Prin plângerea înregistrată la Judecătoria Tecuci petenta M Z a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie G – pentru Poliţia mun. T, anularea procesului verbal de contravenţie seria xxxx nr.xxxxxxxx din 16.04.2013 .
In motivare, petenta a arătat că, la data de 16.04.2013, s-a deplasat în mun. T , deoarece era necesar ca să ducă la domiciliul său un fizioterapeut pentru soţul său care suferise o intervenţie chirurgicală pe creier . in raport de jurisprudenţa CEDO, petentului îi sunt recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală, printre care şi prezumţia de nevinovăţie. Nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiei prev. de art. 100 alin.3 lit.b din OUG 195/2002 , întrucât a fost oprită înainte de trecerea de pietoni, iar la acel marcaj de trecere de pietoni, din dreptul fostului Cinema Arta, nu exista vizibilitate pentru ca agentul constatator să poată face menţiunea că ar fi surprins-o la acel marcaj .
In drept, şi-a întemeiat plângerea pe disp. OG 2/2001 , OUG nr.195/2002 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
A depus la dosar procesul verbal atacat şi acte medicale.
In urma comunicării plângerii contravenţionale , conform art. 201 NCPC organul constatator a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca nefondată.
In motivare, organul constatator a arătat că reţinerea în sarcina petentului a contravenţiei prev. de art. 100 alin.3 lit.b din OUG 195/2002 este temeinică şi legală. Mai mult, petenta nu a negat cu ocazia întocmirii procesului verbal că fapta reţinută în sarcina sa nu este reală, ci a consemnat la rubrica „alte menţiuni” „Nu am acordat prioritate, mă grăbeam „ . Se poate observa faptul că petenta nu a avut de formulat obiecţiuni cu prilejul întocmirii procesului verbal de contravenţie, semnându-l fără rezerve, fapt a cărui semnificaţie nu poate fi decât aceea a acordului cu privire la menţiunile consemnate şi sancţiunea aplicată de către agentul constatator. Astfel, în lipsa dovedirii unor împrejurări care să ateste că persoana sancţionată s-a aflat în eroare sau a fost constrânsă să semneze actul fără obiecţiuni, simpla negare a situaţiei de fapt în aceste condiţii nu poate conduce la înlăturarea prezumţiei de veridicitate a celor expuse în procesul verbal contestat.
In drept, şi-a întemeiat întâmpinarea pe disp. OG nr.2/2001 şi ale OUG nr.195/2002.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin procesul – verbal seria xxxxxx nr.xxxxxxxxxxxx din 16.04.2013, petenta M Z a fost sancţionată cu amendă de 300 lei pentru săvârşirea contravenţiei prev. de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002, constând în aceea că, la data de 16.04.2013, a condus autoturismul cu număr de înmatriculare GL 86 SCG, pe str. Ion Petrovici din T, dinspre sensul giratoriu către Unirea şi, la trecerea de pietoni de lângă Cinema „Arta” , nu a acordat prioritate de trecere unui pieton angajat în traversarea străzii.
Instanţa a reţinut că, pentru a putea fi sancţionată o fapta contravenţională, se impun a fi îndeplinite două tipuri de cerinţe: intrinseci, constând în încălcarea cu vinovăţie a unei norme de drept, faptă care va atrage după sine o sancţiune prevăzută de lege, dar şi extrinseci constând în constatarea corespunzătoare a faptei respective de către o persoană abilitată în acest sens – agentul constatator. În plus, agentului constatator îi incumbă obligaţia de a respecta o serie de forme expres prevăzute de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, ce au menirea de a proba dincolo de orice îndoială existenţa faptei, vinovăţia contravenientului şi legalitatea actului realizat în acest sens .
Sub aspectul condiţiilor de formă, instanţa a apreciat că procesul-verbal de contravenţie este legal întocmit, respectând dispoziţiile art.16-17 din O.G. nr.2/2001.
Analizând şi temeinicia procesului-verbal atacat, instanţa a reţinut că petenta nu a făcut proba contrarie celor reţinute şi descrise în procesul-verbal de contravenţie şi nici nu au existat motive de nulitate ale acestuia, actul sancţionator făcând prin el însuşi dovada situaţiei de fapt reţinute de agentul constatator, în acord cu jurisprudenţa CEDO.
Din această perspectivă, instanţa a apreciat că procesul-verbal de contravenţie are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului cât timp acesta din urmă nu este în măsură să prezinte o probă contrară.
În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Ioan Pop c. României (cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), unde Curtea Europeană a avut din nou ocazia de a analiza aplicabilitatea garanţiilor specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție, în domeniul contravențional, precum și modalitatea concretă în care instanțele naționale au respectat prezumția de nevinovăție a petentului.
Astfel, Curtea Europeană a statuat că, amenda aplicată în temeiul O.U.G. nr. 195/2002 şi suspendarea dreptului de a conduce se includ în sfera acuzaţiei în materie penală, iar scopul pur punitiv al amenzii aplicabile, precum și caracterul general al normei de incriminare, au fost cele două elemente determinante care au permis Curții să aprecieze că în cauză sunt aplicabile garanțiile specifice materiei penale. Însă,Curtea nu înlătură prezumţia de legalitate a procesului-verbal din procedura contravenţională română, ci impune echilibrul ce trebuie să existe între prezumția de nevinovăție specifică materiei și prezumția de legalitate și validitate a procesului-verbal de contravenție. Ceea ce apare ca fiind esențial din punctul de vedere al instanței europene este faptul că instanțele naționale i-au oferit petentului cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părții responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.
Ori, prin plângerea formulată, petenta s-a limitat doar la expunerea unor motive de netemeinicie a procesului-verbal, fără a administra şi probe în acest sens.
Însă, în temeiul 34 din OG nr.2/2001, instanţa a considerat că sancţiunea avertismentului este suficientă pentru a i se atrage atenţia petentei asupra pericolului social al faptei săvârşite, cu recomandarea de a respecta şi de a intra în legalitate cu dispoziţiile legale încălcate.
Potrivit art.7 din OG nr.2/2001, avertismentul se dispune în cazul în care fapta este de o gravitate redusă, putându-se aplica chiar şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.
Potrivit art.21 al.3 din acelaşi act normativ, sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
Instanţa a avut în vedere că scopul preventiv al legii, faţă de fapta contravenţională săvârşită de petentă, poate fi atins prin aplicarea sancţiunii avertismentului, având în vedere că , din actele dosarului, a rezultat că se află la prima abatere de acest fel.
