Plângeri contravenţionale. Analiza probelor trebuie făcută ţinând cont de ansamblul acestora, nu în mod trunchiat.
Prin sentinţa civilă nr. 919 din 13.05.2010, Judecătoria Găeşti a admis plângerea contravenţională formulată de petentul PA, a anulat procesul verbal contestat de acesta şi a dispus exonerarea petentului de la plata amenzii aplicate prin acest act şi de la celelalte măsuri cuprinse în acesta.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul legalităţii, că procesul verbal a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 17 din O.G. 2/2001, neexistând motive de nulitate expresă care să poată fi invocate de instanţă din oficiu. Astfel, s-a constatat că procesul-verbal cuprinde menţiuni privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.
În privinţa motivului de nulitate invocat de petent în sensul că procesul-verbal trebuia încheiat potrivit modelului prevăzut în anexa 1D, conform art. 181 alin. 1 din H.G. 1391/2006, instanţa a reţinut că această critică este neîntemeiată. Folosirea formularului de proces-verbal prevăzut în anexa nr. 1A din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în loc de cel prevăzut în anexa nr. 1D, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 181 alin. 1 din acelaşi act normativ, nu atrage nulitatea absolută a procesului-verbal. Nerespectarea dispoziţiilor cu privire la forma actului constatator poate duce la nulitatea relativă a acestuia, dar numai în măsura în care este dovedită o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată. Or, în cauză nu s-a invocat o astfel de vătămare.
De asemenea, referitor la motivul de nulitate constând în greşita încadrare juridică a faptei, instanţa a reţinut că acest motiv ar putea atrage nulitatea procesului-verbal numai în condiţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, adică numai dacă s-ar fi făcut dovada unei vătămări care să nu fi putut fi înlăturată decât prin anularea actului. În plus, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 121 alin. 1 din H.G. 1391/2006 au caracter general, instituind o obligaţie în sarcina tuturor conducătorilor auto, iar art. 102 alin. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2002 este chiar textul de lege care reglementează contravenţia reţinută în sarcina petentului, respectiv depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv.
Procedând apoi la analiza temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că situaţia de fapt reţinută de agentul constatator nu corespunde realităţii.
Instanţa de fond a reţinut că, în prezenta speţă, fapta imputată petentului poate fi calificată drept „acuzaţie în materie penală”, conform criteriilor alternative stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, hotărârea Engel şi alţii împotriva Olandei din 8 iunie 1976, hotărârea Lauko împotriva Slovaciei din 2 septembrie 1998, hotărârea Anghel împotriva României din 4 octombrie 2007), şi anume: calificarea faptei dată în dreptul intern, natura faptei, natura şi gradul de gravitate al sancţiunii ce urmează a fi aplicată.
Analizând aceste criterii, instanţa a constatat, pe de o parte, că dreptul intern nu califică drept „penală” contravenţia ce a fost reţinută în sarcina petentului, însă acest aspect nu are decât o valoare relativă.
Pe de altă parte, instanţa a arătat că dispoziţiile legale apreciate a fi încălcate de petent au un caracter general, adresându-se tuturor persoanelor cărora le impune un anumit comportament, stabilind şi o sancţiune pentru a descuraja şi a pedepsi. Instanţa a avut în vedere şi natura sancţiunii ce a fost aplicată în urma angajării răspunderii contravenţionale a petentului care este amenda în cuantum de 540 lei, o sancţiune ce are caracter punitiv şi preventiv.
Faţă de aceste împrejurări, fapta imputată petentului având „caracter penal”, instanţa a considerat că în speţă devin aplicabile garanţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, petentul beneficiind în consecinţă de prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare, instanţa a apreciat că intimatul avea obligaţia să facă dovada faptei reţinute în procesul-verbal de contravenţie, îndoiala profitând contravenientului.
În ceea ce priveşte dovada, instanţa a arătat că procesul-verbal de contravenţie poate să se bucure de o prezumţie de legalitate şi temeinicie numai cu respectarea unor limite rezonabile, luând în considerare miza litigiului şi respectarea dreptului la apărare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Salabiaku împotriva Franţei din 7 octombrie 1988, hotărârea Telfner împotriva Austriei din 20 martie 2001, hotărârea Anghel împotriva României din 4 octombrie 2007). Prezumţia de veridicitate a faptelor constatate de agent nu poate opera decât până la limita la care, prin aplicarea ei, s-ar ajunge ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrară celor consemnate în procesul-verbal.
Având în vedere că, în cauză, din fotografiile video-radar depuse la dosar de intimat nu reiese că autovehiculul având nr. de înmatriculare … a circulat cu viteza de 182 km/h, instanţa a reţinut că nu au fost respectate dispoziţiile pct. 3.5.1 din Norma de metrologie legală 021-05 N.M.L. “Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)”, prin urmare înregistrarea nu poate fi folosită ca probă.
Astfel, precizează instanţa de fond, în primele 5 fotografii nu se poate distinge numărul de înmatriculare al autovehiculului filmat. Instanţa a reţinut că doar în cea de-a 6 a fotografie se poate distinge numărul de înmatriculare al autovehiculului, însă viteza T (ţintă) este de 152 km/h.
De asemenea, instanţa a constatat că viteza T de 182 km/h este înscrisă doar în prima fotografie video-radar, însă din cuprinsul acesteia nu reiese numărul de înmatriculare a autovehiculului şi nici marca acestuia, neputându-se stabili dacă acesta a fost autoturismul condus de petent.
Instanţa a mai subliniat că pentru clarificarea situaţiei de fapt, prin adresa emisă la data de 25.02.2010, a fost solicitat suportul cu înregistrarea video-radar, însă la data de 12.03.2010 intimatul a comunicat că nu poate pune la dispoziţie înregistrarea video-radar, întrucât din lipsa casetelor video necesare unei bune desfăşurări a activităţilor de filmare a abaterilor la încălcarea regimului legal de viteză, se procedează la stocarea imaginilor pe planşe foto, după care casetele sunt refolosite în procesul de constatare a contravenţiilor.
Astfel, a apreciat instanţa de fond, fotografiile video-radar depuse la dosar de către intimat nu pot fi avute în vedere ca probă în sprijinul temeiniciei procesului-verbal. În lipsa probelor care să dovedească săvârşirea faptei de către petent, respectiv planşa foto sau înregistrarea video, prezumţia de nevinovăţie a petentului îşi produce efectele. În caz contrar, prin aplicarea prezumţiei de veridicitate a procesului-verbal, petentul ar fi pus în imposibilitatea de a proba că nu a săvârşit fapta contravenţională.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa a apreciat că în cauză nu s-a dovedit faptul că petentul a fost înregistrat conducând cu viteza de 182 km/h, astfel încât plângerea petentului este întemeiată.
Împotriva sentinţei civile mai sus precizate, intimatul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intimatul a arătat, în cererea de recurs formulată, că la momentul efectuării primei poze, autoturismul era prea departe de aparatul radar şi de aceea nu se poate vedea numărul de înmatriculare al acestuia. Intimatul a mai susţinut că autoturismul a fost înregistrat cu viteza maximă de 182 km/h, adică viteza care apare în prima fotografie, ceea ce se explică prin aceea că aparatul radar înregistrează la o distanta de 800-1000 m, astfel că numai din succesiunea planşelor fotografice se poate deduce că este vorba de acelaşi autovehicul.
Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia nr. 713 din 01.09.2010, a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins plângerea contravenţională.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit probele administrate în cauză.
Tribunalul Dâmboviţa, analizând recursul formulat de intimat, a reţinut că înregistrarea s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 109 alin. 2 din O.U.G. 195/2002, documentaţia aparatului radar fiind depusă la dosar.
Tribunalul a apreciat că instanţa de fond a analizat trunchiat probele aflate la dosar, inclusiv imaginile din planşa fotografică, în mod greşit considerând că nu pot fi avute în vedere aceste fotografii atât timp cât nu toate indică numărul de înmatriculare al autovehiculului. Tribunalul a stabilit că probele trebuie analizate corelat, în ansamblul lor, nu trunchiat, astfel încât hotărârea să se întemeieze pe toate probele cauzei. Astfel, a arătat Tribunalul, primele fotografii nu pot fi ignorate din ansamblul probator, chiar dacă nu se vede clar numărul de înmatriculare al autovehiculului, pentru că nu există indicii că aceste fotografii ar aparţine altui autoturism.
A mai precizat Tribunalul că, de regulă, în timpul mersului, la vederea maşinii de poliţie, şoferul frânează, de aceea într-una dintre fotografii apare viteza de 182 km/h (foto 1), iar în altă fotografie apare viteza de 152 km/h (foto 6).
Pe de altă parte, a continuat Tribunalul în motivarea deciziei, nici petentul nu a adus niciun contraargument care să combată cele susţinute în procesul verbal, simpla menţiune în procesul verbal de nerecunoaştere a abaterii nefiind suficientă.
