Prin cererea înregistrată sub nr.1682/121/2008 pe rolul Tribunalului Galaţi reclamantul L S a chemat în judecată pe pârâta AFP, solicitând anularea adresei fiscale nr.21788/13.03.2008 şi a celei din 07.03.2007 emisă de D.G.F.P. şi A.F.P. Galaţi, precum şi obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme achitate, în cuantum de 5.441,16 lei actualizată cu dobânda legală la data plăţii efective.
Prin sentinţa nr.946/25.04.2008 din 25.04.2008 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantului şi a fost obligat pârâta la restituirea taxa de primă înmatriculare.
Împotriva senţinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâta.
Instanţa de recurs consideră că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Privitor la motivul de recurs comun, invocat de D.G.F.P. Galaţi şi D.R.V. Galaţi, în sensul greşitei interpretări a dispoziţiilor legale referitoare la neobligarea reclamantei la plata dobânzilor calculate asupra datoriei vamale, critica hotărârii este nefondată.
Recurentele au precizat că instanţa de fond şi-a motivat opinia, pe temeiul unui text de lege abrogat, ceea ce este nepermis.
Aşadar, prima instanţă a avut în vedere art. 61 alin. 3 din Legea nr. 141/1997, deşi trebuia să observe că acesta a fost abrogat prin art. 108 din O.G. nr. 92/2003 Cod procedură fiscală.
Susţinerea urmează a fi înlăturată, întrucât, litigiul pendinte se referă la un import de bunuri, efectuat la data de 23 august 2001, fiind supus integral, regimului stabilit prin Legea nr. 141/1997, în raport de împrejurarea că O.G. nr. 92/2003 a devenit aplicabilă pe data publicării ei în Monitorul Oficial, respectiv 29 decembrie 2003, ea neretroactivând.
O.G. nr. 92/2003, prevede la art. 199 referitor la conflictul temporal al actelor normative că „reglementările emise în temeiul ordonanţelor de urgenţă prevăzute la art. 200 rămân aplicabile până la data aprobării actelor normative de aplicare a prezentului cod, prevăzute la art. 188, în măsura în care, nu contravin prevederilor acestuia.
Or, art. 188 şi 200 din O.G. nr. 92/2003, nu se referă la Legea nr. 141/1997.
Aşadar, instanţa de fond a reţinut corect aplicabilitatea art. 61 din Legea nr. 141/1997 în ce priveşte taxele vamale datorate, ca urmare a nedovedirii originii comunitare a bunurilor importate, iar în ce priveşte dobânzile calculate de organele de control, a considerat că nu se datorează.
În adevăr, potrivit art. 164 din legea nr. 141/1997, „în caz de neachitare a datoriilor vamale la scadenţă, autoritatea vamală va folosi toate mijloacele de executare silită, încasând şi majorările de întârziere prevăzute de lege”.
Textul citat se coroborează cu dispoziţiile art. 157 din aceeaşi lege, care la pct. 2 stabileşte : „în cazul unor diferenţe ulterioare sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală” şi, care constituie titlu executor (pct. 3 de sub acelaşi articol).
Din interpretarea celor două texte, rezultă că, datoria vamală trebuie constatată mai întâi, printr-un act, care, devine titlu executor, în condiţiile dreptului comun.
Aceasta înseamnă că, prin punerea în executare a titlului, dacă debitorul nu achită datoria vamală la termenul scadent, pot fi percepute majorări de întârziere, iar orice altă susţinere este neavenită în raport de dispoziţiile generale procedurale ce guvernează executarea, dar şi de dispoziţiile speciale citate, referitoare la obligaţiile vamale.
Acest motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat.
Nefondat este şi motivul de recurs formulat de cele două recurente, privitor la nereţinerea culpei importatorului, pentru producerea diferenţelor datoriei vamale şi pentru care se calculează majorări de întârziere, care ar trebui reţinute în sarcina sa.
Dacă sancţiunea aplicată beneficiarului importului de mărfuri considerate iniţial ca fiind de origine comunitară este aceea de a achita diferenţele datoriei vamale, aceeaşi regulă nu mai funcţionează în ce priveşte dobânzile, pentru că la aceasta se opune lipsa intenţiei de a se sustrage de la plata datoriilor vamale, când acestea se constată, cum este cazul de faţă, pentru un import supus regimului suspensiv de perfecţionare activă.
De altfel, astfel cum s-a arătat în cele ce preced la aceasta se opun şi dispoziţiile legale aplicabile citate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursurile D.G.F.P. şi D.R.V. Galaţi urmează a fi respinse ca nefondate.
În ce priveşte recursul, recurenta susţine că în mod nejustificat a fost lipsită de posibilitatea de a demonstra provenienţa comună a bunurilor importate, prin refuzul instanţei de a dispune efectuarea unei expertize.
S-a susţinut că, fiind vorba de dovedirea unei situaţii de fapt, o astfel de limitare probatorie nu poate fi pusă în discuţie, ea putând fi dovedită prin mijloace de probaţiune specifice dreptului comun.
Recurenta omite cu bună ştiinţă faptul că, dovada originii comunitare a bunurilor importate şi supuse regimului suspensiv de perfecţionare activă, se face fie pe declaraţia pe factură, fie prin obţinerea certificatului EUR 1 din partea autorităţii vamale a ţării exportatoare, în condiţiile Protocolului 4.
Se omite de asemenea, şi faptul că, instanţa are latitudinea de a aprecia asupra forţei probante a dovezilor administrate într-un litigiu, cu precizarea că, între proba cu acte şi orice altă probă, autoritate în materia dovedirii unei situaţii de fapt, aparţine actului.
Recurenta nu poate invoca lipsirea nejustificată de a-şi formula apărările, iar din acest punct de vedere, dreptul de apreciere aparţine exclusiv instanţei.
Aşa fiind, critica adusă sub acest aspect hotărârii, este nefondată, instanţa de fond, considerând în mod corect ca fiind lămuritoare dovezile cu acte ce au fost depuse.
Curtea urmează a înlătura şi susţinerea recurentei referitoare la faptul că, prin adresa Z 4215 F – 697/03-1 din 24 noiembrie 2003 autoritatea germană vamală, ca răspuns la cele solicitate de partea română, în cadrul controlului a posteriori, s-a referit la alte facturi decât cele incriminate.
În recurs, din oficiu, au fost solicitate precizări în acest sens, iar prin actele depuse, rezultă că adresa respectivă face dovada verificării şi a lotului de bunuri cuprinse în cele trei facturi, cu precizarea expresă că acestea nu sunt originare din comunitatea europeană.
Recurenta susţine că această infirmare a autorităţii vamale germane a dovezii de origine a mărfurilor importate, încalcă prevederile art. 32 din Protocolul România – UE, întrucât nu conţine elementele obligatorii impuse de acest Protocol şi anume absenţa menţiunii că documentele sunt autentice, dacă produsele pot fi considerate ca fiind originare, dacă îndeplinesc condiţiile stipulate în Protocol.
La fila 12 dosar fond există adresa autorităţii vamale germane, din al cărei conţinut (în traducere) rezultă că elementele invocate de recurentă, se regăsesc în acest act.
În fine, o ultimă critică, se referă la faptul că bunurile importate, sunt bunuri uzate, colectate de exportator pe teritoriul Germaniei şi care, potrivit art. 5 lit. h din Protocol, sunt considerate ca fiind de origine comunitară, ab initio.
Această susţinere este infirmată de adresa autorităţii vamale a ţării exportatoare, iar faptul că bunurile sunt uzate, nu induce în mod obligatoriu concluzia că acestea provin din spaţiul comunitar.
