În motivarea pretenţiilor formulate, reclamanţii au arătat că potrivit art. 41/1alin. 1 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi salariale ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, articol introdus prin art. 1 din O.G. nr. 83/2000, s-a prevăzut magistraţilor şi celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi, de a beneficia pe perioada concediului de odihnă, pe lângă îndemnizaţia de concediu, de o primă egală cu îndemnizaţia de încadrare lunară brută din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aceiaşi reclamanţi, au arătat că plata acestei prime de vacanţă a fost suspendată pe termen de un an, fără nici o justificare, prin art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 33/2001.
Pentru înlăturarea acestei prime de vacanţă, s-a ales drept cale, procedura suspendării prin legiferare adoptându-se Legea Bugetului de Stat nr. 743/2001, 631/2002 şi 507/2003.
În acelaşi sens, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 a abrogat toate dispoziţiile referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilată acestora, prin Legea nr. 50/1996, iar noua lege de salarizare, inclusiv în forma modificată şi completată prin Legea nr. 347/2003, de aprobare a O.U.G. nr. 177/2002, nu a mai prevăzut un drept asimilat.
Se poate aşadar afirma, fără nici o îndoială că în anul 2001, prin art. 41/2 din Legea nr.50/1996 a fost acordat magistraţilor şi personalului auxiliar din puterii judecătoreşti, un drept care în fapt, niciodată nu a fost realizat pentru că mai întâi a fost suspendat, iar apoi, textul care a stat la baza naşterii lui, a fost abrogat.
Această situaţie este însă în contradicţie, atât cu principiul cât şi cu norme imperative de drept.
Astfel art. 18 din Codul muncii, în redactarea sa în vigoare la data suspendării, respectiv abrogării, prevedea în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu poate face obiectul vreunei tranzacţii sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări ori a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Drept consecinţă un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat, nu mai poate fi anulat.
Potrivit art.38 al.2 din României din anul 1991, salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc (…) concediul de odihnă (…) plătit pentru prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.
Reglementarea concediului de odihnă plătit şi a altor situaţii specifice a fost menţinut prin Legea de revizuire a Constituţiei nr.375/2003. De altfel, din moment ce nu este vorba de un drept fundamental, acesta nu poate fi îngrădit, decât eventual restrâns, în situaţiile limitate prevăzute de art.49 al.1.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru anul 2001, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată, întrucât dispoziţiile referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu sunt suspendate până la data de 31.12.2004.
Excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru anul 2001, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, urmează a fi respinsă. În conformitate cu prevederile art. 411 din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83/2000, magistraţii au dreptul să beneficieze, pe lângă indemnizaţia de concediu, de o primă egală cu indemnizaţia brută din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare, în speţă abrogarea intervenind prin art. 50 din OUG nr. 177/2002, act normativ intrat în vigoare la data de 1.01.2003.
Astfel, instanţa apreciază că de la data abrogării începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât aceasta este data la cer se naşte dreptul la acţiune, potrivit art. 7 alin. 1 din decretul nr. 167/1958. rezultă aşadar că cererea reclamanţilor formulată la data de 15.12.2004, se încadrează înlăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar instanţa a constatat că, într-adevăr, acesta nu are calitatea de ordonator principal de credite, acestuia nerevenindu-i potrivit legii decât obligaţia de aprobare a statelor întocmite de ordonatorii de credite, respectiv Ministerul Justiţiei, tribunalul .
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie plata unor drepturi salariale datorate de pârâţi iar Ministerul Finanţelor Publice nu are nici o răspundere privind garantarea acestor drepturi. De asemenea, competenţa elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturile salariale cu acest titlu aparţine ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiţiei, acest atribut neputând fi extins asupra Ministerului Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 726 din 8 mai 2006, Tribunalul Suceava, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind plata privind plata primei de concediu pentru anul 2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, s-a respins acţiunea promovată în contradictoriu cu acest pârât, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii şi în consecinţă au fost obligaţi să le plătească reclamanţilor primele de concediu pentru anul 2001 şi 2002, actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis capătul de cerere privind obligarea ordonatorului principal de credite să includă în bugetul pe anul 2006 a sumelor necesare plăţii primelor de concediu restante şi s-a respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, fiind inclus în art.411 alin.1, “magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Ulterior, însă, prin dispoziţiile art.3 (2) din OUG nr.33/2001, se prevede că „se suspendă până la data de 01.01.2002 aplicarea prevederilor art.41 indice 1 al.1, care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, ale art.45 al.1 referitoare la cuantumul sporului cu care se plătesc orele lucrate peste durata normală a timpului de muncă, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.563 din 18.11.1999, modificată şi completată prin OG nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, precum şi aplicarea prevederilor art. IV referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă, din OUG nr.237/2000 pentru modificarea Legii nr.21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.”La 10.07.2001, prin Legea nr.386, publicată în Monitorul Oficial al României nr.390 din 17.07.2001, prin articolul unic “se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.33 din 26.02.2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţii judecătoreşti.
La articolul III al.3, va avea următorul cuprins : „Pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la al.1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr.188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 237/2000”. Este cazul de precizat că pe toată durata suspendării redevin aplicabile ca atare prevederile referitoare şi la dreptul câştigat prin art.41 din OG nr.83/2000 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi, respectiv, art.33(2) din Legea nr.188/1999 care prevede că “ are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Prin Legile 743/2001 ( art.12), 631/2002 ( art.10), 507/2003 ( art.9) şi 511/2004 ( art.8), aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, precum şi a celor ale art.32 al.2 din Legea nr.188/1999 privind Statului funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare s-au suspendat până la data de 31.12.2005.
Potrivit dispoziţiilor art.38 din Constituţia României “salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice”. De menţionat că reglementarea concediului de odihnă plătit şi alte situaţii specifice a fost menţionată prin legea de revizuire a Constituţiei nr.375/2003, iar conform art.49 al.2 “ restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică” şi “să fie aplicată nediscriminatoriu”.
Tribunalul reţine totodată dispoziţiile deciziei nr. 503/16.11.2004 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 al.2 din OUG nr.33/2001 şi ale art.12 al.4 din Legea nr.743/2001 şi care este general obligatorie, precum şi dispoziţiile Legii nr.24/2000 republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Astfel, potrivit art.56 din Legea nr.24/2000, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. Totodată, potrivit art.64 din acelaşi act normativ, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare intrând în vigoare.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că măsura suspendării acordării primei de vacanţă a afectat doar exerciţiul dreptului nu şi existenţa acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare, în speţă abrogarea intervenind prin art.50 din OUG nr.177/2002, în vigoare de la 01.01.2003.
Ţinând cont că numai un drept existent poate fi abrogat şi că abrogarea operează numai pentru viitor, tribunalul apreciază că de la data abrogării începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, întrucât aceasta este data la care se naşte dreptul la acţiune, potrivit art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958. Fiind suspendată acordarea primei de vacanţă, a fost suspendat implicit şi exerciţiul dreptului la acţiune, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art.1886 Cod civil, conform cărora nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.
Avându-se în vedere succesiunea în timp a actelor normative sus arătate, dispoziţiile art.41 indice 1 din OUG nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996, nu pot fi afectate de conţinutul unor acte normative referitoare la stabilirea bugetelor de stat pe anii ulteriori, avându-se în vedere principiul neretroactivităţii legii consacrat şi de Constituţia României, aceasta cu atât mai mult cu cât noua lege ce reglementează efectele unei situaţii juridice nu poate aduce atingere sau nici o îngrădire sau unui drept deja câştigat, dobândit, ce trebuie respectat, indiferent de situaţia elaborării unor legi succesive, deoarece legea întotdeauna trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricăror discriminări, garantarea drepturilor omului fiind prevăzută şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului.
De relevat că prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în dosarul nr. 31/2005 prin care a fost soluţionat recursul în interesul legii cu privire la primele de concediu pentru magistraţi şi personalul auxiliar s-a stabilit că acestea se acordă numai pentru perioada anilor 2001-2002.
Drept urmare, pentru considerentele sus menţionate, conform art. 139 din codul muncii, art. 411 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, având în vedere şi prevederile deciziei nr. XXIII/12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, tribunalul va admite în parte acţiunea formulată de reclamanţi, numai în ceea ce priveşte drepturile reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 şi 2002.
Capătul de cerere privind cheltuieli de judecată a fost respins, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada avansării unor astfel de cheltuieli.
Cum raportul juridic dedus judecăţii este un raport tipic de dreptul muncii, şi nu un raport de ordin civil, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Justiţiei pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor s-a susţinut că sentinţa nu cuprinde temeiul legal al obligării la plata actualizată cu indicele de inflaţie a sumelor reprezentând prima de vacanţă şi totodată instanţa nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările Ministerului Justiţiei cu privire la actualizare .Într-un alt sens, trebuie evidenţiat că, datorită practicii neunitare a instanţelor judecătoreşti, în materie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 321 alin. 1 din a declarat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti nr. XXIII din 12.12.2005, s-a admis recursul în interesul legii şi drept consecinţă s-a statuat că, prima de concediu, pe lângă îndemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu îndemnizaţia brută, sau după caz, salariul brut din suma anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru perioada anilor 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G. nr. 83/2000.
Referitor la obligarea de a actualiza sumele reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2002, instanţa supremă a stabilit că se acordă doar sumele reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2002, fără a stabili şi obligaţia de a acord aceste drepturi în mod actualizat.
Pe de altă parte potrivit art. 1088 din Codul civil „La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”, rezultă că reclamanţii ar fi putut pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la doar dobânda stabilită de lege, aceasta fiind datorată numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată, dată de la care Ministerul Justiţiei a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia ce avea de executat.
În cauză însă sunt incidente prevederile art. 1082 din Codul civil, potrivit căruia „debitorul este osândit de se cuvine, la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credinţă din partea-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din cauză străină care nu-i poate fi imputată”.
Cum angajarea cheltuielilor din bugetul de stat nu se poate face decât numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate şi cum sumele acordate nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol, obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiei pârâte a unei obligări imposibile de executat.
Faţă de considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul de a se constata că în mod greşit tribunalul a obligat pârâţii la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2001-2002 actualizate, actualizarea neputând fi acordată nici sub forma dobânzii legale
Verificând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs şi prevederile legale în materie, curtea constată că recursul nu este fondat.
Astfel, art. 3711 (1) din Codul de procedură civilă prevede că „Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.”
Art. 3712 (1) statuează că „Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acesteia etc.”
Acelaşi articol la pct. 33 prevede că „dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei se va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlu executoriu.”
Art. 78 din Codul muncii prevede în mod expres că în toate cazurile angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi prevăzute de lege în raport cu salarizarea pe care ar fi avut-o la zi.
În consecinţă, actualizarea sumelor îşi are izvorul în lege şi nu este condiţionată de creditarea bugetară aşa cum susţine recurenta.
În atare condiţii în baza art. 312 Cod proc. civilă, recursul declarat de Ministerul Justiţiei Bucureşti, va fi respins ca nefondat.
Decizia nr.669 din 19.09.2006 A Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale)
