anulată cu reintegrarea în postul avut anterior, salariatul nemaiprezentându-se la muncă. Legalitatea celei de-a doua decizii de concediere
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1701 din 1 aprilie 2013
Prin sentinţa civilă nr.5392 din 29.10.2012, pronunţată de Tribunalul Sălaj, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul G.G.D., în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL, şi în consecinţă, a fost anulată decizia de concediere nr. 59/19.04.2012 emisă de pârâtă, a fost obligată pârâta să îl reîncadreze pe reclamant pe postul şi funcţia deţinută anterior concedierii, şi să îi plătească despăgubiri egale cu plata salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 19.04.2012 şi până la reîncadrarea efectivă.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 620,04 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a avut calitatea de angajat al societăţii S.C. S.C. S.R.L. dar prin Dec. nr. 1/23.08.2010, i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii.
A atacat această hotărâre iar prin decizia civilă nr. 5378/R/2011 a Curţii de Apel Cluj, cererea i-a fost admisă în întregime.
Prin urmare, s-a dispus anularea decizie nr. 1, reintegrarea acestuia în funcţia avută anterior şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale, cu salariile indexate majorate şi reactualizate începând cu 24.08.2010 până la reintegrarea efectivă.
Deşi decizia Curţii de Apel Cluj este irevocabilă, pârâta nu a trecut la executarea ei. Prin urmare, nu s-au achitat sumele de bani dispuse prin instanţă şi nici nu s-a procedat la emiterea deciziei de reîncadrare în funcţie a reclamantului. Dimpotrivă, s-a formulat o contestaţie în anulare, care a fost şi ea respinsă în cursul lunii mai 2012.
După pronunţarea Curţii de Apel Cluj, pârâta avea obligaţia de a emite o nouă decizie de reîncadrare în funcţie a reclamantului şi de a face cuvenitele menţiuni în Registrul general de evidenţă al salariaţilor.
Neprocedând în acest sens, în data de 13.02.2012 i s-a cerut avocatei reclamantului să prezinte un punct de vedere cu privire la modalitatea de executarea decizie Curţii de Apel Cluj.
În data de 26.03.2012 aceiaşi unitate emite o adresă către reclamant, prin care i se aduce la cunoştinţă să se prezinte în 12.03.2012 în faţa comisiei de disciplină instituită la nivelul unităţii, cu menţiunea că în caz de neprezentare urmează a se desface contractul de muncă în temeiul art. 61 alin. 1 lit. a Codul muncii.
Aşa se face că la data de 19.04.2012 s-a şi emis o decizie purtând nr. 59, prin care reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă conform art. 61 lit. a Codul muncii.
Or, pentru a i se desface contractul de muncă, acesta trebuia mai întâi reîncadrat pe postul avut anterior, trebuia emisă o decizie în acest sens care să fie operată şi înregistrată în Revisal.
În speţă, pârâtul nu a făcut dovada că a executat Decizia Curţii de Apel Cluj, în ceea ce priveşte despăgubirile băneşti şi reintegrarea pe postul avut anterior.
Din această perspectivă este nelegală decizia nr. 59/2012 privind desfacerea contractului de muncă al reclamantului, în condiţiile în care acesta nu a fost reangajat şi nu avea un contract valabil încheiat la data emiterii deciziei.
În aceste condiţii, nici demararea procedurii disciplinare nu este legală, în cauză se invocă absenţe de la locul de muncă, respectiv neprezentarea în data de 21.12.2012, când în esenţă, la această dată niciuna dintre părţi nu făcuseră vreun demers privind reluarea activităţii.
Art. 252 Codul muncii menţionează că sancţiunile disciplinare se iau în 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, or, în cauză, acest termen este cu mult depăşit.
Prin urmare, niciunul dintre argumentele pârâtei nu pot fi luate în considerare, atâta vreme cât în esenţă este vorba despre nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti, iar neaplicarea ei ar face ca hotărârea judecătorească să rămână neexecutată în detrimentul reclamantului.
Unitatea pârâtă avea obligaţia ca în calitate de angajator să acţioneze cu bună credinţă şi să aducă la îndeplinire acea decizie, or prin toate demersurile nu a făcut altceva decât să se opună executării acesteia.
Fiind îndeplinite prevederile art. 80 alin. 1 şi 2 Codul muncii, a fost admisă acţiunea reclamantului şi s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 59/19.04.2012 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să îl reîncadreze pe reclamant pe postul şi funcţia deţinută anterior concedierii, şi să-i plătească despăgubiri egale cu plata salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 19.04.2012 şi până la reintegrarea efectivă. Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 620,04 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. S.C. SRL a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei şi în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâta a invocat dispoziţiile art.274 Codul muncii conform cărora „hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept”. De vreme ce instanţa a dispus anularea deciziei de concediere intra în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, înlăturând efectele concedierii produse intre momentul emiterii actului şi cel al anularii de către instanţă. Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie sa-şi recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegala a angajatorului, respectiv statutul de salariat,
funcţia, postul, locul de muncă, precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioadă cât a fost împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.
În aceste condiţii nu este necesară emiterea unei decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul deţinut anterior, deoarece cu ocazia soluţionării litigiului s-a tranşat această problemă a funcţiei ocupată de salariat, astfel că angajatorul trebuie să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera şi în spiritul titlului executoriu care consacra redobândirea calităţii de salariat.
Intimatul nu trebuia să aştepte emiterea unei decizii de reîncadrare pe postul deţinut, deoarece odată anulată decizia de concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior deciziei anulate. Astfel, după ce salariatul ia cunoştinţa de hotărârea ce ii este favorabila trebuie sa solicite reluarea activităţii iar angajatorul trebuie sa acţioneze cu buna credinţa aducând la îndeplinire acea hotărâre. Legea nu prevede obligativitatea emiterii unei decizii a angajatorului prin care salariatul sa fie repus in postul deţinut anterior. Odată anulată decizia de desfacere a contractului individual de muncă, nu este necesară emiterea unei noi decizii de reintegrare a salariatului in funcţia deţinută anterior, deoarece acesta rămâne angajatul societăţii şi se bucură de aceleaşi drepturi avute anterior deciziei.
De asemenea instanţa în mod greşit reţine faptul că nu s-au efectuat modificările in Registrul general de evidenţă al salariaţilor în urma rămânerii definitive a Deciziei Curţii de Apel Cluj nr. 5378/R/2012, deoarece recurenta a făcut dovada efectuării acestor modificări depunând la dosarul cauzei extras din programul REVISAL de unde reiese că s-a modificat data de încheiere a contractului individual de si de asemenea s-a dat eficienţa hotărârii in ceea ce priveşte anularea deciziei de concediere. Acest înscris, purtând denumirea de “extras din revisal – anexa 8”, s-a depus la dosarul cauzei la termenul din data de 22.10.2012, fiind inadmisibil ca instanţa să îl omită şi să susţină în cuprinsul hotărârii că nu s-au efectuat modificările in Registrul general de evidenţă al salariaţilor.
Recurenta a expediat în luna februarie 2012 adresa nr. 179/06.02.2012 atât intimatului cât şi avocatei acestuia. Fiind interpelat în cursul interogatoriului cu privire la acest aspect intimatul a susţinut că nu a primit nicio adresa nici de la avocatul sau şi nici prin poştă, susţinând faptul ca el nu locuieşte la adresa respectivă, acolo locuind doar mama lui, care de asemenea nu are cunoştinţă despre vreo adresa comunicata de către SC
S.C. SRL. Toate aceste afirmaţii nu relevă altceva decât reaua credinţa şi nesinceritatea reclamantului, care în realitate nu a dorit să primească corespondenţa de la angajator, plicul cu adresa întorcându-se la expeditor (aşa cum se poate observa din anexele depuse la dosar), deşi adresa destinatarului indicata pe plic este str. Salcâmilor, nr. 27, Jibou, Sălaj, fiind aceeaşi cu adresa pe care intimatul a indicat-o şi prin cererea de chemare în judecata ca fiind adresa sa de domiciliu, adresă care este înscrisă pe contractul individual de munca şi la care s-a mai purtat corespondenţa cu acesta, aspecte pe care le-a indicat atât în dezbaterile orale pe fondul cauzei cât şi în cuprinsul concluziilor scrise, însă instanţa fondului le-a omis cu desăvârşire susţinând că recurenta nu a efectuat nici un demers în vederea punerii în a deciziei Curţii.
Raportul final al cercetării disciplinare s-a întocmit şi înregistrat la data de
23.03.2012, iar decizia de concediere nr. 59/2012 s-a emis la data de 19.04.2012, astfel este lesne de observat că între cele doua acte s-au scurs 27 de zile şi nu “mai mult de 30 de zile” aşa cum eronat reţine instanţa. Cu privire la acest aspect trebuie avută în vedere
şi Decizia ICCJ nr. 16/2012 pronunţată în dosarul nr. 15/1012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Avocatul Poporului si Procurorul General de pe Lângă ICCJ care stabileşte că “în interpretarea art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicare sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prea labile la registratura unităţii”.
Invocând dispoziţiile art. 80 alin 2 Codul muncii, este evident că instanţa de fond consideră că situaţia anterioară emiterii deciziei este situaţia în care contractul individual de munca nr. 4913/II/H/2007 este perfect valabil şi între părţi există o relaţie contractuală izvorâtă dintr-un contract individual de muncă, pentru că, în caz contrar, dacă ar considera că nu este valabil atunci nu ar dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei. Astfel, intervine o mare contradicţie între susţinerile instanţei, deoarece, anterior, aceeaşi instanţă, consideră “în condiţiile în care acesta nu a fost reintegrat, nu avea un contract valabil încheiat la data emiterii deciziei”.
Reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă că nu a fost reintegrat în funcţia deţinută anterior, că pârâta nu i-a solicitat să se prezinte la locul de muncă în vederea reîncadrării, că în REVISAL nu a fost înregistrată decizia de reîncadrare, că deşi a demarat executarea silită, pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei civile nr.5372/R/2011 a Curţii de Apel Cluj cu excepţia plăţii drepturilor salariale. Se susţine că pârâta avea obligaţia de a emite o decizie de reîncadrare şi de a o comunica reclamantului, iar termenul de 30 de zile curge de la data de 21.12.2011, fiind depăşit la data de 19.04.2011. În fine, se invocă nulitatea deciziei de concediere pentru nedescrierea faptei considerate abatere disciplinară în raport de neindicarea în convocator şi în decizia de concediere a zilelor în care reclamantul a absentat de la serviciu.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursul pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr.5378 din 20.12.2011 a Curţii de Apel Cluj a fost anulată decizia de concediere nr.1/23.08.2010 emisă de pârâta şi s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia şi postul deţinute anterior, corelativ cu plata drepturilor salariale corespunzătoare.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul art. 78 alin.2 Codul muncii (anterior republicării) semnifică redobândirea calităţii de salariat de către reclamant şi renaşterea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor unui contract individual de muncă, fără alte formalităţi cum sunt cele invocate de reclamant: emiterea unei decizii de reîncadrare, comunicarea sa către salariat, înregistrarea sa în REVISAL.
Reintegrarea salariatului în funcţia şi postul deţinute anterior concedierii operează în temeiul hotărârii judecătoreşti, ce reflectă aplicarea dispoziţiilor art.78 alin.2 Codul muncii (anterior republicării).
Nu reprezintă, prin urmare un demers obligatoriu în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti emiterea de către angajator a unei dispoziţii interne de reîncadrare a salariatului şi nici înregistrarea sa în REVISAL, deoarece hotărârea judecătorească este prin sine însăşi, fără a depinde de eventuale formalităţi interne ale angajatorului, care, de altfel, nu produc efecte juridice diferite de cele ale titlului executoriu.
Curtea de Apel reţine astfel că prin reintegrarea reclamantului pe postul şi funcţia deţinute anterior au fost înlăturate efectele concedierii nelegale, renăscând în sarcina sa obligaţiile ce dau conţinut raporturilor juridice de muncă, inclusiv prezentarea la serviciu pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute.
De altfel, instanţa de recurs remarcă faptul că pârâta nu a rămas inactivă cu privire la punerea în executare a dispoziţiei de reintegrare, contactând avocatul reclamantului precum şi reclamantul la începutul lunii februarie 2012 la scurt timp după motivarea deciziei civile nr.5378/2011 (la 26.01.2012), în vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu.
Acest demers al pârâtei care nu are caracter obligatoriu deoarece salariatului îi revenea obligaţia de a se prezenta la serviciu fără o notificare/înştiinţare prealabilă din partea angajatorului, relevă buna sa credinţă cu privire la aducerea la îndeplinire a dispoziţiei de reintegrare a reclamantului.
În acest context, Curtea de Apel nu consideră utilă examinarea conduitei pârâtei privind executarea celorlalte dispoziţii ale titlului executoriu, deoarece în prezenta cauză prezintă interes doar măsura reintegrării reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii.
De asemenea, se reţine că reclamanta nu a dovedit că pârâta ar fi refuzat să îl primească la locul de muncă, neprobând nici că a încercat să se prezinte la locul de muncă, ulterior pronunţării deciziei civile nr.5378/20.12.2011.
Un atare refuz ar fi justificat absenţa de la serviciu din moment ce chiar angajatorul este cel care, în această ipoteză eventuală, îl împiedică pe salariat să presteze munca. Notificarea nr.282/11.04.2012 emisă prin intermediul BEJ A. este ulterioară desfăşurării cercetării prealabile în cadrul căreia s-a constata absenţa reclamantului de la serviciu, astfel încât nu poate proba refuzul angajatorului de a-l reintegra pe reclamant.
Cu privire la motivele de nulitate ale deciziei de concediere Curtea observă că termenul de 30 de zile precizat de art.252 alin.1 Codul muncii republicat, curge, potrivit dezlegării obligatorii dată prin Decizia nr.16/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, de la data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii. Acest moment este în speţă
23.03.2012, în raport de care emiterea deciziei de concediere la 19.04.2012 se încadrează în termenul legal de 30 de zile.
În fine, cu privire la modul în care este expusă fapta imputată reclamantului prin decizia de concediere, Curtea constată că aceasta precizează în mod clar absenţa reclamantului de la serviciu până la data emiterii deciziei de concediere, ceea ce semnifică un interval de timp, nefiind necesară prin urmare indicarea fiecărei zile a acestui interval.
În acest sens, este relevantă constatarea că „reclamantul nici până la această dată nu s-a prezentat la serviciu şi nici nu a motivat în vreun fel lipsa de la locul de muncă”, fiind indicată şi împrejurarea că reclamantul nu a dat curs convocării nr.26/02.03.2012 în cuprinsul căreia s-a indicat, contrar apărărilor intimatului că din 21.12.2011 absentează nemotivat.
În concluzie, Curtea de Apel constată că decizia de concediere respectă exigenţele legale edictate de art.252 alin.2 Codul muncii, fiind sub aspectul stării de fapt temeinică.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.2 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ. va admite recursul, va modifica în tot hotărârea în
sensul că va respinge ca nefondată acţiunea reclamantului, care în temeiul art.274 C.pr.civ., va fi obligat să plătească pârâtei suma de 850 de lei cheltuieli de judecată la fond (fila 107 fond).
