Prin sentinţa penală nr. 1069/1.04.2015, instanţa a dispus:
« În aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, condamnă pe inculpatul M. cetăţean român, căsătorit, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 teza a treia din Codul penal din 1969.
În temeiul dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 71 din Codul penal din 1969, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza I şi b din Codul penal din 1969.
În baza prevederilor art. 861 alin. 1 şi 862 din Codul penal din 1969, dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de încercare de 5 ani (…)
În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. 5 Cod penal, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, suspendă şi executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.
Atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau de comitere a unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei.
În baza dispoziţiilor art. 397 Cod procedură penală, cu referire la art. 19 şi 23 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală și art. 998 din Codul civil din 1864, cu aplicarea art. 6 alin. 2 C.civ., admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă G. și obligă pe inculpatul M. să achite acestei părţi civile suma de 1090 de lei, cu titlul de daune materiale, şi suma de 5000 de lei, cu titlu de daune morale”.
Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat în esenţă următoarele:
La data de 01.20.2005, în fața unui bar din satul P., se aflau mai multe persoane, în principal tineri, consumând bere și stând de vorbă. La un moment dat, acolo a venit martorul P.C., între ultimul și inculpatul M. pornind un conflict spontan. Tinerii prezenți au intervenit între cei doi, martorul P.C. plecând de la fața locului și revenind, la scurt timp, împreună cu tatăl său, martorul P., fratele său, martorul P.B. și unchiul său, persoana vătămată G.. Între membrii familiei Poşchin, pe de o parte și M. și T., pe de altă parte, a început un conflict deschis, ultimilor doi alăturând-li-se şi T.C..
În timpul acestui conflict inculpatul M. l-a lovit din spate, cu pumnul în zona capului pe G., care nu era implicat activ în conflict, dar pe care l-a considerat ca făcând parte din grupul adversarilor, acesta dezechilibrându-se, căzând și lovindu-se cu capul de o bordură de ciment.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că l-a lovit pe G. cu pumnul în față, acesta din urmă căzând și lovindu-se cu capul de beton. În cadrul ședinței publice din data de 06.01.2015, cu ocazia audierii în fața instanței, inculpatul M. a revenit asupra declarațiilor din cursul urmăririi penale, susținând că nici măcar nu l-a atins pe G.. Cu privire la faptul declarațiile din cursul urmăririi penale, inculpatul a arătat că a avut o avocată care i-a spus ca e mai bine să procedeze așa, iar el a crezut-o pentru că lucra în domeniu.
Din certificatul medico-legal nr. 2811/17.10.2005, depus la dosarul de urmărire penală, rezultă că persoana vătămată G. a prezentat o lipsă de substanță osoasă consecutivă unei fracturi deschise cominutive cu înfundare frontală dreaptă, contuzie toracică și contuzie forte a genunchiului stâng și excoriație ce s-au putut produce prin lovire cu obiecte contondente urmate de cădere, necesitând 30-35 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. În același certificat medico-legal se mai precizează că lipsa de substanță osoasă reprezintă o infirmitate permanentă cu reducerea capacității de muncă în proporție de 25%.
Având în vedere întregul probatoriu analizat, instanța a considerat că acesta este de natură a forma convingerea, dincolo de orice dubiu rezonabil, cu privire la existența infracțiunii și la săvârșirea acesteia, cu vinovăție de către inculpatul M.. Atitudinea inculpatului a fost oscilantă şi neplauzibilă, infirmată de cea mai mare parte a declaraţiilor martorilor, în plus inculpatul oferind o explicaţie neconvingătoare cu privire la motivul pentru care a recunoscut comiterea faptei.
În drept, instanța a reţinut că de la momentul comiterii infracțiunii, respectiv de la data de 01.10.2005 și până la data judecării cauzei a intervenit o succesiune de legi penale prin intrarea în vigoare la data de 01.02.2014 Legea nr. 286/2009 prin care a fost adoptat Noului Cod penal, aspect față de care se impune aplicarea art. 5 Cod penal potrivit căruia în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
În identificarea legii penale mai favorabile, instanța a luat în considerare noțiunea de lege penală mai favorabilă așa cum a fost definită de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/06.05.2009.
Potrivit acestei decizii, dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, identificarea legii penale mai forabile se realizează prin analiza în ansamblu a reglementărilor incidente atât din vechiul cât și din actualul cod penal.
Instanţa constată că, potrivit Codului penal în vigoare la data comiterii faptei, fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întrunea elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 teza a treia din Codul penal din 1969, pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. Potrivit Codului penal în vigoare la data judecăţii, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. a Cod penal, pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În alegerea dispoziţiilor penale care, în mod unitar, îi sunt mai favorabile inculpatului, instanţa a avut în vedere atât limitele speciale de pedeapsă prevăzute de reglementările succesive, cât şi pedeapsa concretă spre care urmează a se orienta, din punct de vedere al situării între respectivele limite, precum şi modalitatea de executare pe care o apreciază mai oportună în raport de datele concrete ale cauzei.
Instanţa, ţinând cont, pe de-o parte, de intenţia concretă a inculpatului, care a urmărit să îl lovească pe G, rezultatul mai grav, căderea acestuia cu capul de bordura din beton, nefiind neapărat urmărit, ci doar acceptat de inculpat, în modalitatea intenţiei indirecte, având totodată în vedere intervalul foarte îndelungat scurs de la comiterea faptei, interval în care, potrivit datelor cauzei, inculpatul nu a mai fost condamnat pentru alte fapte penale, interesul public în executarea în regim de detenţie a unei pedepse privative de libertate şi oportunitatea unei astfel de individualizări a executării reducându-se inevitabil în cei aproape 10 ani, având în vedere vârsta inculpatului la data faptei şi împrejurarea că acesta a avut între timp o evoluţie pozitivă, maturizându-se şi integrându-se în societate, s-a orientat spre aplicarea unei pedepse cu închisoarea spre minimul special, care să ţină seama, din punct de vedere al duratei, de atitudinea sa procesuală, pedeapsă care nu este necesar şi nici oportun a fi executată efectiv. De aceea, împrejurarea că maximul special prevăzut de legea veche este mai ridicat decât cel prevăzut de legea nouă are o influenţă mai redusă în alegerea legii penale mai favorabile, instanţa orientându-se spre aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea sub supravegherea executării pedepsei din Codul penal din 1969, mai favorabile inculpatului atât din punctul de vedere al conţinutului suspendării sub supraveghere, cât mai ales al efectelor împlinirii termenului de încercare.
Față de toate aceste considerente, în aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2009, instanţa a stabilit legea penală mai favorabilă ca fiind Codul penal anterior, pe care l-a aplicat în ansamblu.
În consecință, în aplicarea art. 5 C.pen., instanţa a reţinut, ca încadrare juridica a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul Mihăilă Mihai, infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. 2 teza a treia C.pen. 1969.
Instanţa a ţinut seama, pe lângă aspectele expuse mai sus, de urmarea gravă a faptei inculpatului, de împrejurările în care fapta a fost comisă, în imediata apropiere a unui local public rural în care se consumau băuturi alcoolice, de urările şi mai grave pe care fapta inculpatului le putea avea asupra persoanei vătămate, dar şi de lipsa antecedentelor sale penale, de situaţia actuală a inculpatului, asupra căruia trecerea timpului a avut o influenţă pozitivă, de atitudinea sa procesuală oscilantă şi nesinceră, astfel că i-a aplicat o pedeapsă uşor peste minimul special.
