Concedierea nelegală a salariatului, ca urmare a sancţionării acestuia. Fapta ilicită şi dovedirea acesteia. Consecinţele negative asupra angajatului. Lezarea demnităţii, onoarei şi a dreptului la muncă. Reaua-credinţă a angajatorului. Relevanţa relei-credinţe asupra cuantumului daunelor morale
C. muncii, art. 61 lit. e) C. civ., art. 998-999
1. Angajatorul modifică elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, respectiv funcţia ocupată şi salariul.
După două săptămâni, angajatul este sancţionat disciplinar cu avertisment scris pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
După o lună de zile de la sancţionarea sa, angajatorul emite o decizie de încetare a raporturilor de muncă, ca urmare a îndeplinirii vârstei de pensionare.
Decizia de sancţionare este declarată nulă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale privind descrierea faptei ce constituia abatere disciplinară.
Succesiunea faptelor şi intervalul de timp ilustrează împrejurarea că între părţi exista o stare conflictuală şi că angajatorul s-a folosit de poziţia sa, pentru a dispune sancţionarea pe nedrept a salariatului pentru comiterea unei abateri disciplinare, pe care nu a descris-o şi nici nu a menţionat-o în cuprinsul deciziei de concediere.
2. Fapta ilicită săvârşită de către angajator a constat în sancţionarea nedreaptă a salariatului, cu avertisment scris, prin decizia de sancţionare. Proba faptei ilicite se realizează cu sentinţa judecătorească prin care s-a dispus anularea deciziei de sancţionare.
Sancţiunea disciplinară aplicată, chiar dacă a fost cea mai uşoară, respectiv avertismentul scris, a avut un impact negativ asupra demnităţii şi onoarei salariatului, care anterior ocupase postul de şef serviciu şi care, probabil, se bucura de stima şi aprecierea subalternilor săi. De asemenea, a fost afectat dreptul la muncă, deoarece angajatul nu şi-a mai putut desfăşura activitatea salariată, datorită atmosferei create de către angajator.
3. Legătura de cauzalitate între fapta descrisă şi prejudiciul provocat rezultă din însăşi săvârşirea faptei, precum şi din faptul încetării efective a raporturilor de muncă.
4. Succesiunea evenimentelor relatate are relevanţă sub aspectul aprecierii posibilităţii de acordare a daunelor morale şi nu face decât să probeze, prin ea însăşi, că angajatorul a dorit cu orice preţ să înceteze colaborarea cu salariatul său.
Aceste împrejurări denotă şi reaua-credinţă a angajatorului, care a acţionat în scopul de a-i leza demnitatea şi onorarea în faţa colegilor de serviciu, prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 1453 din 23 martie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 7343/23.11.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă acţiunea formulată de contestatorul S.D., în contradictoriu cu intimata Primăria Sectorului 4.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1329/24.09.2008, reclamantul a fost sancţionat cu avertisment scris, conform prevederilor art. 264 lit. a) C. muncii, reţinându-se că a încălcat prevederile art. 40 alin. (2) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară. Sancţiunea aplicată şi condiţiile în care aceasta a fost adoptată (fară o cercetare prealabilă disciplinară), fiind una dintre cele mai uşoare sancţiuni prevăzute de Codul muncii, nu l-au expus public pe reclamant, astfel ca acesta să fie îndreptăţit să reclame ştirbirea demnităţii şi reputaţiei sale profesionale şi morale.
Mai mult decât atât, prin Decizia în interesul legii nr. 40/2007, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în cadrul litigiilor de muncă, privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor, numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. Cum acordarea daunelor morale nu a fost reglementată prin niciunul dintre instrumentele legale enumerate care să vizeze în mod direct situaţia juridică a salariatului reclamant în cauza de faţă, acesta nu poate pretinde obligarea pârâtei la plata daunelor morale. De altfel, instanţa a apreciat că declararea nulităţii deciziei de sancţionare reprezintă o satisfacţie corespunzătoare şi suficientă pentru reclamant.
Pentru considerentele expuse, instanţa de fond a respins cererea având ca obiect plata daunelor morale.
împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs contestatorul S.D., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1453/23.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admis recursul, a fost modificată în parte sentinţa recurată, în sensul că: a fost admisă cererea privind daunele morale şi a fost obligată pârâtă la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de daune morale.
In motivarea deciziei, s-a reţinut că recurentul-contestator a funcţionat, în cadrul Primăriei Sectorului 4 Bucureşti, în funcţia de şef serviciu – Serviciul Administrativ Gospodăresc. Ca urmare a alegerii noului primar, în cadrul Primăriei Sectorului 4 Bucureşti, a fost emisă decizia nr. 1291/17.09.2008, prin care s-a decis trecerea recurentului din funcţia de şef serviciu în funcţia de execuţie de subinginer gradul I, în cadrul Serviciului Administrativ Gospodăresc, fiind schimbate încadrarea şi salariul care se cuvenea acestuia. La data de 24.09.2008, recurentul a fost sancţionat prin decizia de sancţionare, pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Curtea a constatat că, la mai puţin de 2 săptămâni de la schimbarea funcţiei şi a salariului care se cuvenea recurentului, acesta a fost sancţionat disciplinar cu avertisment scris. Spre a confirma situaţia de fapt expusă, Curtea a reţinut că, după o lună de zile de la sancţionarea recurentului, intimata-pârâtă, prin reprezentanţi legali, a emis decizia de încetare a raportului de muncă al recurentului. Din cuprinsul deciziei de sancţionare rezulta că recurentului i-a încetat contractul colectiv de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. e) C. muncii, care prevedea posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, atunci când acesta îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii. Succesiunea evenimentelor relatate are relevanţă sub aspectul aprecierii posibilităţii de acordare a daunelor morale.
Curtea a mai constatat că decizia de sancţionare a fost declarată nulă, prin sentinţa civilă nr. 1240/2009, pronunţată în primul ciclu procesual, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, privind lipsa descrierii faptei, care constituia abatere disciplinară şi pentru care a fost sancţionat recurentul. Sentinţa menţionată a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de către Primăria Sectorului 4 Bucureşti, prin decizia nr. 4597/2009, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.
Cu privire la cererea privind obligarea intimatei la plata daunelor morale, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 269 C. muncii, care prevăd că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul’.
Curtea a constatat că, în materia dreptului muncii, există posibilitatea de a fi acordate daune morale, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate şi a înlăturat susţinerea instanţei de fond în sensul că daunele morale pot fi acordate salariaţilor, numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Curtea a constatat că Decizia în interesul legii nr. 40/2007, pronun-
ţaţă de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a devenit lipsită de efecte juridice, atâta timp cât legiuitorul a reglementat, în mod expres, după pronunţarea acestei decizii, posibilitatea instanţelor de judecată de a acorda
daune morale la solicitarea angajatului. Insă, pentru a fi incidente dispoziţiile menţionate, este necesar să fie dovedită şi existenţa elementelor răspunderii civile prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului moral, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate.
Astfel, Curtea a constatat că fapta ilicită săvârşită de către intimata-pârâtă a constat în sancţionarea nedreaptă a recurentului, cu avertisment scris, prin decizia de sancţionare. Această decizie a fost declarată nulă, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale privind descrierea faptei ce constituia abatere disciplinară. Sancţionarea recurentului a fost dispusă de către intimata-pârâtă, după ce acestuia i se schimbase funcţia, încadrarea şi salariul de bază, prin decizia nr. 1291/17.09.2008, în cuprinsul căreia s-a decis trecerea recurentului din funcţia de şef serviciu în funcţia de execuţie de subinginer gradul I, în cadrul Serviciului Administrativ Gospodăresc. Succesiunea faptelor şi intervalul de timp ilustrează împrejurarea că între părţi exista o stare conflictuală şi că intimata-pârâ-tă s-a folosit de poziţia sa de angajator, pentru a dispune sancţionarea pe nedrept a recurentului pentru comiterea unei abateri disciplinare, pe care nu a descris-o şi nici nu a menţionat-o în cuprinsul deciziei de concediere.
Fapta ilicită constând în sancţionarea nelegală a recurentului este probată prin sentinţa civilă nr. 1240/2009, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, care a fost menţinută prin decizia nr. 4597/2009, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.
Cu privire la prejudiciu, instanţa a reţinut că i s-a produs lui S.D. un prejudiciu moral, deoarece i-a fost afectată demnitatea, onoarea în faţa colegilor de serviciu, precum şi dreptul la muncă. Astfel, recurentul nu şi-a mai putut desfăşură activitatea salarială, datorită atmosferei create de către intimata-pârâtă.
Imposibilitatea desfăşurării activităţii salariale a fost determinată ulterior, la numai o lună de zile de la sancţionarea sa, de către intimata-pârâtă prin concedierea sa. Astfel, intimata-pârâtă a emis decizia nr. 1472/17.10.2008, din care rezulta că recurentului i-a încetat contractul colectiv de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. e) C. muncii,
care prevede posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, atunci când acesta îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii. Această manifestare de voinţă a intimatei-pârâte a confirmat dorinţa sa de a înceta raporturile de muncă prin orice mijloace cu recurentul-contestator.
Astfel, intimata-pârâtă se aştepta probabil să obţină demisia recu-rentului-contestator, în urma schimbării funcţiei şi a salariului de bază ca efect al deciziei nr. 1291/17.09.2008. Dacă a constatat că recurentul nu doreşte să îşi dea demisia, a dispus sancţionarea sa, prin decizia de sancţionare nr. 1329/24.09.2008. Numai astfel se poate explica modul de comportament al pârâtei, care, în final, a decis să dispună încetarea raporturilor de muncă cu S.D., prin decizia nr. 1472/17.10.2008, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. e) C. muncii.
Succesiunea evenimentelor şi intervalul scurt al deciziilor emise de către intimata-pârâtă cu privire la situaţia angajatului S.D. nu fac decât să probeze, prin ele însele, că intimata a dorit cu orice preţ să înceteze colaborarea cu recurentul. Aceste împrejurări denotă şi reaua-credinţă a intimatei, care a acţionat în scopul de a-i leza demnitatea şi onorarea în faţa colegilor de serviciu, prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Chiar dacă sancţiunea disciplinară aplicată a fost cea mai uşoară, respectiv avertismentul scris, Curtea a reţinut că această sancţiune a avut un impact negativ asupra demnităţii şi onoarei recurentului, care anterior ocupase postul de şef serviciu, şi care, probabil, se bucura de stima şi aprecierea subalternilor săi.
Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta descrisă şi prejudiciul provocat, instanţa a reţinut că aceasta rezultă din însăşi săvârşirea faptei, precum şi din faptul încetării efective a raporturilor de muncă.
Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanţa de recurs nu are anumite criterii clare şi precise pentru a cuantifica prejudiciul, astfel încât a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata sumei solicitate de către recurent, prin cererea precizatoare la cererea de chemare în judecată.
Curtea a înlăturat susţinerile primei instanţe referitoarea la împrejurarea că acordarea daunelor morale nu a fost reglementată prin niciunul dintre instrumentele legale enumerate, care să vizeze în mod direct situaţia juridică a salariatului reclamant în cauza de faţă şi că acesta nu ar putea pretinde obligarea pârâtei la plata daunelor morale.
Curtea a reţinut că prima instanţă a refuzat să analizeze îndeplinirea efectivă a condiţiilor necesare pentru a se angaja răspunderea angajatorului, împrejurare care ar fi fost de natură să ducă la încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care prevede analizarea în concret şi efectiv a temeiniciei pretenţiei formulate de către reclamant.
De asemenea, Curtea a înlăturat şi aprecierea instanţei referitoare la împrejurarea că declararea nulităţii deciziei de sancţionare reprezintă o satisfacţie corespunzătoare şi suficientă pentru reclamant, deoarece nu s-a avut în vedere situaţia de fapt efectivă, care a fost evidenţiată în cuprinsul prezentei decizii şi nici succesiunea deciziilor emise de către intimata-pârâtă, care denotă cu certitudine reaua sa credinţă.
