1. Drept penal. Parte specială. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 2, 4 C.pen.). Vinovăţie. Relevanţa normelor ce reglementează circulaţia rutieră pentru constatarea culpei, ca formă de vinovăţie ce atrage răspunderea penală.
C.pen., art. 184 alin. (2) şi (4), art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b)
O.U.G. nr. 195/2002, art. 48 alin. (1)
Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, art. 158
Potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă. Obligaţia impusă de aceste dispoziţii este una de rezultat. Prin urmare, nu este suficientă reducerea vitezei, ci pentru respectarea acestei obligaţii este necesară şi constatarea că circulaţia s-a desfăşurat în condiţii de siguranţă, ceea ce presupune lipsa accidentelor. Or vinovăţia inculpatului nu este înlăturată, cât timp se constată că la baza producerii accidentului rutier se află conduita sa ilicită, datorată nerespectării normelor legale menite a determina siguranţa pe drumurile publice.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1012 R din 4 octombrie 2007
Prin sentinţa penală nr. 931 din 4 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 2394/2005, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., a fost achitat inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C.pen.; s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C., cheltuielile judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut faptul că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa din 21.04.2005, a fost trimis în judecată inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen.
În fapt, în data de 08.08.2004 inculpatul circula cu autoturismul, în direcţia Văliug-Reşiţa. La kilometrul 8 al drumului, într-o curbă deosebit de periculoasă la dreapta, inculpatul a intrat în coliziune cu un alt autoturism, care era condus din sens invers de către A.R., autoturismul fiind acroşat în partea stângă. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a părţii vătămate S.C., care ocupa locul din dreapta faţă a autoturismului condus de A.R.
Leziunile suferite de partea vătămată au necesitat un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale.
Partea vătămată S.C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit.
Iniţial, în faţa instanţei s-a constituit parte civilă şi A.R., care însă, a renunţat la această calitate, fiind audiat ca martor.
Din probele administrate în cauză instanţa de fond a reţinut următoarele:
În data de 8.08.2004, în jurul orelor 18,00, autoturismul marca condus de inculpatul A.M.Z, se deplasa pe DJ 582, în direcţia Văliug-Reşiţa. În acelaşi timp însă, din direcţia opusă, se deplasa autoturismul condus de A.R.
În zona kilometrului 7, într-o curbă deosebit de periculoasă spre dreapta, în direcţia Văliug-Reşiţa, inculpatul a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autovehiculului, pătrunzând astfel pe sensul de deplasare Reşiţa-Văliug. În aceste condiţii s-a produs impactul între partea frontală stângă a autoturismului condus de inculpat şi partea laterală stângă a autoturismului condus de A.R.
Instanţa a considerat că accidentul în care au fost implicate cele două autoturisme, generat de pătrunderea pe sens invers a autoturismului condus de inculpat, este rezultatul intervenţiei unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către acesta. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă presupunea sub aspect subiectiv, că inculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul faptei sale.
Potrivit expertizei efectuată în faza de urmărire penală, pentru a nu fi intrat în derapaj inculpatul ar fi trebuit să circule cu o viteză situată sub 30 km/oră. În speţă, inculpatul circulând pe un drum judeţean, avea fixată de lege, viteza maximă de 90 km/oră. Aşa fiind, şi în lipsa unei limitări suplimentare a vitezei de deplasare de către administratorul drumului, nu i se putea pretinde inculpatului să circule cu o viteză de sub 30 km/oră, adică cu mai puţin de jumătatea limitei legale, mai ales că înainte de curbă drumul era, pe o anumită porţiune în linie dreaptă.
Prin urmare instanţa de fond a considerat că inculpatul nu putea să prevadă că, circulând în mod legal, din punct de vedere al vitezei admise va intra în derapaj şi va pătrunde pe contrasens au autoturismul pe care-l conducea. În consecinţă, constatând că inculpatul nu avea impusă obligaţia de a circula cu o viteză situată sub 30 km/oră, instanţa a considerat că acesta nu putea să prevadă că circulând în mod legal se va declanşa o stare de pericol pentru alţi conducători auto, prin pătrunderea autoturismului său pe sensul invers de circulaţie.
Aşa fiind, prima instanţă, văzând că rezultatul faptei inculpatului este consecinţa intervenţiei unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută de către acesta, fiind deci în prezenţa cazului fortuit – cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată în cauză, lipsind vinovăţia ca şi condiţie necesară a antrenării răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 şi urm. C.civ., instanţa a respins-o.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa şi partea civilă S.C.. Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa a criticat sentinţa pentru netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat faptul că soluţia primei instanţe este vădit netemeinică, activitatea inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă.
Partea civilă S.C. a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate, inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2), (4) C.pen., întrucât a avut posibilitatea să observe indicatorul care semnaliza o curbă deosebit de periculoasă şi trebuia să îşi ia măsurile de precauţie necesare, respectiv să reducă viteza de deplasare.
Partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II s-a constituit parte civilă în apel cu suma de 1429,14 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate S.C., cerere de constituire însoţită de documente justificative, constituirea fiind făcută în această fază imediat după comunicarea înscrisurilor solicitate în mai multe rânduri la prima instanţă, însă necomunicate până în apel.
În apel s-au administrat noi probe, fiind luată o nouă declaraţie inculpatului şi depunându-se o serie de înscrisuri.
Prin decizia penală nr. 89 din 11 iunie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2394/290/2005, Tribunalul Caraş-Severin, în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.proc.pen. a admis apelurile formulate de apelanta S.C. şi de apelantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa împotriva sentinţei penale nr. 931 din 4 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 2394/2005, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi, examinând cauza pe fond:
În baza art. 184 alin. (2), (4) C.pen., cu aplicarea art. 74, 76 alin. (1) lit. e) C.pen., a condamnat pe inculpatul A.M.Z. la o pedeapsă de 3.000 lei amendă penală.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C.pen.
În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 1429,14 lei către această parte civilă, cu titlu de despăgubiri materiale.
În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 3000 euro către partea civilă, reprezentând daune morale şi la plata sumei de 5000 lei, reprezentând daune materiale.
A respins cererea de acordare de cheltuieli judiciare efectuate în primă instanţă, formulată de partea civilă S.C.
În baza art.191 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului(pentru tot ciclul procesual).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că:
Judecătoria Reşiţa a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică, bazându-şi achitarea exclusiv pe o supoziţie referitoare la imposibilitatea inculpatului de prevedere a traiectoriei autoturismului pe care îl conducea în data de 08.08.2004, imposibilitate de prevedere apreciată prin raportare la capacităţile omului comun, adăugată la condiţiile meteorologice nefavorabile. În realitate, prima instanţă a ignorat cu desăvârşire restul probatoriului administrat în cauză, preluând incomplet concluziile expertizei tehnice administrate în cauză. În aceste condiţii, instanţa de control judiciar a procedat la desfiinţarea în totalitate a sentinţei primei instanţe şi a examinat cauza pe fond.
În acest sens, tribunalul a constatat faptul că în partea de concluzii a raportului de expertiză criminalistică la care a făcut referire Judecătoria Reşiţa în motivarea soluţiei de achitare, s-a menţionat expres că inculpatul „putea preveni producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat pe partea dreaptă a drumului public, fără a depăşi axul acestuia, în momentele în care din sens opus se deplasa celălalt autoturism”. Aceasta cu atât mai mult cu cât în aceleaşi condiţii de trafic şi în aceeaşi perioadă a zilei, alţi conducători auto care rulau pe porţiunea de drum respectivă au putut să prevadă gradul de dificultate al respectivei porţiuni, o parte dintre ei atestând prin declaraţiile de martori date în faţa primei instanţe faptul că inculpatul circula cu viteză ridicată şi depăşea toate maşinile din faţa sa, rezultând astfel că nu a adaptat deloc deplasarea autoturismului pe care-l conducea la condiţiile de trafic. Sunt elocvente în acest sens declaraţiile martorilor I.I. şi S.O.I., persoane absolut neutre faţă de evenimentul rutier care s-a soldat cu accidentarea părţii vătămate S.C., declaraţii care converg în sensul celor arătate mai sus. Mai mult chiar, cel de-al doilea martor a arătat că inculpatul a depăşit o coloană de aproximativ 4 maşini şi că maşina acestuia era pe sensul opus în momentul în care a ajuns el la locul accidentului. Incriminatoare pentru inculpat a fost însăşi coroborarea declaraţiei sale dată în cursul urmăririi penale (declaraţie potrivit căreia acesta ar fi derapat şi ar fi pierdut controlul volanului datorită faptului că partea carosabilă era umedă) cu declaraţia martorului A.R. care a afirmat în faţa instanţei că „a observat că inculpatul nu mai controla maşina, venind în derapaj spre maşina condusă de el”. Ori tocmai acest fapt demonstrează culpa inculpatului, care avea obligaţia să adapteze conducerea maşinii sale la toate condiţiile de circulaţie (incluzând aici caracteristicile drumului pe care rula, condiţiile de trafic, condiţiile meteo), nefiind suficientă doar respectarea limitei legale de viteză.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen., inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea respectivei infracţiuni.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptei, atitudinea inculpatului pe parcursul întregului proces penal (cu referire la prezentarea sa în faţa autorităţii şi la comportamentul relativ sincer), lipsa antecedentelor penale, precum şi circumstanţele comiterii faptei, aspecte care au putut fi reţinute ca şi circumstanţe atenuante, circumstanţe care au atras coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, în acord cu dispoziţiile art. 76 lit. e) C.pen.. În consecinţă respectiva pedeapsă a fost o amendă penală orientată spre mediu.
Pe latură civilă, instanţa a admis în totalitate acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II, chiar dacă constituirea de parte civilă s-a făcut după citirea actului de sesizare, culpa neaparţinându-i însă respectivei părţi civile, deoarece aceasta a făcut mai multe demersuri în faţa primei instanţe pentru a obţine înscrisurile necesare formulării pretenţiilor civile, înscrisuri furnizate însă abia de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C., instanţa de control judiciar a apreciat că sunt justificate în parte daunele materiale şi morale solicitate.
Astfel, în ceea ce priveşte daunele materiale instanţa de apel a reţinut că nu au fost luate în calcul nenumăratele bonuri fiscale cu valori individuale reduse depuse pentru termenul de judecată din 12.09.2006 avut în faţa primei instanţe, pe de o parte pentru faptul că nu rezulta de nici unde legătura lor directă cu leziunile suferite în urma accidentului, iar pe de altă parte pentru faptul că toate atestă cumpărarea unor produse medicale de uz comun, ulterioare cu mult datei producerii accidentului. În acelaşi sens s-a observat faptul că nu există un centralizator al cheltuielilor medicale suportate de partea civilă respectivă, singurul centralizator în acest sens fiind cel care însoţeşte declaraţia de constituire de parte civilă a celeilalte părţi civile(respectiv Spitalul Clinic), cheltuielile medicale evidenţiate de acel centralizator fiind incluse în cuantumul daunelor materiale acordat respectivei părţi civile. Au fost luate în considerare aşadar ca dovezi pe baza cărora s-a stabilit cuantumul daunelor materiale doar declaraţiile celor două martore – D.I. şi P.E.– declaraţii care atestă cheltuielile făcute de partea civilă ca urmare a ajutorului casnic şi medical de care a avut nevoie ca urmare a leziunilor suferite în urma infracţiunii săvârşite de inculpat.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de partea civilă, instanţa de apel a apreciat că faţă de repercusiunile pe care le-a avut accidentul asupra stării sale de sănătate şi faţă de suferinţa inerentă prin care aceasta a trecut(elocvent fiind numărul mare de zile de îngrijiri medicale), este justificată acordarea unor daune morale în sumă de 3000 euro( în echivalent monedă românească la data plăţii efective).
Împotriva deciziei penale nr. 89 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat recurs inculpatul, în termen legal, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara în data de 10.07.2007.
În motivarea recursului, inculpatul a solicitat casarea deciziei penale de condamnare şi menţinerea sentinţei penale nr. 931/2006 a primei instanţe, susţinând că din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu se poate desprinde cu certitudine vinovăţia sa, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 9, 10 şi 171 C.proc.pen.. În acest sens, inculpatul a arătat că în cursul urmăririi penale au fost administrate două expertize tehnice de specialitate fără însă ca vreuna dintre acestea să poată conduce la concluzia că este vinovat de producerea accidentului de circulaţie din data de 08.08.2004 şi de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C.pen.; că împrejurările concrete de producere a coliziunii dintre vehiculul condus de inculpat şi celălalt vehicul din trafic sunt de natură a conduce la concluzia că este nevinovat; că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că drumul pe care circula nu era semnalizat corespunzător, că nu exista o bandă continuă de separare a celor două sensuri de mers, că pe carosabil era depus nisip sau ca erau prezente numeroase gropi care trebuiau de principiu ocolite, precum şi că a circulat cu viteza legală la momentul tamponării celor două vehicule, reducând în mod drastic viteza. Totodată, inculpatul a susţinut că faţă de caracteristicile drumului, la intrarea în curbă, a redus drastic viteza tocmai în vederea evitării oricărei coliziuni, însă maşina nu a mai putut fi controlată datorită condiţiilor carosabilului; că dată fiind diferenţa mare de viteză dintre viteza maximă admisă şi aceea cu care rula (de aproximativ 50 km/h) consideră că a depus toate diligenţele necesare prevenirii oricărui incident rutier, diligenţe pe care este apt a le depune omul obişnuit şi nu o persoană cu pregătire specială în domeniul conducerii auto. Inculpatul a mai învederat că în conformitate cu una din expertizele administrate în cauză pentru a evita impactul ar fi trebuit să circule cu o viteză de aproximativ 30,58 km/h, mai mică decât a celuilalt vehicul implicat în coliziune, în condiţiile în care circula cu doar 10 km/h peste viteza calculată de expert, dar cu 50 km/h mai puţin decât cea legală; că primul expert a evitat să aprecieze culpa în cauză, precum şi că ing. D.S. a afirmat că nu există suficiente elemente în vederea efectuării unei analize pertinente a posibilităţilor de evitare a accidentului şi trebuia să se dea eficienţă juridică principiului in dubio pro reo. S-a mai susţinut şi că nu s-a ţinut cont de motivele pentru care autoturismul condus de inculpat a fost „aruncat” dincolo de axul drumului şi că a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a rămâne pe sensul său de mers; că este evident că a circulat pe sensul său de mers după cum arată martorul O.I.; că este greşită susţinerea că prin conduita sa, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 158 lit. c) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, neţinându-se însă cont de nerespectarea de către autoritatea competentă a obligaţiei de efectuare de marcaje continue şi presemnalizări de curbe apreciate drept periculoase. În ce priveşte latura civilă, inculpatul a solicitat respingerea acţiunii civile întrucât nu se face vinovat de săvârşirea nici unei fapte penale, susţinând şi că instanţa de apel nu a apreciat în mod judicios probele depuse de partea civilă.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate de inculpatul recurent şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C.proc.pen.., instanţa de recurs constată că decizia penală contestată este legală şi temeinică, recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală. În mod judicios, Tribunalul Caraş-Severin a constatat că raportul de expertiză criminalistică nr. 131/06.07.2006 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice – Laboratorul Interjudeţean Timişoara a stabilit că din punct de vedere al previzibilităţii producerii accidentului inculpatul putea preveni producerea acestuia dacă s-ar fi deplasat pe partea dreaptă a drumului public, fără a depăşi axul acestuia, în momentul în care din sens opus se deplasa celălalt autoturism. Inculpatul a arătat că nu s-a avut în vedere faptul că raportul de expertiză a concluzionat şi că nu există suficiente elemente în vederea efectuării unei analize pertinente a posibilităţilor de evitare a accidentului de către cei doi conducători auto, însă omite împrejurarea că, potrivit expertului, acest aspect presupune a se evidenţia momentul de la care cei doi conducători auto trebuiau şi puteau să ia măsurile de evitare, moment ulterior declanşării stării de pericol, pe care însă a creat-o inculpatul prin depăşirea axului drumului. Nici susţinerile inculpatului în sensul în care încearcă a atesta ideea că s-a aflat pe celălalt sens de mers datorită carosabilului nu pot fi reţinute de instanţă în condiţiile în care martorii I.I. şi S.O.I. relatează că se circula în coloană de aproximativ 4 autovehicule în momentul în care au fost depăşiţi de inculpat, iar cel de-al doilea martor a precizat că nu a fost depăşit în curbă, dar în zona respectivă vizibilitatea era redusă datorită specificului drumului, astfel că inculpatul s-a aflat pe cealaltă bandă de mers datorită manevrelor sale. Chiar şi în ipoteza susţinută de inculpat, se constată că acesta nu a respectat dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, în varianta în vigoare la data comiterii faptei, care prevăd că „la întâlnirea a două vehicule care circulă din sensuri opuse, conducătorii acestora sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a părţii carosabile, în sensul lor de mers” şi „dacă mersul înainte este obturat de un obstacol sau de prezenţa altor participanţi la trafic, care impune trecerea pe sensul opus, conducătorul vehiculului este obligat să reducă viteza şi, la nevoie, să oprească pentru a permite trecerea vehiculelor care circulă din sens opus”. Potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. R.T. şi planşelor foto de la locul accidentului curba era semnalizată cu indicatorul „curbă deosebit de periculoasă”, astfel că susţinerile inculpatului privind nerespectarea obligaţiilor de către administratorul drumului sunt nefondate.
Pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut şi că potrivit art. 158 lit. c) din actul normativ sus menţionat se instituia obligaţia conducătorului de vehicul să reducă viteza, dacă prevede un pericol, în curbe periculoase sau lipsite de vizibilitate, iar martorii au confirmat şi vizibilitatea redusă. Inculpatul a susţinut că a respectat viteza legală, precum şi obligaţia de a reduce viteza, însă instanţa constată că potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă”. Obligaţia impusă de dispoziţiile art. 48 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 este una de rezultat, prin urmare nu este suficient a se reduce viteza, ci pentru respectarea acestora se impune şi a se constata circulaţia în condiţii de siguranţă, ceea ce presupune lipsa accidentelor. Astfel fiind, motivele invocate de inculpat nu sunt de natură a înlătura vinovăţia sa sub forma culpei, şi implicit răspunderea penală, câtă vreme se constată că la baza producerii accidentului s-a situat conduita sa, nerespectarea unor norme legale menite a determina siguranţa pe drumurile publice.
În ce priveşte modul de soluţionare al laturii civile, Curtea a constatat că suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale şi de 5.000 lei cu titlu de daune morale au fost stabilite în mod corect de instanţa de apel, reflectând prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a inculpatului. Astfel, se constantă că Tribunalul Caraş-Severin a înlăturat din probatoriu bonurile fiscale depuse în data de 12.09.2006 de partea civilă S.C., fiind reţinute numai acele probe care dovedesc cheltuieli în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier. În acest sens, s-a reţinut şi că răspunderea civilă delictuală impune în speţă repararea integrală a prejudiciului cauzat din culpa inculpatului, fiind admisibile ca probe declaraţiile martorilor.
În ce priveşte daunele morale, instanţa de recurs a apreciat că suma de 3.000 euro este rezonabilă şi la stabilirea ei au fost avute în vedere atât suferinţele părţii vătămate, cât şi necesitatea de a preîntâmpina o îmbogăţire fără just temei. Trebuie reţinut că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice. Tulburarea, prin fapta care creează suferinţe de ordin psihic, dăunează climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, „creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună”. Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă. Din aceste motive, suma de 3000 euro apare ca fiind justificată faţă de leziunile suferite de partea vătămată (care au impus intervenţie chirurgicală – osteosinteză cu placă şi şuruburi, sutură – conform raportului de expertiză medico-legală nr. 2257/15.10.2004), numărul de îngrijiri medicale ( 70 zile de îngrijiri medicale), vârsta părţii vătămate.
Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.proc.pen.. instanţa a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.M.Z. împotriva deciziei penale nr. 89 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
În temeiul art. 193 alin. (6) C.proc.pen.. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor de judecată către partea civilă S.C. în cuantum de 927,68 lei, reprezentând onorariu de avocat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C.proc.pen.. a obligat inculpatul la plata sumei de 250 lei, cheltuieli judiciare către stat în recurs
