Plata salariilor compensatorii cu întârziere este de natură să-i cauzeze reclamantului un prejudiciu reprezentând devalorizarea monedei până la data plăţii. Riscul devalorizării trebuie suportat de către debitorul aflat în culpă pentru întârziere, iar valoarea prejudiciului este egală cu valoarea dobânzii penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2181 din 22 octombrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 15 martie 2012 sub nr. 1862/90/2012, reclamantul N. Gh. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare București și Filiala de îmbunătățiri Funciare Vâlcea, obligarea la plata sumei de 13.623 lei, reprezentând contravaloarea neta a compensației stabilite la nivelul a 7 salarii de bază, plata dobânzii legale penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011 de la data scadenței și până la data plății efective precum și la plata cheltuielilor de judecată.
A motivat reclamantul că a fost angajatul ultimei pârâte până la data de 29.12.2011, când a fost concediat, prin decizia nr. 30/28.12.2011, ca urmare a reorganizării Administrației Naționale a îmbunătățirilor Funciare, în temeiul O.U.G. nr. 82/29.09.2011.
Deși, prin decizia de concediere, s-a dispus că va beneficia de salarii de bază, conform art. 12 alin. (3) capitolul II din Contractul Colectiv de pentru 2009-2010, și a notificat pârâta în acest sens, până la această dată nu i-au fost achitate aceste drepturi. Pentru întârzierea la achitarea acestor drepturi se impune obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale penalizatoare, conform O.G. nr. 13/2011, de la data concedierii, 29.12.2011 și până la data plății integrale.
Pârâta Agenția Națională pentru îmbunătățiri Funciare filiala Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect întrucât i-au fost plătite reclamantului aceste drepturi salariale și respingerea solicitării de acordare dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată, întrucât nu este ordonator principal de credite, iar Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare ca instituție nou înființată nu a prevăzut în buget sumele necesare efectuării acestei plăți.
Și pârâta Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului pentru aceleași considerente, plata fiind efectuată reclamantului.
în privința obligării la plata dobânzii penalizatoare a apreciat pârâta că nu sunt îndeplinite condițiile art. 116 din C.muncii, nefiind vorba de salarii datorate de angajator.
Prin sentința civilă nr. 967 din 28 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost respins primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca rămas fără obiect și au fost obligate pârâtele la plata dobânzii aferente la data plății, începând cu data concedierii și la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei către reclamant.
în adoptarea acestei soluții, tribunalul a reținut în esență că, reclamantul a fost salariat la Agenția Națională pentru îmbunătățiri Funciare – Unitatea de Administrare Vâlcea și a fost concediat prin decizia 30/28.12.2011, decizie prin care s-a dispus și o compensație în favoarea acestuia reprezentând 7 salarii de bază, în temeiul art. 12 alin. (3) din capitolul II la Contractul Colectiv de Muncă, în vigoare la nivel de ANIF RA pentru anul 2009-2010.
Până la sesizarea instanței cu aceste pretenții nu fuseseră achitate aceste drepturi salariale, însă pe parcursul procesului, pârâta a îndeplinit această obligație, fapt pentru care pretenția reclamantului privind obligarea la plata celor 7 salarii a rămas fără obiect.
A apreciat instanța ca fiind întemeiate celelalte capete de cerere privind obligarea la plata dobânzii penalizatoare și a cheltuielilor de judecată.
Astfel, pentru neîndeplinirea obligației bănești la scadență se datorează dobândă penalizatoare, conform art. 1 din O.G. nr. 13/2011. Deși prin decizia de concediere pârâta s-a obligat la plata, la data concedierii, a unei compensații în cuantumul reprezentat de 7 salarii de bază, îndeplinirea obligației fiind în sarcina Administrației Naționale a îmbunătățirilor Funciare, și-a îndeplinit această obligație numai în cursul lunii aprilie 2012.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare (A.N.I.F.) București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
Se motivează recursul, în sensul că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și astfel, prin soluția criticată a dat o altă interpretare situației de fapt, critica fiind întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ..
Astfel, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale prevăzute de O.G. nr. 13/2011, solicită respingerea acestui capăt ca fiind neîntemeiat, pentru că temeiul legal invocat de reclamant în susținerea pretențiilor sale nu este aplicabil în materia raporturilor de muncă și a drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele individuale de muncă încheiate între angajat și angajator.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., este acela cu privire la capătul de cerere prin care au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Se motivează că aceste cheltuieli nu sunt justificate de către reclamant, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 275 C.proc.civ., prin prisma faptului că subscrisa nu a refuzat sau contestat niciodată pretențiile precum și dreptul intimatului-reclamant la plăți compensatorii, ci dimpotrivă a recunoscut acest drept, nefiind pusă în nici un moment în întârziere printr-o notificare sau orice alt act din partea reclamantului.
Prin decizia nr. 2181/22.10.2012, Curtea de apel Pitești – Secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Agenția Națională De îmbunătățiri Funciare (A.N.I.F.) București, împotriva sentinței civile nr. 967 din 28 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 1862/90/2012, intimat fiind reclamantul N. Gh.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
Prin prima critică se susține că in mod greșit instanța de fond a aplicat dispozițiile O.G. nr. 13/2011 care nu sunt aplicabile in cauză, și este nefondată.
Potrivit art. 1 din Ordonanță – (1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare. (4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare. (5) Prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.
în art. 166 din C.muncii, se prevede că, (1) Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz; (4) întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Salariul compensator a fost prevăzut in Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ANIF RA pentru anul 2009-2010, iar în decizia de concediere s-a menționat că suma se cuvine la data concedierii, respectiv la 29.12. 2011.
în mod corect a reținut instanța de fond că prin plata cu întârziere a sumei reprezentând salarii compensatorii, respectiv în luna aprilie 2012, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu reprezentând devalorizarea sumei.
în aceste condiții, angajatorul urmează a suporta riscul devalorizării sumei ca urmare a întârzierii la plată, potrivit art. 166 alin. (4) din C.muncii, devalorizare care o reprezintă dobânda legală, prevăzută de O.G. nr. 13/2011 in art. 1 alin. (3) denumită dobândă penalizatoare, pe care legea o prezumă ca acoperind acest risc.
Faptul că a achitat pe parcursul procesului sumele datorate, nu exclude culpa angajatorului în plata cu întârziere față de data scadenta a acestor drepturi.
Și cea de-a doua critică este nefondată.
Cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, în mod corect, instanța de fond a reținut că se impune obligarea la plata cheltuielilor de judecată, față de dispozițiile art. 275 C.proc.civ., recurenta fiind notificată anterior promovării acțiunii.
De altfel, potrivit art. 166 alin. (4) din C.muncii, angajatorul care nu a plătit la termen salariul stabilit este de drept in întârziere, datorând daune-interese pentru repararea prejudiciului.
Față de cele ce preced recursul este nefondat și a fost respins potrivit dispozițiilor art. 312 C.proc.civ.
