Prin sentinţa nr.347 din 27 decembrie 2005, Tribunalul Prahova a admis acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta SC U.R. SA, în contradictoriu cu pârâta DGFP,
a anulat decizia emisă de DGFP, decizia de impunere precum şi raportul de inspecţie fiscală si a constatat că reclamanta nu datorează bugetului de stat suma reprezentând impozit pe profit suplimentar, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, obligând pârâta să restituie reclamantei suma respectivă.
Instanţa de fond a reţinut că în urma unui control efectuat de inspecţia fiscală la SC U.R. SA s-a constatat în sarcina acesteia existenţa unei baze impozabile suplimentare, reprezentând cheltuieli înregistrate în contabilitate la data de 31 decembrie 2004, fără a exista la acea dată facturi fiscale emise de furnizor.
S-a arătat că aferent acestei sume considerată ca fiind nedeductibilă fiscal, a fost calculat un impozit pe profit suplimentar, precum şi dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Instanţa a apreciat că punctul de vedere al expertului contabil potrivit căruia factura fiscală nu este singurul document justificativ care să stea la baza deductibilităţii cheltuielilor, existând şi alte documente justificative, pe care SC U.R. SA le-a utilizat, respectiv documente primare sau contracte în care sunt reglementate sumele datorate.
Din probele administrate, instanţa de fond a considerat că în mod nelegal organul fiscal nu a recunoscut ca deductibile unele cheltuieli cu serviciile înregistrate în contabilitate, la momentul efectuării lor şi pentru care ulterior, au fost emise facturi fiscale.
În opinia instanţei de fond, factura fiscală nu ar constitui singurul document justificativ, care ar sta la baza acordării deductibilităţii fiscale, în acest sens putând fi orice document întocmit în momentul efectuării unei operaţiuni economice, aşa cum rezultă din prevederile art.6 alin.1 din Legea 82/1991.
De asemenea, instanţa de fond a subliniat faptul că şi în art.2 alin. 2 din H.G. 831/1991, se prevede că persoanele juridice şi persoanele fizice vor utiliza, pentru determinarea veniturilor din activităţi de exploatare numai documente tipizate cu regim special comune şi pe economie, iar totodată Anexa 1 A din H.G. 831/1991 cuprinde nomenclatorul formularelor tipizate comune, pe economie, cu regim special şi de unde rezultă că factura poate fi întocmită şi ulterior momentului în care a avut loc operaţiunea comercială.
Instanţa de fond, a considerat că şi alte prevederi legale duc la această concluzie, inclusiv art. 9 alin.1 din Legea nr.414/2000, unde se arată că la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor, iar alin.7 lit.j, menţionează că, cheltuieli nedeductibile sunt cheltuieli înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ potrivit Legii contabilităţii nr.82/1991.
Ori, în opinia instanţei de fond, cheltuielile înregistrate de reclamantă în contabilitate sunt aferente unor venituri şi au la bază documente justificative, respectiv contractele încheiate între părţi şi alte documente primare.
În atare context instanţa de fond, a apreciat că toate cheltuielile considerate de organul fiscal ca fiind nedeductibile, sunt deductibile fiscal, întrucât au fost efectuate în baza unor acte justificative, acţiunea fiind admisibilă în baza art.188 Cod procedură fiscală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs DGFP Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta consideră că instanţa de fond a concluzionat, în mod eronat, că nu doar factura fiscală este document justificativ, în baza căruia cheltuielile pot fi deductibile fiscal, prin ignorarea prevederilor legale incidente în cauză.
Se arată de către recurentă, că în conformitate cu dispoziţiile Codului fiscal şi a Normelor metodologice date în aplicarea acestuia, „înregistrări în evidenţa contabilă se fac cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare”.
Recurenta arată că, în baza HG nr.837/1997, pentru aprobarea modelelor formularelor, comune, privind activitatea financiară şi contabilă şi a Normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, se instituie obligativitatea persoanelor fizice şi juridice, prevăzute la art.1 din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, de a utiliza pentru determinarea veniturilor din activitatea de exploatare, numai formulare tipizate cu regim special, comune pe economie.
În consecinţă, recurenta susţine faptul că numai factura fiscală constituie document justificativ de înregistrare în contabilitatea furnizorului şi a cumpărătorului, astfel definit inclusiv prin anexa nr.1 A la HG nr.831/1997, care precizează funcţiunea acestor formulare.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs, în raport de legislaţia incidentă în cauză, precum şi probele avute în vedere de instanţa de fond, se constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Apreciem că instanţa de fond a concluzionat în mod nelegal şi nejustificativ că nu doar factura fiscală este document justificativ, în baza căruia cheltuielile pot fi deductibile fiscal, neţinând cont de dispoziţiile legale incidente în cauză, de interpretarea raţională şi sistematică a acestora.
În cauză, intimata a înregistrat în evidenţa contabilităţii facturi fiscale, anterior emiterii acestora, justificând decalajul prin existenţa unor contracte comerciale în acest sens. La o simplă analiză a contractelor comerciale prestate, documentele justificative în baza cărora beneficiarul putea înregistra în contabilitate cheltuielile respective, sunt facturile fiscale.
Aceasta datorită faptului că în conformitate cu prevederile Codului fiscal şi a Normelor metodologice date în aplicarea acestora înregistrările în evidenţa contabilă se fac cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ, care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare, iar în HG nr.831/1997 pentru aprobarea modelelor, formularelor comune, privind activitatea financiară şi contabilă coroborate cu normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, se instituie obligativitatea persoanelor juridice şi fizice prev. de art.1 din Legea contabilităţii nr.82/1991 republicată, de a utiliza pentru determinarea veniturilor din activitatea de exploatare numai formularele tipizate cu regim special, comune pe economie.
Acest aspect, nu a fost observat de instanţa de fond şi nu a sesizat faptul că numai factura fiscală constituie document justificativ de înregistrare a contabilităţii furnizorului şi a cumpărătorului şi nu documente emise anterior proforma şi înregistrate în evidenţa contabilă, fără a exista factura fiscală privind livrarea mărfii sau prestarea serviciului către beneficiarul respectiv.
În unele situaţii, se poate observa conform datelor consemnate în înscrisurile fiscale emise de recurentă, că între sumele înregistrate în contabilitate şi sumele înscrise în facturile fiscale emise ulterior, există diferenţe în minus sau în plus, rezultând prezumtiv, că la data înregistrării lor, cuantumul cheltuielilor nu era cert şi concret, ci doar estimativ, conform prevederilor contractuale şi înscrisului proforma.
În acest sens, reclamanta nu este prejudiciată fiscal, suma reprezentând cheltuiala, va deveni sau devine deductibilă fiscal, la data primirii facturilor fiscale de la prestator sau beneficiar, dată la care societatea reclamantă va putea regulariza şi impozitul pe profit stabilit suplimentar.
Acest aspect, nu a fost sesizat de instanţa de fond şi a apreciat greşit faptul că SC U.R.SA a procedat legal şi just prin înregistrarea cheltuielilor de exploatare în evidenţa contabilă, înainte ca furnizorii sau prestatorii săi să emită facturile fiscale, deoarece numai factura fiscală este singurul document justificativ, care atestă că cele stabilite prin contractele comerciale au fost realizate şi înregistrate pentru eventuale deductibilităţi fiscale.
