Modalitatea de aducere la cunoştinţa clienţilor a tarifelor practicate de un prestator de servicii


MODALITATEA DE ADUCERE LA CUNOŞTINŢA CLIENŢILOR A TARIFELOR PRACTICATE DE UN PRESTATOR DE SERVICII

În ceea ce priveşte susţinerea petentei că în ghid tarifele utilizate sunt prezentate vizibil şi neechivoc, instanţa având în textul art. 25 din O.G. nr. 21/1992 apreciază că acest lucru nu este suficient. Menţionarea în ghid nu întruneşte condiţiile prevăzute de acest text, anume să fie indicate în mod vizibil, neechivoc şi uşor de citit. Îndeplinirea acestor condiţii poate avea loc doar prin afişarea tarifelor, astfel nici existenţa unui site nu este suficient pentru a atinge scopul acestei dispoziţii, anume cel de informare corectă şi completă a cetăţenilor într-o manieră accesibilă şi uşor de citit. Instanţa apreciază că prin susţinerile petentei din plângere, anume că tarifele sunt prevăzute în ghid şi pe site, aceasta recunoaşte implicit că la punctul de lucru nu exista o afişare a tarifelor la data controlului.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 3341/2015, pronunţată în dosarul nr. 42493/299/2014

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19.02.2015 ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, petenta DHL IR S.R.L. în contradictoriu cu intimatul C.J.P.C. BN, a solicitat instanţei să dispună anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0635176 din data de 26.08.2014, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate cu sancţiunea avertismentului.

În motivare, petenta a precizat faptul că a fost sancţionată prin procesul-verbal contestat pentru că nu existau afişate tarifele aferente serviciului de transport, precum şi că nu a săvârşit contravenţia prevăzută de art. 50 alin. 1 lit. d din O.G. nr. 21/1992.

Petenta a precizat în ghidul care la data controlului se afla la punctul de lucru tarifele au fost prezentate vizibil şi neechivoc, precum şi faptul că aceste informaţii sunt prezentate şi pe site.

S-a precizat că intimatul nu a probat că aceasta a săvârşit fapta reţinută cu vinovăţie, precum şi că organul constatator, conform jurisprudenţei CEDO, are obligaţia de a dovedi faptele reţinute.

În motivarea subsidiarului, petenta a precizat că neafişarea propriu-zisă la punctul de lucru poate reprezenta cel mult o faptă de o gravitate redusă şi că nu există vreo plângere din partea vreunui consumator privind modul de calcul al tarifului de către aceasta.

Plângerea nu a fost motivată în drept.

În probaţiune, petenta a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu înscrisuri, sens în care a anexat plângerii procesul-verbal contestat (f. 5-8).

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 20 de lei (f. 13), astfel cum prevede art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 17.11.2014 intimatul a depus întâmpinare (f. 18-21) prin care a invocat excepţia necompetenţei Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea plângerii.

În motivare, a precizat că la data controlului efectuat la punctul de lucru al petentei s-a constatat că nu exista o informare corectă a consumatorilor cu privire la tarifele practicate, astfel nu existau afişate tarifele privind prestarea serviciilor în mod vizibil, într-o formă neechivocă şi uşor de citit.

La data controlului operatorul economic nu a prezentat registrul unic de control.

Intimatul a precizat că scopul indicării tarifelor în mod vizibil şi neechivoc este de a da consumatorilor informaţiile necesare, suficiente şi uşor de comparat, astfel să aibă posibilitatea de a face alegerea corectă.

Art. 3 lit. b din O.G. nr. 21/1992 prevede că informarea consumatorilor trebuie să îndeplinească patru condiţii cumulative: să fie corectă, completă, precisă şi să fie făcută asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor sau serviciilor oferite.

Intimatul precizează că sancţiunile au fost aplicate cu respectarea dispoziţiilor în vigoare, fiind proporţionale.

În drept, intimatul a invocat prevederile art. 205 C.proc.civ., O.G. nr. 2/2001 şi Legea nr. 252/2003.

În probaţiune, a solicitat instanţei încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri.

Petenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin Sentinţa civilă nr. 775/2015 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza spre soluţionare Judecătoriei Bistriţa.

Instanţa a încuviinţat şi administrat în prezenta cauză proba cu înscrisuri pentru ambele părţi.

La termenul din data de 23.04.2015 instanţa a reţinut cauza în pronunţare şi a amânat pronunţarea pentru data de 30.04.2015.

Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la probele administrate, raportat la temeiurile de drept incidente, reţine următoarele:

În fapt, prin procesul-verbal de contravenţie seria ANPC nr. 160/1010 din data de 26.08.2014 petenta a fost sancţionată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 25 din O.G. nr. 21/1992 şi i s-a aplicat sancţiunea contravenţională a amenzii în cuantum de 4.000 lei, precum şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 7 lit. b din Legea nr. 252/2003 pentru care i s-a aplicat sancţiunea avertismentului.

În drept, art. 25 din O.G. nr. 21/1992 prevede: „ preţurile şi tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit”.

Art. 7 lit. b din Legea nr. 252/2003 postulează: „constituie contravenţii următoarele fapte:  b) neprezentarea registrului unic de control la solicitarea organelor de control specializate, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1)”.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este supus controlului de legalitate şi temeinicie al instanţei.

Verificând legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat, instanţa reţine că acesta a fost întocmit cu  respectarea dispoziţiilor prevăzute de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, neexistând niciunul dintre motivele de nulitate absolută prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 şi care pot fi reţinute de instanţa de judecată din oficiu. Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor conţine menţiunile privitoare la numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, denumirea şi sediul contravenientului, descrierea faptei săvârşite, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.

Instanţa constată că petenta nu a invocat niciun motiv de nulitate al procesului-verbal contestat, deşi a avut această posibilitate.

Având în vedere plângerea contravenţională instanţa constată că petenta a contestat temeinicia şi proporţionalitatea sancţiunii aplicate prin procesul-verbal contestat doar cu privire la prima contravenţie reţinută în sarcina, anume cea prevăzută de art. 25 din O.G. nr. 21/1992. Astfel, instanţa va proceda la analizarea temeiniciei şi proporţionalităţii doar cu privire la prima contravenţie.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa reţine că procesul-verbal de contravenţie este un act juridic administrativ ce se bucură, datorită calităţii de reprezentant al statului a celui ce îl încheie, de o prezumţie de validitate şi temeinicie, prezumţie care este însă relativă şi care poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Totodată, instanţa reţine că prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se introduce o obligaţie în sarcina statelor, respectiv obligaţia ca în procedurile ce poartă asupra unei acuzaţii în materie penală de a reveni sarcina probei organelor statului. Astfel, prin intermediul art. 20 din Constituţie, ce reglementează aplicabilitatea Convenţiei în dreptul intern, se introduce obligaţia statului de a proba prin organele sale, orice acuzaţie în materie penală.

Conform jurisprudenţei Curţii Europeană a Drepturilor Omului în cauza N.G. împotriva României s-a arătat faptul că dacă instanţele naţionale, prin hotărâri motivate, analizează motivele de nulitate invocate în speţă şi consideră că acestea nu atrag nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de petent, acest aspect este suficient pentru a nu pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acestuia de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

Totodată, în decizia H. şi alţii c. României, Curtea a precizat că, prevederile art. 6 par. 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumţii, de fapt sau de drept, să conţină garanţii care să constituie limite ale aplicării acestor prezumţii, Curţii revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.

De altfel, prin Decizia nr. 205/2009, pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art.16, art.17 şi art.19 alin.1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, s-a arătat că „instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie”.

De asemenea, trebuie reţinută şi Decizia nr. 83/08.03.2002 şi Decizia nr. 197/2003 ale Curţii Constituţionale, prin care aceasta a arătat că dispoziţiile OG 2/2001 sunt în deplină concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie şi cu jurisprudenţa CEDO. De asemenea, Curtea a arătat că OG 2/2001, respectă atât procedural cât şi din punct de vedere al administrării probatoriului cerinţele art. 6 din Convenţie şi că nu se poate considera că procedura contravenţională ar contraveni principiului din materie penală, in dubio pro reo.

Având în vedere aceste principii, instanţa constată că procesul-verbal de contravenţie  reprezintă un mijloc de probă şi conţine constatări personale ale agentului de poliţie aflat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

În cauza de faţă, instanţa reţine că deşi a avut posibilitatea să facă dovada că situaţia de fapt reţinută de agentul constatator nu este în conformitate cu realitatea, petentul nu a făcut acest lucru.

Raportat la cele reţinute mai sus, instanţa apreciază ca neîntemeiate susţinerile petentei conform cărora intimatul este cel căruia îi incumbă sarcina probei având în vedere jurisprudenţa CEDO.

În ceea ce priveşte susţinerea petentei că în ghid tarifele utilizate sunt prezentate vizibil şi neechivoc, instanţa având în textul art. 25 din O.G. nr. 21/1992 apreciază că acest lucru nu este suficient. Menţionarea în ghid nu întruneşte condiţiile prevăzute de acest text, anume să fie indicate în mod vizibil, neechivoc şi uşor de citit. Îndeplinirea acestor condiţii poate avea loc doar prin afişarea tarifelor, astfel nici existenţa unui site nu este suficient pentru a atinge scopul acestei dispoziţii, anume cel de informare corectă şi completă a cetăţenilor într-o manieră accesibilă şi uşor de citit.

Instanţa apreciază că prin susţinerile petentei din plângere, anume că tarifele sunt prevăzute în ghid şi pe site, aceasta recunoaşte implicit că la punctul de lucru nu exista o afişare a tarifelor la data controlului.

Petenta a menţionat în plângere că intimatul nu a probat vinovăţia sa. Instanţa apreciază că sarcina probei aparţine petentei. Întrucât agenţii intimatului au constatat personal existenţa unor neregularităţi la punctul de lucru al petentei din municipiul Bistriţa aceştia au încheiat procesul-verbal pe numele petentei întrucât acesteia îi incumbă sarcina de a respecta dispoziţiile legale, anume de a-şi îndeplini obligaţiile.

Mai mult, chiar dacă s-ar reţine că existenţa informaţiilor privind tarifele în ghid ar fi suficientă, instanţa reţine că nici în ghid informarea consumatorilor nu s-a realizat vizibil, neechivoc şi uşor de citit.

Astfel, în procesul-verbal contestat s-a reţinut, în urma constatării personale de către agenţi, că la data controlului în prezenta consumatorilor s-au efectuat servicii pentru consumatori şi s-au emis facturii în care exista taxa de transport şi o taxă de 730 care a fost explicată de angajaţii petentei ca fiind o taxă de corecţie combustibil. Această taxă nu era afişată şi anunţată consumatorilor. Aşadar, petenta nu a realizat o informare corectă nici măcar în ghidul existent la punctul de lucru din Bistriţa. Întrucât aceste fapte au fost în mod personal constatate de agenţii intimatului, instanţa reţine că petenta ar fi trebuit să facă dovada contrară. Având în vedere faptul că petenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, sens în care a depus doar procesul-verbal contestat, instanţa reţine că petenta nu a făcut dovada că cele reţinute de agenţi nu sunt în conformitate cu realitatea.

Pentru aceste considerente, instanţa apreciază că procesul-verbal contestat este temeinic.

Referitor la proporţionalitatea sancţiunii, instanţa apreciază drept justificat cuantumul amenzii aplicate de 4.000 pentru prima contravenţie reţinută în sarcina petentei ale cărei limite sunt între 1.000 lei şi 10.000 lei, astfel cum prevede art. 50 alin. 1 lit. d din O.G. nr. 21/1992.

În conformitate cu  dispoziţiile art. 21 alin. 3 O.G. nr. 2/2001, sancţiunea trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Instanţa constată că nivelul amenzii corespunde pericolului social al faptei şi conduitei petentei.

Dispoziţia încălcată are ca scop protejarea intereselor consumatorilor prin informarea lor corectă, completă şi precisă. În acest sens printre drepturile consumatorului art. 3 lit. a din O.G. nr. 21/1992 prevede: „de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori”.

Totodată, instanţa constată că amenda aplicată este orientată spre minim, precum şi că prin procesul-verbal contestat în sarcina petentei s-a mai reţinut săvârşirea unei contravenţii – cea prevăzută de art. 7 lit. b din Legea nr. 252/2003 pentru care i s-a aplicat sancţiunea avertismentului. Pentru această din urmă contravenţie legea prevede sancţiunea amenzii de la 10.000 lei la 20.000 lei.

Având în vedere existenţa a două contravenţii reţinute în sarcina petentei prin procesul-verbal contestat coroborat cu faptul că pentru cea care are limitele amenzii mai mari i s-a aplicat petentei sancţiunea avertismentului, instanţa apreciază că scopul aplicării sancţiunilor contravenţionale nu poate fi atins prin înlocuirea amenzii contravenţionale în cuantum de 4.000 lei pentru prima contravenţie reţinută cu sancţiunea avertismentului.

Instanţa consideră că dispoziţiile art. 21 alin. 3 O.G. nr. 2/2001 au fost respectate cu ocazia aplicării sancţiunii contravenţionale, aceasta fiind una proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite de către petentă.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge plângerea ca neîntemeiată şi va menţine procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria ANPC nr. 160/1010 din data de 26.08.2014 întocmit de intimat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, apelanta DHL I.R. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate cu consecinţa: în principal, a anulării/desfiinţării procesului – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 0635176 din 26.08.2014; în subsidiar, a înlocuirii sancţiunii contravenţionale aplicate cu sancţiunea avertismentului.

Tribunalul examinând, conform dispoziţiilor art. 476-478 Cod procedură civilă, hotărârea atacată, constată că aceasta este temeinică şi legală, instanţa de fond făcând o corectă interpretare a probelor administrate şi o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale în materie.