Divorţ. Încredinţare minor. Interesul superior al minorului. Determinare. Criterii. Vârsta fragedă a minorului. Relevanţă.
Legea nr. 272/2004 – art. 2 şi urm.
C. fam. – art. 42
Interesul superior al copilului se determină prin luarea în considerare a criteriilor vizând posibilităţile materiale ale părinţilor, vârsta copilului, gradul de ataşament şi interesul pe care părinţii îl manifestă faţă de copil, legăturile afective ce s-au stabilit între aceştia şi copil, conform art. 42 din Codul familiei şi art. 2 şi urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
Dintre aceste criterii generale, în speţă, Curtea a apreciat că vârsta copilului ( de 4 ani ) este relevantă şi trebuie avută în vedere, deoarece la această vârstă sentimentele de afecţiune ale copilului sunt mai puternice faţă de mamă decât faţă de tată, iar la vârsta fragedă copilul are mai multă nevoie de îngrijirea, afecţiunea şi prezenţa mamei.
Dintre aceste criterii generale, în speţă, Curtea a apreciat că vârsta copilului ( de 4 ani ) este relevantă şi trebuie avută în vedere, deoarece la această vârstă sentimentele de afecţiune ale copilului sunt mai puternice faţă de mamă decât faţă de tată, iar la vârsta fragedă copilul are mai multă nevoie de îngrijirea, afecţiunea şi prezenţa mamei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Secţia civilă – completul specializat pentru cauze de familie şi minori, decizia nr. 154 F din 13 februarie 2007
Prin decizia civilă nr. 154 F din 13 februarie 2007 Curtea a respins recursul declarat de pârâtul C. L. M, împotriva deciziei civile nr. 299/A din 14 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Arad în contradictoriu cu reclamanta C. M.
A reţinut că prin sentinţa civilă nr. 307 din 20 ianuarie 2005 Judecătoria Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C. M. împotriva pârâtului C. L. M. şi a admis acţiunea reconvenţională formulată de pârât contra reclamantei; a dispus desfacerea căsătoriei din vima ambilor soţi; a încuviinţat ca reclamanta să-şi reia numele avut anterior căsătoriei; a încredinţat pârâtului – reclamant reconvenţional – spre creştere şi educare minorul C. S. M., născut la 8 octombrie 2002 şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului o pensie de întreţinere pe seama minorului în cuantum de 25 % din veniturile sale.
Judecătoria a reţinut că părţile s-au căsătorit la 16.03.2002, din căsătoria lor rezultând minorul S. M., născut la 4.10.2002, că între soţi nu mai există afecţiune, iar acest lucru este imputabil ambilor.
În ceea ce priveşte încredinţarea minorului, a apreciat că pârâtul a manifestat o mai mare preocupare faţă de starea de sănătate a acestuia, în condiţiile în care urmează un tratament medical pentru hipoacuzie şi tulburări afective, având în vedere că din octombrie minorul locuieşte cu tatăl său.
A reţinut că pârâtul, care nu este încadrat în muncă, a fost cel care l-a însoţit pe minor pentru efectuarea unor consultaţii la diferiţi medici, atât în Arad cât şi în Timişoara, iar intenţia de a se deplasa cu copilul la Szeged în Ungaria pentru consultaţii nu s-a materializat datorită faptului că reclamanta a refuzat să-şi exprime acordul în acest sens.
Împotriva sentinţei Judecătoriei Arad a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei în sensul încredinţării spre creştere şi educare a minorului, cu motivarea că acesta este şocat afectiv datorită faptului că a fost despărţit de mamă, că pârâtul nu are serviciu nici nu poate asigura creşterea copilului în condiţii optime.
Prin decizia civilă nr. 117 din 21 aprilie 2005 Tribunalul Arad a respins apelul declarat de reclamantă.
Tribunalul a reţinut că la încredinţarea copilului trebuie să se aibă în vedere interesul superior al copilului – impus de dispoziţiile art. 2 şi urm. din Legea nr. 272/2004- privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, interes ce trebuie să fie apreciat în raport de nevoile actuale ale copilului şi de posibilităţile şi disponibilităţile fiecărui părinte de a le satisface.
S-a reţinut că de minorul în vârstă de 2 ani şi 6 luni s-au preocupat în egală măsură ambii părinţi, între aceştia, şi minor stabilindu-se relaţii de afecţiune, reclamanta fiind cea care şi-a asumat riscul deteriorării acestor relaţii prima oară când, fără acordul pârâtului, l-a privat pe acesta de dreptul de a avea relaţii cu copilul pe o perioadă de peste 4 luni, ceea ce a determinat şi deteriorarea relaţiilor dintre soţi.
Reclamanta şi-a asumat a doua oară acest risc, când l-a lăsat pe copil la tatăl său în Arad, lipsindu-l de prezenţa sa şi a mediului familial din Constanţa, cu care se obişnuise în cele patru luni de la plecarea din Arad.
S-a apreciat de tribunal că orice copil de vârsta celui în cauză are nevoie de un mediu familial stabil, în care să vină în contact cu persoane cunoscute, iar din punct de vedere juridic, are importanţă prezenţa efectivă a părinţilor în preajma copilului.
A reţinut ca fiind întemeiate argumentele primei instanţe în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtului de a se îngriji efectiv de copil, neprezentând relevanţă faptul că pârâtul nu este angajat, atâta timp cât are alte surse licite de venituri.
Tribunalul a reţinut ca fiind esenţiale în menţinerea măsurii de încredinţare a copilului la pârât, măsură dispusă de judecătorie, împrejurarea că pârâtul a oferit copilului un mediu familial stabil şi faptul că în urma asigurării unui climat de afectivitate şi a tratamentului de recuperare săptămânal, comportamentul copilului, care prezenta un retard psihomotor şi logopedie, s-a îmbunătăţit semnificativ sub aspectul socializării şi limbajului, fiind necesar în continuare tratament psiho-logopedic.
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei Tribunalul Arad, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, 129 pct.1, 167 pct. 2 şi 3 şi respectiv 292 pct.1 C. pr. civ.
A arătat că pârâtul s-a prezentat în cauză după încheierea dezbaterilor şi a depus acte pe care ea nu le-a putut vedea, nefiindu-i comunicate, încălcându-se principiul contradictorialităţii.
A arătat că minorul a fost dus din iniţiativa ambilor soţi la Constanţa pentru a-şi petrece vara la mare, aducerea lui la Arad făcându-se până la începerea serviciului de către reclamantă în Bucureşti, unde urma să meargă şi pârâtul.
A reţinut că tribunalul a greşit dispunând încredinţarea copilului la pârât, întrucât acesta nu are loc de muncă, iar despărţirea soţilor s-a produs şi ca urmare a hotărârii pârâtului de a face copilului examene medicale fără ca reclamanta să poată interveni, acesteia nefiindu-i permise legături cu copilul.
Prin decizia civilă nr. 240 din 22 noiembrie 2005 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantă, dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Arad.
Instanţa de recurs a reţinut că deşi problema sănătăţii minorului a constituit un criteriu determinant pentru a dispune încredinţarea acestuia, contrar dispoziţiilor art. 129 alin. 4 C. pr. civ., cele două instanţe nu au apreciat de cuviinţă să pună în discuţie necesitarea efectuării unei expertize medico-legale, probă juridică menită să aprecieze asupra sănătăţii copilului.
În acest sens, a apreciat că se impune completarea probatoriului cu efectuarea expertizei medico-legale unde să se stabilească corect diagnosticul copilului şi eventual audierea ca martori a specialiştilor.
În rejudecare, instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 315 C. pr. civ., a procedat la administrarea probei cu expertiza medico-legală ce s-a efectuat de Institutul de Medicină Legală Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 299 din 14 septembrie 2006 Tribunalul Arad a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 307 din 20 ianuarie 2005 pronunţată de Judecătoria Arad, pe care a modificat-o în sensul că a încredinţat reclamantei pentru creştere şi educare pe minor şi l-a obligat pe pârât să plătească în favoarea acestuia o pensie lunară de întreţinere reprezentând 25 % din veniturile sale nete, dar nu mai puţin de 80 lei RON lunar, începând cu data de 14 septembrie 2006 şi până la majoratul minorului şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârât având ca obiect încredinţarea minorului.
Tribunalul a reţinut că raportul medico-legal precizează că indiferent de natura relaţiilor dintre părinţi, copilului trebuie să i se asigure un mediu echilibrat din punct de vedere afectiv şi emoţional, fără tensiuni, fiind necesară prezenţa în viaţa copilului a ambilor părinţi.
Raportându-se la constatările raportului medico-legal, tribunalul a apreciat ca necesară prezenţa mamei lângă minorul din cauză, afecţiunea mamei fiind o garanţie pentru restabilirea stării de sănătate a copilului.
Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Arad a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând în principial casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad în vederea administrării probei cu martori, iar în subsidiar modificarea în sensul încredinţării spre creştere şi educare la tată a minorului.
În motivare a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. pr. civ., având în vedere că deşi pârâtul prin avocat a solicitat audierea ca martor a prof. dr. specialist I. N., instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii de probaţiune.
A susţinut că decizia recurată este nemotivată fiind argumentele referindu-se la două motive, respectiv expertiza medico-legală, din care s-a extras o constatare ce nu au legătură cu această probă şi s-a folosit de principiul conform căruia la o vârstă fragedă un copil are nevoie mai mult de prezenţa şi afecţiunea mamei.
A arătat că acest principiu nu poate fi determinant în luarea hotărârii, iar instanţa a ignorat probele din care rezultă că afecţiunile de care suferă copilul au fost determinate de comportamentul reclamantei, care a luat copilul (de un an şi şapte luni) din mediul său familial cu brutalitate, provocându-i un şoc de pe urma căruia nu şi-a revenit, iar după ce l-a readus la tată, l-a neglijat, nu s-a interesat de situaţia lui medicală, nu l-a vizitat, manifestând dezinteres faţă de copil.
A arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că nu ocroteşte interesul superior al copilului deoarece, din întregul material probator administrat în faţa primei instanţe a rezultat că mama şi-a neglijat cu bună-ştiinţă toate obligaţiile părinteşti, pe care le avea faţă de fiul său minor, din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe rezultând că problemele medicale au apărut în perioada în care copilul s-a aflat în îngrijirea exclusivă a acesteia.
Referitor la condiţiile oferite de mamă, a arătat că acesta locuieşte cu chirie, singură, în Bucureşti, unde lucrează la SRI, astfel că nu dispune de condiţii care să ofere convingerea că îl va putea îngriji în mod corespunzător şi într-un mediu stabil, care să ajute la recuperarea medicală a copilului.
În ceea ce priveşte starea de sănătate a copilului, a susţinut că s-au constatat progrese în sensul ameliorării stării sale de când se află în îngrijirea tatălui, aspect consemnat în actul medical.
În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 C. pr. civ.
Examinând decizia recurată în raport de motivele invocate, Curtea a apreciat că este neîntemeiat.
Critica referitoare la neaudierea martorului este neîntemeiată, întrucât instanţa de apel a dispus că se va pronunţa asupra cererii de probaţiune după efectuarea expertizei medicale, iar din practicaua deciziei rezultă că pârâtul nu a mai insistat în ce priveşte admiterea acestei probe, ulterior instanţa apreciind că este lămurită.
În cauză, nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct.7 ce vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti , deoarece hotărârea recurată este motivată în fapt şi în drept şi cuprinde considerentele pe baza cărora instanţa şi-a întemeiat soluţia.
Curtea a apreciat că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu poate fi reţinut în speţă.
Tribunalul a apreciat corect că relevante în luarea măsurii de încredinţare a minorului sunt constatările raportului medico-legal cu privire la starea de sănătate a acestuia, dar şi legătura afectivă puternică a copilului cu mama sa, constatată şi reţinută de cei trei medici specialişti, care au efectuat expertiza în cauză.
Nu a fost încălcat principiul interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă, instanţa l-a avut în vedere şi l-a determinat prin luarea în considerare a celorlalte criterii, vizând posibilităţile materiale ale părinţilor (în speţă ambii părinţi au posibilităţi materiale bune), vârsta copilului, gradul de ataşament şi interesul pe care părinţii îl manifestă faţă de copil, legăturile afective ce s-au stabilit între aceştia şi copil, conform art. 42 din Codul familiei şi art. 2 şi urm. in Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
Susţinerile pârâtului în sensul că afecţiunile de care suferă minorul au fost determinate de comportamentul mamei care ar fi luat copilul la vârsta de 1 an şi 7 luni din mediul familial cu brutalitate şi că i-ar fi provocat astfel un şoc de pe urma căruia nu şi-ar revenit nu au fost dovedite în cauză.
Pe de altă parte, reclamanta oferă condiţii materiale pentru creşterea şi educarea minorului, întrucât deţine în proprietate un apartament cu 4 camere în Bucureşti (fila 32 dosar recurs), are un program de lucru normal şi este ajutată de mama sa.
Raportul medico-legal concluzionează că minorului trebuie să i se asigure un mediu echilibrat din punct de vedere afectiv şi emoţional, iar prezenţa ambilor părinţi în viaţa copilului este necesară pentru dezvoltarea lui psihică.
Cum prezenţa ambilor părinţi cu caracter de permanenţă în viaţa copilului nu este posibilă, între aceştia producându-se divorţul irevocabil, Curtea a apreciat că reclamanta este în măsură să asigure copilului mediul echilibrat din punct de vedere afectiv şi emoţional recomandat de comisia de medici specialişti ce au întocmit raportul de expertiză în cauză.
1
