Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele :
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. …. din …., reclamantul V O a chemat in judecata pe pârâta D B G, solicitând ca minora V I M născută la 17.11.2008 să fie încredinţată reclamantului.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, din relaţia de concubinaj a părţilor care datează din 2006 a rezultat minora I M, înainte de naşterea copilului au locuit o perioadă de timp în Spania la părinţii săi care sunt stabiliţi acolo. După naşterea fetiţei urma să se căsătorească, concubina împlinind 18 ani ceea ce făcea posibilă legalizarea relaţiei lor.
După naşterea minorei pârâta a avut un comportament schimbător atât faţă de acesta cât şi faţă de copil, a refuzat să o îngrijească pe minoră, nu o hrănea, iese în oraş fără motiv spunând că a fost la coafor şi să se penseze.
La începutul lunii octombrie 2009 a aflat de la vecini şi prieteni că viitoarea soţie se întâlnea cu un alt bărbat. A avut o discuţie cu aceasta, i-a rewproşat că nu are grijă de copil , că dă dovadă de iresponsabilitate, pârâta i-a spus că are 18 ani şi că doreşte să-şi trăiască viaţa şi nu să crească un copil.
A susţinut reclamantul că pârâta obişnuieşte să meargă în cluburi de noapte, să-şi trăiască tinereţtea, copilul rămâne în grija naşei sau mătuşii acestuia, nu contribuie cu nimic la creşterea minorei, nu are un loc de muncă, tatăl fiind singurul care contribuie la creşterea şi educarea fiicei.
Pârâta nu are condiţii optime de creştere şi de educare a minorei, nu deţine o locuinţă adecvată creşterii şi educării copilului, acesteia fiindu-i teamă că în urma demersului său să nu fie obligată la plata unei pensii de întreţinere.
A mai arătat reclamantul că doreşte să-şi crească copilul în condiţii optime, să-i dea o educaţie sănătoasă şi să aibă o viaţă fără grijă, toată familia sa lucrează în Spania, îl susţine şi îl ajută, fiind foarte ataşată de minora.
În drept au fost invocate dispoziţiile art 42 C. fam
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar copia certificatului de naştere pentru V I M, procură judiciară autentificată sub nr … de BNP Nemesis
Pârâta nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în instanţă.
La termenul din data de 04.06.2010 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale.
Prin sentinţa nr …. Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că art 5 Cpciv stabileşte că cererea se face la domiciliul pârâtului, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art 19 C.p.civ, fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale exclusive iar pârâta are domiciliul în circumscripţia Judecătoriei Buzău aşa cum a rezultat din relaţiile depuse de către DPEPA.
Cauza fiind trimisă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr …..
La solicitarea instanţei, Colectivul de sprijin al Autorităţii tutelare din cadrul Primăriei … a înaintat adresa nr. …
La termenul de judecată din 14.02.2011 reclamantul , prin avocat, a arătat că părţile şi minora sunt stabilite în Spania unde au şi reşedinţa.
Reclamantul a mai depus la dosar în limba spaniolă şi în traducere adeverinţă de înscriere în registrul de evidenţă a populaţiei pentru L V, O V, V V, contract de vânzare cumpărare nr … încheiat de notar Julian Martinez Pantoja, carnet de economie şi dovezi de plată ( filele 50-55 dosar), notificare pentru notări cadastrale emisă de Delegaţia de Economie şi Finanţe Burgos, decizie de aprobare a ajutorului de şomaj nr … emisă de Direcţia Provincială Burgos , fluturaşi de salariu pentru personalul casnic ( filele 63-67 dosar) şi un număr de 7 fotografii.
La termenul de faţă instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea litigiului, în raport de care a rămas în pronunţare după ce a fost pusă în discuţia părţilor.
Având în vedere excepţia de necompetenţă a instanţelor române, invocată din oficiu, ţinând cont de dispoziţiile art. 137 alin. 1 C.pr.civ., conform cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, instanţa reţine următoarele:
Prin art. 1 din Legea nr. 157/ 2005 a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. În art. 2 s-a prevăzut că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din actul aderării şi din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Tratat, intrarea sa în vigoare a avut loc la data de 01.01.2007.
Prin Legea nr. 13/ 2008 România a ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
Potrivit art. 288 alin. 2 din Tratat, fost art. 249 din T.C.E., regulamentele adoptate de instituţiile U.E. au aplicabilitate generală, fiind obligatorii în toate elementele lor şi aplicându-se direct în fiecare stat membru.
Regulamentul C.E. nr. 2201/ 2003 reglementează competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Prin art. 2 pct. 7 se defineşte răspunderea părintească drept ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, cuprinzând, în special, încredinţarea şi dreptul la vizită.
La pct. 9 încredinţarea este definită ca reprezentând drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă.
Art. 8 alin. 1 prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Totodată, potrivit art. 17, instanţa judecătorească dintr-un stat membru, sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul regulamentului şi pentru care, în temeiul acestuia, este competentă o instanţă dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă.
În cauza de faţă, potrivit susţinerilor reclamantului, confirmate de către Autoritatea Tutelară prin adresa de la fila 14 dosar, minora V I M, a cărei încredinţare se solicită de către tată, locuieşte cu mama , la reşedinţa acesteia din Spania de aproximativ doi ani.
Pe de altă parte şi reclamantul are reşedinţa stabilită în Burgos, Spania din data de 13.07.2007, fila 41 dosar.
Pe baza acestor probe, instanţa constată că, de vreme ce prezenta cauză are ca obiect încredinţarea unui minor, făcând parte din materia răspunderii părinteşti, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine instanţelor spaniole, unde copilul are reşedinţa obişnuită, iar nu instanţelor din România, de unde acesta a fost dus de pârâta începând cu aproximativ 2 ani de zile în urmă ( cel mai probabil octombrie 2009 astfel cum rezultă din coroborarea înscrisurilor de la filele 14 dosar şi 9 dosar … cu precizările reclamantului de la termenul din 14.02.2011).
Cum normele de competenţă în această materie, potrivit Regulamentului C.E. nr. 2201/ 2003, au caracter exclusiv, instanţa apreciază că nu poate deroga de la acestea, impunându-se să-şi declare necompetenţa, din oficiu.
Instanţa va mai reţine şi faptul că, pe lângă celelalte argumente, competenţa de soluţionare a cererii de încredinţare a minorei se impune a fi a instanţelor spaniole de la reşedinţa minorei şi în scopul protejării intereselor superioare ale acesteia.
În acest sens, art. 23 lit. e din Regulamentul C.E. nr. 2201/ 2003 prevede că o hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu este recunoscută în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti în statul membru în care se solicită recunoaşterea.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, prin apărător, referitoare la competenţa instanţelor române, stabilită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 105/ 1992, instanţa constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, art. 10 din acest act normativ prevede că dispoziţiile legii sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.
Având în vedere competenţele speciale prevăzute prin Regulamentul C.E. nr. 2201/ 2003, care este direct aplicabil României, este evident că dispoziţiile Legii nr. 105/ 1992 nu au o forţă juridică superioară şi nu pot impune o competenţă diferită.
În aceeaşi măsură, potrivit art. 157 din acest ultim act normativ instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
În temeiul dispoziţiilor legale enumerate, pentru aceste considerente, instanţa va admite excepţia de necompetenţă a instanţelor române, invocată din oficiu şi va respinge cererea de chemare în judecată , ca nefiind de competenţa instanţelor române.
