Prin sentinţa civilă nr.1016 din 15 martie 2006 a Judecătoriei Suceava s-a admis acţiunea având ca obiect stabilire program vizitare minor formulată de reclamantul A.D.G. în contradictoriu cu pârâta M.C. stabilindu-se ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul A.T. în a treia duminică a fiecărei luni între orele 11,00 – 18,00, trei zile în vacanţa de iarnă şi 2 săptămâni în vacanţa de vară, la domiciliul reclamantului.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul are dreptul de a avea legături personale cu minorul dar şi obligaţia de a supraveghea educaţia lui.
Prin decizia civilă nr.685 din 27 iunie 2004 a Tribunalului Suceava s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a schimbat în totalitate sentinţa şi în rejudecare s-a respins acţiunea ca nefondată.
Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr.1224 din 14 februarie 1996 Judecătoria Suceava a admis acţiunea reclamantului A.D. împotriva pârâtei R.C. pe care a obligat-o să-i permită să aibă legături personale cu minorul de patru ori pe lună, sâmbăta între orele 8,00 – 14,00 la domiciliul pârâtei şi în prezenţa acesteia iar reclamantul nu a uzat de acest drept, solicitând după aproximativ 10 ani, stabilirea unui alt program de vizită.
S-a reţinut de asemenea că ancheta socială efectuată în cauză a concluzionat că minorul locuieşte cu mama sa şi are toate condiţiile unui trai decent având rezultate foarte bune la învăţătură.
Apreciind că, deşi art.43 Codul familiei consacră drepturile părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu acesta iar art.2 din legea nr.272/2004 instituie primordialitatea interesului superior al copilului, refuzul copilului de a se întâlni cu tatăl său şi contribuţia mamei la educarea lui şi condiţiile pe care aceasta i le poate oferi, hotărâtoare4, instanţa de apel a respins acţiunea refuzând astfel dreptul reclamantului de a-şi întâlni copilul.
Prin decizia civilă nr.174 din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava s-a respins recursul reclamantului ca nefondat reţinându-se în motivarea soluţiei că, deşi drepturile părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul este de esenţa ocrotirii părinteşti, nu trebuie exercitat abuziv.
Pe de altă parte s-a reţinut că este de neînţeles reacţia reclamantului care după 10 ani solicită un alt program de vizită atâta timp cât în acest interval de timp nu a dorit să se implice în creşterea şi educarea minorului.
Din perspectiva vârstei minorului (de 16 ani) s-a apreciat că personalitatea acestuia este deja conturată şi că el percepe dorinţa tatălui de a se implica în viaţa lui ca pe o răfuială împotriva mamei sale care s-a recăsătorit.
Apreciem soluţia criticabilă.
Articolul 43 din Codul familiei consacră dreptul părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu acesta. Nu încape nici o îndoială că acest drept trebuie exercitat în aşa fel încât să nu influenţeze negativ creşterea şi educarea copilului. Principiul interesului superior al copilului este esenţial în orice demers care îl priveşte fiind consacrat atât de legea nr.272/2004 cât şi de Convenţia cu privire la drepturile copilului.
În speţă însă nu s-a făcut dovada că reclamantul ar prezenta un pericol pentru copil nefiind decăzut din drepturile părinteşti. Ataşamentul mamei şi condiţiile pe care aceasta le oferă nu pot constitui motivul înlăturării tatălui atât de la dreptul cât şi de la obligaţia de a se implica în creşterea copilului.
În ce priveşte momentul în care tatăl ar urma să se implice este de reţinut că minorul are deja 16 ani. Percepţia lui asupra motivului pentru care tatăl solicită stabilirea unui program de vizită şi anume conflictul dintre părinţi îşi găseşte cu siguranţă explicaţia în atitudinea mamei. Tocmai din acest considerent copilul ar trebui să se întâlnească cu tatăl într-un alt cadru decât cel stabilit prin sentinţa civilă nr.224/1996 respectiv la domiciliul mamei.
Aşa fiind, nu i se poate refuza reclamantului dreptul de a păstra legături personale cu minorul în acelaşi sens pronunţându-se şi C.E.D.O. în cauza Monory împotriva României şi Ungariei în care a statuat că relaţiile dintre părinţi şi copii intră în sfera vieţii de familie în sensul art.8 din Convenţie.
(decizia civilă nr.174 din 20 septembrie 2006)
