Salariaţi cu funcţii de conducere responsabili pentru nesupravegherea activităţii personalului din subordine
C. muncii, art. 270 alin. (1), art. 271 Legea nr. 22/1969, art. 28-30
în cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a altor persoane, din neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în sensul că acestea sunt ţinute să despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul ei direct.
într-o atare acţiune, instanţa trebuie să verifice dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
C.A. Piteşti, s. civ., confl. mun., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 178/R-CM din 27 februarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 908/CM din 15 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată aceasta să plătească pârâtului B.J. suma de 3.000 lei, pârâtului D.J.D. suma de 1.500 lei şi pârâtului J.N. suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că pârâţii au fost salariaţi ai Cooperativei de credit D.T, îndeplinind următoarele funcţii:
D.J.D. – preşedinte în perioada 6 martie 2002 – 31 ianuarie 2003; N.J. preşedinte în perioada 11 octombrie 2000 -6 martie 2002; B.J. – şef în perioada 1990 – 31 ianuarie 2003; J.G. revizor contabil în perioada 1 octombrie 1990 – 31 ianuarie 2003.
Ca urmare a fuziunii realizate între cooperativele de credit D.T şi Cooperativa de Credit Muntenia, prin absorbţie, prima a dispărut, activul şi pasivul acesteia fiind preluate de către reclamantă.
Prin sentinţa penală nr. 245 din 15 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, reclamanta, ca succesoare a Cooperativei de Credit D.T şi în calitate de parte responsabilă civilmente a fost obligată, în solidar, cu fosta salariată, casiera E.E., la acoperirea prejudiciului cauzat prin activitatea frauduloasă a acesteia din urmă, creditorilor deponenţi şi care s-a ridicat, în final, la suma de 104.232 lei. Sentinţa penală în cauză a rămas definitivă prin decizia penală nr. 553 din 11 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Ca urmare a acestei situaţii, reclamanta a procedat la iniţierea unei acţiuni în regres împotriva condamnatei E.E. pentru recuperarea sumelor achitate cu titlu de despăgubiri, creditorilor deponenţi. Având în vedere starea civilă a fostei casiere, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor E.E. şi E.D., solicitând partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul căsătoriei. Această acţiune a fost formulată la data de 22 februarie 2005 la Judecătoria Topoloveni.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 24 februarie 2006 în dosarul nr. 336/2005, Judecătoria Topoloveni a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada existenţei unei stări de insolvabilitate la data introducerii acţiunii în patrimoniul pârâtei E.E., care să o îndrituiască la promovarea acţiunii de partajare a bunurilor comune ale soţilor E.
Conform menţiunii efectuate de grefa Judecătoriei Topoloveni, sentinţa menţionată a rămas definitivă, prin neapclarc.
Deosebit de aceasta, tribunalul a reţinut că prin actul de partaj voluntar încheiat între soţii E. şi autentificat prin încheierea biroului notarului public nr. 5272 din 28 decembrie 2004, aceştia au stabilit partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, prin atribuirea în patrimoniul fiecăruia a lotului stabilit conform înţelegerii.
In legătură directă cu cele arătate, tribunalul a reţinut şi că la data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei E.E. pentru activitatea frauduloasă desfăşurată în perioada 11 octombrie 2000-31 ianuarie 2003, era finalizat prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei nr. 553 din 11 noiembrie 2004.
Urmare a prezumţiei stării de insolvabilitate a fostei casiere, reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de la E.E., fiind evident, aşadar, caracterul subsidiar al cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte acţionarea în instanţă a
persoanelor cu funcţii de conducere, responsabile pentru nesuprave-gherea activităţii salariaţilor din subordine.
Cu toate acestea, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat în principal pretenţiile îl constituie dispoziţiile art. 270, art. 271 C. muncii, care reglementează răspunderea patrimonială pentru fapta proprie a salariatului, care în activitatea desfăşurată, cauzează angajatorului un prejudiciu.
In ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, acest act normativ reglementează conducerea activităţii zilnice a acestui tip de unitate, activităţile ce trebuie îndeplinite şi condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată desfăşura servicii strict legate de activitatea unei cooperative de credit.
Ordonanţa amintită trebuie analizată şi prin perspectiva Legii nr. 22/1969, în privinţa căreia tribunalul a reţinut necesitatea îndeplinirii unor condiţii strict delimitate de lege pentru ca o persoană să aibă calitatea de gestionar. Legea nr. 22/1969 instituie o prezumţie relativă de vinovăţie a gestionarului în producerea unui prejudiciu unităţii în cadrul cărcia îşi desfăşoară activitatea, care poate fi răsturnată prin dovada contrară.
Dispoziţiile legii gestionarilor fac trimitere, prin art. 28-30, la existenţa unei răspunderi cu caracter subsidiar, care antrenează vinovăţia celui vinovat de angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în funcţia de gestionar, fără respectarea condiţiilor strict delimitate de lege, precum şi a neluării măsurilor de înlocuire a gestionarului carc nu-şi îndeplineşte atribuţiile în mod corespunzător.
Cu toate acestea, pentru a putea solicita incidenţa unei astfel de răspunderi, trebuie, fără dubiu, făcută dovada că salariaţii în cauză şi-au încălcat îndatoririle de serviciu, prin arătarea concretă a acestora, urmând a fi stabilită şi legătura de cauzalitate între încălcarea acestor îndatoriri şi paguba suferită.
Tribunalul a mai reţinut şi faptul că răspunderea subsidiară, prin însăşi natura ei, intervine, pe latură patrimonială, numai în momentul în care au fost epuizate toate căile posibile de recuperare a pagubei create de salariatul gestionar responsabil.
Din acest ultim punct de vedere, tribunalul a apreciat că acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, neexistând posibilitatea recunoscută de legislaţia românească în vigoare, de a înlătura starea de pasivitate a creditorului în recuperarea pagubei de la adevăratul debi
tor şi încercarea acoperirii prejudiciului prin chemarea în judecată a unor posibili debitori subsidiari.
Astfel, ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată privind partajul bunurilor dobândite de soţii E. în timpul căsătoriei, Judecătoria Topoloveni pronunţă sentinţa civilă nr. 72 din 24 februarie 2006 prin care respinge acţiunea promovată de Cooperativa de credit Muntenia. Starea de pasivitate a reclamantei este dovedită prin nede-clararea căilor legale de atac împotriva hotărârii pronunţate care, prin neapelare, a rămas definitivă şi pe cale de consecinţă şi irevocabilă.
Pe de altă parte, cu toate că împotriva fostei casiere E.E. fusese desfăşurat un proces penal finalizat prin condamnarea acesteia, dar şi prin obligarea sa în solidar cu reclamanta la acoperirea prejudiciului cauzat deponenţilor creditori, la data de 24 decembrie 2004 a fost încheiat actul de partaj voluntar între soţii E., prin care aceştia şi-au împărţit bunurile dobândite în căsătorie.
In calitatea sa de creditoare a fostei salariate, reclamantei îi erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 975 C. civ. care reglementează acţiunea pauliană (revocatorie) şi care permite creditorului atacarea unui act pe care debitorul l-a făcut în fraudarea intereselor sale, prin crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, însă aceasta a rămas şi de această dată în pasivitate.
Reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu face dovada insolvabilităţii casierei E., moment în care ar putea interveni o eventuală răspundere subsidiară. Pe cale de consecinţă, dacă s-ar acorda satisfacţie reclamantei prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată, s-ar ajunge la acoperirea prin intermediul instanţei a stării acesteia de pasivitate în neurmarea tuturor căilor principale de recuperare a prejudiciului, deci a culpei sale şi apelarea la răspunderea subsidiară.
De altfel, faţă de niciunul dintre pârâţi, reclamanta nu arată în concret care sunt acele atribuţiuni de serviciu pe care aceştia le-au încălcat în mod concret, putându-se stabili totodată legătura de cauzalitate între încălcarea îndatoririlor şi paguba suferită, respectiv a faptului că în lipsa unor astfel de încălcări, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Mai mult chiar, prin contractul de garanţie imobiliară suplimentară, reclamanta a acceptat crearea de către soţii E. a unui drept de ipotecă în favoarea sa numai până la concurenţa sumei de 10.000 lei pentru eventualele pagube pe care casiera le-ar putea provoca, limi-tându-şi în acest fel posibilitatea de recuperare a prejudiciului.
împotriva acestci sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie.
Prin decizia nr. 258/R-CM din 8 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul reclamantei, s-a casat sentinţa iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca inadmisibilă, fară să intre în cercetarea fondului, soluţie apreciată ca fiind greşită.
S-a mai reţinut că, în cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a altor persoane din neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în sensul că sunt ţinute să despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul ei direct, din momentul constatării insolvabilităţii acesteia astfel încât, acţiunea în pretenţii formulată de către unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale, persoane despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi formulată, în
condiţiile arătate mai sus. Intr-o atare acţiune instanta trebuie să veri-
fice două aspecte: dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
Ca atare, Curtea a apreciat că, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii şi că în mod eronat nu a cercetat fondul cauzei.
Cauza s-a întors în rejudecare la Tribunalul Argeş, iar la data de 24 septembrie 2007 reclamanta a precizat faptul că începând cu data de 22 iunie 2007 Cooperativa de credit Muntenia şi-a schimbat denumirea în Banca C. Muntenia – P. Din actele existente în primul dosar de fond, precum şi din actele depuse cu ocazia rejudecării, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei E.E. pentru activitatea frauduloasă desfăşurată în perioada 11 octombrie 2000 – 31 ianuarie 2003, era finalizat în mod definitiv prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei nr. 553 din 11 noiembrie 2004.
întrucât numita E.E. nu avea bunuri proprii şi nici alte posibilităţi de plată, reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de la aceasta. La mai multe termene, cu ocazia rejudecării,
instanţa a insistat ca reclamanta să-şi indice temeiul legal al acţiunii, în condiţiile în care acest lucru era posibil, dat fiind faptul că aceasta a avut apărare calificată. S-a depus şi precizarea temeiului legal al acţiunii, fiind invocate în susţinerea acesteia prevederile art. 270 alin. (1) şi art. 271 C. muncii.
Potrivit celor două texte legale, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu lor, iar când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei. Textul art. 271 C. muncii statuează în continuare la alin. (2) că, dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net, de la data constatării pagubei.
Apărătorii pârâţilor au susţinut că cele două texte legale sunt aplicabile, în cazul instituirii unei răspunderi directe a angajatului pentru pagubele aduse angajatorului, pe când, în cauza de faţă este vorba de o răspundere subsidiară a pârâţilor, în măsura în care paguba pricinuită de către numita E.E. nu a putut fi recuperată de la aceasta, datorită insolvabilităţii sale.
Faptul că este vorba despre o răspundere subsidiară a pârâţilor reiese şi din considerentele deciziei nr. 258/R-CM din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti, prin decizia de casare impunându-se instanţei de fond să verifice doar două aspecte pentru a putea interveni această răspundere subsidiară, respectiv dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, numai în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
Potrivit celor dispuse prin decizia de casare s-a solicitat reclamantei să se facă dovada că numita E.E. este insolvabilă.
S-a depus la dosar numai actul de partaj voluntar încheiat de aceasta şi fostul soţ (de care divorţase prin acord cu doar 12 zile înainte de încheierea acestuia), act ce nu a fost atacat niciodată de către reclamantă cu acţiune revocatorie, pentru a se verifica dacă a fost încheiat sau nu, cu scopul fraudării intereselor creditorilor, printre care se afla şi reclamanta.
In februarie 2005 reclamanta a solicitat împărţirea bunurilor comune dobândite de soţii E. în timpul căsătoriei, însă acţiunea a fost respinsă, reţinându-se că bunurile solicitate a se partaja nu făceau parte
din categoria bunurilor comune ale foştilor soţi. Din considerentele sentinţei ce s-a pronunţat în această cauză, respectiv din sentinţa civilă nr. 72 din 24 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, reiese că la acea dată reclamanta avea cunoştinţă de existenţa actului de partaj voluntar intervenit între foştii soţi la data de 28 decembrie 2004.
In aceste condiţii, instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada stării de insolvabilitate a numitei E.E. Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu s-a făcut dovada insolvabilităţii persoanei vinovate de producerea prejudiciului şi care a şi fost obligată la repararea acestuia, nu poate interveni instituirea unei răspunderi subsidiare.
Cu toate acestea instanţa a verificat şi cel de-al doilea aspect indicat de către instanţa de recurs prin decizia de casare, respectiv dacă pârâţii au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu ce le reveneau fiecăruia în parte. E.E. a desfăşurat activitatea frauduloasă ce a avut ca urmare crearea prejudiciului ce se urmăreşte a fi recuperat de la pârâţi, în perioada 11 octombrie 2000 – 31 ianuarie 2003.
Pârâtul D.J.D. a fost angajatul reclamantei începând cu data de 6 martie 2002, aşa că pentru el se analizează aspectul numai pentru
intervalul 6 martie 2002 – 31 ianuarie 2003. In această perioadă pârâtul a fost preşedintele reclamantei.
Pârâtul B.J. a fost angajatul reclamantei în funcţia de contabil şef. Din fişa postului acestuia reiese că avea, printre alte atribuţii, şi obligaţia de a efectua lunar inventare inopinate la casieria unităţii, de a valorifica inventarele periodice şi de a reflecta rezultatele acestora în bilanţul contabil.
Pârâtul J.G. a fost şi angajatul reclamantei în funcţia de revizor, iar pârâtul N.J. a fost şi el angajatul reclamantei, în perioada 2000 – 5 martie 2002, îndeplinind chiar funcţia de preşedinte al reclamantei.
Din actele depuse la dosar, a reieşit că în perioada 6 martie 2000 -11 februarie 2003 s-au efectuat controale financiare ale gestiunii reclamantei, în care nu se regăsesc menţiuni privind constatarea unor nereguli.
Din sentinţa penală de condamnare a numitei E.E. reiese că infracţiunea s-a materializat în neevidenţierea contabilă a unor sume de bani pe care le lua de la deponenţi dar evidenţiate numai în carnetul deponenţilor, fără eliberarea vreunei chitanţe pentru suma încasată, prin întocmirea unor ordine de plată pe care le semna în fals în locul deponenţilor, toate cuprinzând sume cu mult mai mici decât cele reale sau pur şi simplu prin încasarea banilor de la deponenţi, fără a mai redacta
vreun act evidenţiabil în contabilitate, facându-se o simplă menţiune în carnetul de evidenţă al deponenţilor.
Dată fiind modalitate de operare a casierei, care pentru sumele însuşite nu elibera acte ce ar fi putut fi evidenţiate în contabilitate, nu se poate vorbi de o posibilitate a vreunuia dintre cei patru pârâţi de a putea controla ceva ce nu se regăsea înscris în vreun document, pe care ar fi avut obligaţia de a-1 verifica.
In consecinţă, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite cele două condiţii necesare şi suficiente pentru angajarea subsidiară a răspunderii pârâţilor (dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, numai în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni), drept pentru care a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Curtea analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, constată că acesta este nefondat, urmând a-I respinge ca atare în baza art. 312 C. proc. civ. şi pentru următoarele considerente.
Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat, urmând a-1 respinge ca atare, constatându-se că decizia recurată este motivată şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natură pricinii.
Astfel, Tribunalul Argeş, urmând decizia de casarc nr. 258/R-CM din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Argeş şi având în vedere şi precizările făcute de reclamantă privind temeiul de drept pe care-şi întemeiază acţiunea, respectiv art. 270-271 C. muncii, a analizat amănunţit probele administrate pentru a stabili dacă sunt aplicabile condiţiile prevăzute de art. 270, alin. (1) C. muncii, şi anume săvârşirea faptei ilicite culpabile; existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu, condiţii necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Corect a reţinut instanţa că nu s-a dovedit insolvabilitatea inculpatei E. şi nici culpa celor patru pârâţii, care prin eventuala neînde-plinire a atribuţiilor de serviciu au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii de către casieră.
S-a arătat că reclamanta a stat în pasivitate şi nu a atacat partajul voluntar cu acţiune pauliană şi nici nu a exercitat căile legale de atac împotriva sentinţei de la fond, având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de inculpată cu soţul acesteia, ajutând-o pe aceasta din urmă să se sustragă răspunderii patrimoniale.
Pe de altă parte, s-a arătat că pârâţii nu au avut posibilitatea să-şi exercite atribuţiile de control, privind activitatea casierei, deoarece aceasta nu a înregistrat încasările făcute de la creditori, neexistând o evidenţiere contabilă a acestora.
In aceste condiţii, corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cele două condiţii necesare pentru răspunderea subsidiară a pârâţilor.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, neîntemeiat, urmând a-1 respinge ca atare, constatându-se că instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, fară a schimba natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
Astfel, instanţa a analizat acţiunea, atât prin prisma temeiului de drept, precizat greşit de către reclamantă, cât şi prin prisma motivării în fapt, aşa cum s-a arătat la primul motiv de recurs, ale cărui considerente nu vor fi reluate.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând a-1 respinge ca atare, constatându-se că tribunalul a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, dată fară încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se constată că răspunderea prevăzută de art. 270 alin. (2) C. muncii, temei de drept avut în vedere de reclamantă când l-a precizat, este o răspundere pentru fapta proprie, pentru pagube materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca angajatului, situaţie în care nu se încadrează cauza de faţă, aşa cum a fost motivată, neexistând probe în sensul arătat.
S-a argumentat concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că, în cauză, nu este vorba de o răspundere pentru fapta proprie a intimaţilor -pârâţi, nefiind aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 28-30 din Legea nr. 22/1969, cu modificările aduse prin Legea nr. 54/1994.
S-a dovedit cu acte printre care şi hotărâri judecătoreşti irevocabile că singura vinovată de producerea prejudiciului este E., casiera, care a devenit insolvabilă din vina reclamantei, care nu a folosit toate mijloacele legale pentru recuperarea pagubei de la inculpată.
