obligaţiilor bugetare nu ar fi incidente dispoziţiile art. 37 ar însemna crearea unei situaţii favorabile creditorilor bugetari în raport de ceilalţi creditori participanţi la procedură, în condiţiile în care legea nu distinge. Aşa fiind, dispoziţiile art. 37 reprezintă o normă generală care se aplică tuturor creditorilor definiţi prin acest text de lege, iar atunci când legiuitorul a apreciat că se impune o excepţie de la regulă a prevăzut-o explicit. Astfel, prin al. 7 al. art. 60 din Legea 64/1995 aşa cum a fost modificată prin OG 38/2002 se consacră expres că pentru neachitarea obligaţiilor bugetare debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi până la data intrării în faliment.
Deşi se invocă dispoziţiile art. 60 al. 7 – O.G. 38/2002 această dispoziţie legală nu poate fi aplicată în speţă faţă de prevederile exprese ale art. IV – OG 38/ 2002 care prevăd, în consacrarea principiului neretroactivităţii şi procedurile deschise până la data intrării în vigoare a aceste ordonanţe – 02.08.2002 vor continua să fie administrate conform prevederilor legale în vigoare anterior modificărilor.
Cât priveşte invocarea dispoziţiilor O.G. 92/2003 instanţa apreciază că acestea reprezintă dreptul comun în materie fiscală, însă având în vedere că S.C. U. SA se află în procedura prevăzută de Legea 64/1995 tuturor participanţilor la această procedură le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
Ţinând seama de caracterul special al reglementării în materie a reorganizării judiciare şi falimentului conţinute de Legea 64/1995, instanţa apreciază că în cadrul procedurii executării colective ce face obiectul Legii 64/1995 sunt aplicabile dispoziţiile în materie fiscală doar în măsura în care completează reglementarea Legii 64/1995 nu şi în situaţia când există deja dispoziţii legale.
De altfel, modificările aduse Legii 64/1995 şi legislaţiei fiscale denotă respectarea de către legiuitor a principiului priorităţii legii speciale în raport cu norma generală.
Invocarea de către recurentă a incidenţei Ordinului 1365/2004 pentru aprobarea deciziei 5/22 iunie 2004 a comisiei fiscale controlate prevăd modul de aplicare a dispoziţiilor art. 117 al. O.G. 92/2003, art. 15 al. 2 – O.G. 61/2002 nu poate fi reţinută a temei al obligaţiei la plata accesoriilor, pe de o parte că acest ordin nu a fost publicat, iar pe de altă parte atât ordinul cât şi dispoziţiile invocate sunt ulterioare deschiderii procedurii S.C. U. aşa încât aplicarea lor nu se poate face, deoarece ar duce la nerespectarea dispoziţiilor art. IV din O.G. 38/2002 şi a principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Interpretarea dată de instanţa de fond în sensul că art. 37 din Legea 64/1995 se referă şi la accesoriile privind neplata creanţelor fiscale, este în scopul şi spiritul legii, aşa încât instanţa în baza art. 312 al. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
Notă – Prin art. 156 al. 3 din Legea 85/2006, Legea 64/1995 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice altă dispoziţie contrară (inclusiv art. IV din Ordonanţa Guvernului 38/2002) se abrogă.
