încetarea raporturilor de muncă din motive imputabile salariaţilor
C. muncii, art. 270
Faptul că salariatul avea pregătirea profesională în meseria de sudor, nemaifiind necesară vreo specializare, nu prezintă relevanţă, câtă vreme acesta avea dreptul de a refuza o atare specializare, în măsura în care considera că nu-i este necesară.
împrejurarea că, din cauza abaterilor disciplinare ale salariatului, exclusiv imputabile, raporturile de muncă dintre părţi au încetat înaintea împlinirii termenului de 5 ani, prevăzut în contractul de fidelitate şi exclusivitate, adiţional la contractul de muncă, ce are ca obiect tocmai specializarea angajatului la firma olandeză în meseria de sudor, constituie fapta imputabilă ce a determinat antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, conform art. 270 C. muncii.
C.A. Ploieşti, s. confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 658 din 13 mai 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 170 pronunţată la 1 februarie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 6765,38 Euro şi 2256 Ici, precum şi 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante în calitate de sudor până la data de 13 octombrie 2006 când contractul său individual de muncă a încctat disciplinar, în temeiul art. 58 raportat la art. 61 lit. a) C. muncii.
In timpul derulării raporturilor de muncă, pârâtul a fost trimis în Olanda în perioada 11 februarie 2006 – I aprilie 2006, în vederea specializării, la firma E.T.B., aşa cum rezultă din contractul de fidelitate
şi exclusivitate nr. 1283 din 6 februarie 2006 dar şi din declaraţia dată de pârât la 6 februarie 2006, acceptând primirea în avans a sumei de
7500 Euro în scopul deplasării în Olanda. In plus, din declaraţia datată 16 octombrie 2006 rezultă efectuarca cursurilor de specializare în Olanda, unde pârâtul a fost cazat la un hotel pentru care plata cheltuielilor s-a făcut cu factura nr. 25114 din 1 aprilie 2006.
Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit clauzelor din contractul de fidelitate şi exclusivitate incluse prin act adiţional în contractul său de muncă, pârâtul s-a obligat ca după efectuarea specializării să desfăşoare activitate în folosul societăţii reclamante pe o perioadă de 5 ani, până la 1 aprilie 2011.
Cum pârâtul a lucrat numai până la data de 13 octombrie 2006, când i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, încălcarea obligaţiei asumate atrage plata cheltuielilor de specializare care, potrivit expertizei efectuate în cauză, însumează 6765,38 Euro şi 2256 lei care au fost evidenţiate în totalitate în contabilitatea firmei şi atestate cu documente justificative de firma olandeză.
Tribunalul a stabilit că nedepunerea la dosar a atestatului de absolvire a cursului de specializare nu constituie dovada că pârâtul a făcut deplasarea în Olanda pentru a desfăşura activitatea de sudor potrivit pregătirii sale profesionale deoarece firma olandeză a confirmat eliberarea certificatului de sudor nr. DIN 29591 primit de pârât de la firma T. B.E., act distrus ulterior pentru a nu putea fi folosit de beneficiar care şi-a declarat intenţia de a părăsi locul de muncă înaintea expirării termenului de 5 ani.
Cu această motivare, în temeiul art. 270 C. muncii, instanţa de fond a reţinut răspunderea patrimonială a pârâtului pe care l-a obligat la plata sumelor mai sus-arătate şi a cheltuielilor de judecată.
împotriva sentinţei, în termen legal, pârâtul E.E. a exercitat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea, verificând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dar şi sub toate aspectele, aşa cum prevede art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul exercitat este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, pentru considerentele care succed:
Sub un prim aspect este de netăgăduit că în perioada 11 februarie 2006 – 1 aprilie 2006 recurentul pârât E.E. a efectuat o deplasare în Olanda la firma E.T.B., împrejurare atestată de înscrisurile depuse la instanţa de fond şi pe carc pârâtul, ca salariat al societăţii reclamante nu o poate contesta.
Ceea ce s-a aflat în disputa părţilor a fost scopul şi justificarea acestei deplasări, recurentul susţinând că nu a beneficiat de nicio specializare, că a făcut deplasarea pentru a munci efectiv ca sudor la firma olandeză, activitate pe care o desfăşură în mod normal şi la locul de muncă din ţară, astfel că nu datorează nicio sumă de bani, toate cheltuielile ocazionate de deplasarea sa precum şi salariul fiind în obligaţia angajatorului pentru care a prestat activitate.
In mod corect, pe baza probatoriilor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut ca nefiind întemeiate apărările pârâtului care au fost reluate şi în recurs drept critici ale sentinţei.
Astfel, cheltuielile reprezentând deplasarea de la aeroport la hotel şi retur au fost dovedite cu înscrisul denumit declaraţie, semnat de pârât la 10 februarie 2006 când a şi primit suma de 7500 Euro „ca avans pentru efectuarea deplasării în Olanda în vederea calificării profesionale la firma B.T.E.”
In perioada şederii în Olanda între 11 februarie 2006 – 1 aprilie 2006, pârâtul a fost efectiv cazat la hotelul S. rezultă din copia facturii prin care sunt confirmate şi cheltuielile de cazarc. Susţinerea făcută în recurs că acest din urmă document nu ar reprezenta un act justificativ, fiindcă nu a fost întocmit la sfârşitul perioadei de cazarc este greşită. Câtă vreme în baza contractului de colaborare încheiat între reclamantă şi firma olandeză s-a stabilit cadrul trimiterii la specializare a unor angajaţi români, perioada şi condiţiile cursului, modalităţile de decontare, etc., rezervarea camerelor de hotel şi plata cazării s-a făcut în mod firesc, anticipat, fiindcă nicio dispoziţie legală nu obligă prestatorul de servicii turistice să achite contravaloarea lor la finele sejurului, aşa cum a pretins recurentul.
Nici emiterea unei „delegaţii de deplasare’’ nu era necesară în condiţiile în care cele două firme conveniseră anterior toate datele deplasării, iar salariaţii trimişi efectiv în Olanda au cunoscut scopul, durata şi condiţiile acesteia.
Faptul că recurentul-pârât avea pregătirea profesională în meseria de sudor, nemaifiind necesară vreo specializare, nu are nicio relevanţă pentru dezlegarea dată, corect, de prima instanţă cauzei de faţă. Recurentul avea dreptul de a refuza o atare specializare, dacă considera că nu-i este necesară, or, nu numai că nu rezultă din mijloacele de probă o atare situaţie, ci, dimpotrivă, acesta a semnat în deplină cunoştinţă de cauză contractul de fidelitate şi exclusivitate nr. 1283 la data de 6 februarie 2006, adiţional la contractul său de muncă şi având drept
obiect tocmai specializarca sa la firma olandeză în meseria de sudor în perioada 13 februarie 2006 – 1 aprilie 2006.
Acest din urmă contract este cel prin care atât angajatorul cât şi angajatul şi-au asumat drepturile şi obligaţiile decurgând din specializarea profesională, între acestea fiind şi durata de 5 ani în care recu-rentul-pârât s-a obligat să desfăşoare activitate pentru intimata-reclamantă, astfel cum rezultă din clauza contractuală de la art. IV din acest contract.
Faptul că recurentul-pârât, datorită abaterilor disciplinare, exclusiv imputabile, a încetat raporturile de muncă cu angajatorul anterior perioadei de 5 ani, constituie culpa urmare căreia a fost angajată răspunderea patrimonială a salariatului în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu angajatului, conform art. 270 C. muncii.
Nici critica vizând lipsa certificatului de sudor de fuziune ca document ce atestă absolvirea cursului de specializare, nu este întemeiată. Un asemenea document a fost emis cu numărul 29591. Anularea respectivului document s-a impus pentru evitarea oricărei tentative de fraudă ori pentru a nu fi folosit în alte scopuri, câtă vreme recurentul-pârât a făcut cunoscut că va părăsi înainte de termen socictatea reclamantă.
Recurentul-pârât a susţinut că afirmaţia este neadevărată şi jignitoare, însă dcsfacerea contractului său de muncă la 13 octombrie 2006
dovedeşte contrariul. In plus, nu există obligaţia întocmirii respectivului certificat în dublu exemplar, cum a susţinut recurentul-pârât, împrejurare carc oricum nu este de natură să înlăture răspunderea sa patrimonială pentru paguba crcată societăţii reclamante.
In fine, critica recurentului, privind greşita sa obligare la plata sumei de 2256 lei reprezentând contravaloarea salariului încasat în ţară pe perioada deplasării în Olanda, nu are niciun temei legal. Intimata-reclamantă şi-a respectat toate obligaţiile asumate faţă de pârât prin contractul individual de muncă şi actul adiţional reprezentat de contractul de fidelitate şi exclusivitate nr. 1283 la data de 6 februarie 2006, incluzând plata drepturilor salariale pentru toată perioada în care acesta din urmă s-a aflat în Olanda la cursul de specializare.
Datorită nerespectării clauzelor actului adiţional şi părăsirii locului de muncă din motive imputabile, înainte de perioada celor 5 ani în care recurentul-pârât s-a obligat să lucreze pentru N.E. SRL M, acesta a fost în mod legal şi temeinic obligat să restituie societăţii toate sumele de bani primite, inclusiv drepturile salariale calculate de expert la suma de 2256 lei.
