Măsura specială de protecţie a plasamentului este o măsură cu caracter temporar, ce poate fi dispusă în situaţii de excepţie, de natură să justifice o situaţie de pericol pentru creşterea şi dezvoltarea copilului.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1235/87/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.643/26.05.2011)
Prin cererea înregistrată sub nr.1235/87/2011, pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta D.G.A.S.P.C. Teleorman a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii R.A. şi R.A., înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă al copilului R.A.M. de la persoana R.A. cu instituirea plasamentului la aceeaşi persoană, iar pe perioada plasamentului să se dispună ca drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate de aceasta.
În motivarea cererii s-a arătat că R.A.M., născută la 21.07.2005, nu este recunoscută de tată şi s-a aflat în plasament la asistentul maternal profesionist R.A., în perioada 2005 – 2009.
Tribunalul Teleorman a dispus instituirea plasamentului minorei R.A.M. la asistentul maternal profesionist R.A. prin sentinţa civilă nr.1673 din 18.11.2005.
La cererea mamei, a fost reintegrată în familie, măsură dispusă de C.P.C. Teleorman prin hotărârea nr. 10 din 22.01.2009, dată de la care s-a aflat în familie.
În prezent copilul se află în plasament în regim de urgenţă la R.A., măsură dispusă de directorul general al D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin dispoziţia nr. 292 din 15.02.2011.
Motivele care au stat la baza instituirii măsurii constau în neglijenţa şi abuzul mamei asupra copilului, situaţie adusă la cunoştinţă cu ocazia vizitei la domiciliul mamei de asistenta socială F.A.
Prin cererea nr.2339 din 14.02.2011, mama copilului a solicitat instituirea unei măsuri de urgenţă pentru fiica sa.
R.A. a fost evaluată de D.G.A.S.P.C. Teleorman, concluziile fiind în sensul că aceasta prezintă garanţii morale şi materiale pentru a primi un copil în plasament.
Nu au fost identificate alte rude până la gradul 4 la care copilul să poată fi plasat.
Prin sentinţa civilă nr.45/7.03.2011, Tribunalul Teleorman a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă al copilului R.A.M. cu măsura plasamentului la persoana R.A.; a dispus delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la copilul R.A.M. către R.A. pe perioada măsurii plasamentului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 50 din Legea nr.272/2004, protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora.
Din actele şi lucrările dosarului, respectiv declaraţia mamei R.A., procesul – verbal nr.2339/02.02.2011, dispoziţia nr.292 a directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman, instanţa de fond a reţinut că R.A.M. este un copil neglijat şi are nevoie de protecţie specială.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că este în interesul copilului ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 55 lit. a, 58 lit. c şi art. 66 din Legea nr.272/2004, să fie admisă cererea.
Conform art. 64 din Legea nr.272/2004, pe perioada plasamentului s-a dispus ca drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului să fie exercitate de R.A.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta R.A.
În motivare, recurenta a arătat că în mod greşit s-a dispus măsura de protecţie specială a plasamentului faţă de minoră, neexistând probe că a abuzat sau neglijat copilul. A mai precizat aceasta că doreşte să se ocupe de creşterea şi educarea minorei.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală.
În motivare, a arătat că minora R.A.M. s-a aflat în plasament la asistentul maternal profesionist R.A. în perioada 2005-2009, iar la cererea mamei copilul a fost reintegrat în familie, măsură dispusă de C.P.C. Teleorman, prin Hotărârea nr.10 din 22.01.2009, dată de la care s-a aflat în familie.
Instanţa de fond, în mod corect, a apreciat că R.A.M. este un copil lipsit temporar de ocrotirea părinţilor şi a admis acţiunea D.G.A.S.P.C. Teleorman, ca întemeiată.
Necesitatea luării acestei măsuri a fost corect apreciată de specialiştii instituţiei, şi a avut ca temei abuzul şi neglijenţa mamei asupra copilului, fapte rezultate fără echivoc în urma investigaţiilor efectuate în cauză.
Astfel, R.A.M. era un copil abuzat şi neglijat de mamă, aşa cum rezultă din actele şi documentele depuse la dosar, din care reiese că minora fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria secţia chirurgie, copilul prezentând la internare necroză uscată pulpă, degete, picior stâng; echimoze şi escoriaţii toracale posterioare, care pot rezulta din agresiune; stare igienică deplorabilă; eritem ambele mâini post expunere la frig.
De asemenea, în urma vizitelor efectuate la domiciliu, a rezultat că mama copilului nu are condiţii materiale şi nu prezintă garanţii morale pentru a asigura creşterea, îngrijirea şi educarea corespunzătoare a fiicei sale.
Întrucât R.A.M. necesita în continuare o măsură de protecţie, în vederea respectării principiului interesului superior al copilului şi pentru asigurarea unor condiţii bune de creştere şi educare, s-a solicitat instanţei înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă al copilului R.A.M., de la persoana R.A., cu instituirea plasamentului la aceiaşi persoană şi delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, cu privire la persoana copilului R.A.M., către persoana R.A.
La stabilirea măsurii de plasament s-a avut în vedere că, între doamna R.A. şi copil există o puternică relaţie de ataşament, deoarece s-a ocupat de creşterea şi îngrijirea lui o perioadă de peste 3 ani, urmărindu-se totodată facilitarea exercitării de către mamă a dreptului de a vizita copilul şi a menţine legătura cu acesta, aşa cum se prevede la art. 60 alin. 3, lit. “c” din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Doamna R.A. a fost evaluată de către D.G.A.S.P.C. Teleorman, evaluare din care rezultă că prezintă garanţii morale şi are condiţii materiale pentru a primi un copil în plasament, condiţie prevăzută de art. 58 alin. (2) din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Apreciază că recurenta R.A. este inconsecventă în declaraţii, deoarece a solicitat în scris instituirea unei măsuri de protecţie pentru fiica sa, prin cererea înregistrată la D.G.A.S.P.C. Teleorman la nr.2339 din 14.02.2011, cerere aflată la dosarul cauzei şi luată în considerare de instanţa de fond.
Dezinteresul recurentei pentru copil rezultă şi din faptul că, deşi legal citată la termenul de judecată, existând dovada îndeplinirii procedurii de citare, aceasta nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a fi audiată cu privire la măsura propusă pentru fiica sa.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de prevederile legale incidente în cauza, în conformitate cu prevederile art. 3041 Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 39 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: „Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă”.
De asemenea, potrivit cu prevederile art. 50 din actul normativ de referinţă: „Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora”.
Art. 56 din Legea nr. 272/2004 dispune în privinţa persoanelor, respectiv copiilor, în favoarea cărora legiuitorul a înţeles să instituie aceste măsuri de protecţie specială, statuând că: „De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază: a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare; e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal”.
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, Curtea apreciază că măsura specială de protecţie a plasamentului este o măsură cu caracter temporar, care poate fi dispusă în situaţii de excepţie, expres şi limitativ stabilite de lege.
Într-adevăr, măsura plasamentului are ca efect separarea copilului de familia sa. Or, aceste măsuri trebuie înţelese ca măsuri temporare, cu caracter excepţional, impuse de circumstanţele speciale ale cauzei, de natură să justifice o situaţie de real pericol pentru creşterea şi dezvoltarea corespunzătoare a copilului, urmărindu-se întotdeauna reunificarea familiei.
În corelare cu dispoziţiile legale sus-menţionate, Curtea are în vedere prevederile art. 5 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 272/2004, potrivit cu care răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia şi în subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.
Cu incidenţă în această materie, instanţa de contencios european a stabilit că ruperea totală a oricărei legături între copii şi părinţi nu poate fi justificată decât în circumstanţe excepţionale sau din motive care ţin exclusiv de interesul superior al copilului (cauza Gnahore c. Franţei, Hotărârea din 19 septembrie 2000; cauza Johansen c. Norvegiei, Hotărârea din 7 august 1996).
În acest sens, Curtea Europeană a reţinut că art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părintelui dreptul de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului, pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri.
În jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a apreciat în repetate rânduri că, pentru un copil, faptul de a trăi împreună cu părintele său reprezintă o componentă esenţială a vieţii de familie, iar plasarea lui într-o instituţie de ocrotire socială constituie o ingerinţă în dreptul garantat de art. 8 al Convenţiei. Totodată, Curtea Europeană a admis că percepţia oportunităţii unei intervenţii a autorităţilor publice în privinţa luării unei asemenea măsuri este diferită de la un stat contractant la altul, în funcţie de diferiţi factori: tradiţiile familiale, dispoziţiile legislative în materie, resursele materiale de care dispun autorităţile pentru a reuşi plasarea copilului în cele mai bune condiţii; întotdeauna, însă, examinarea măsurii care trebuie luată trebuie făcută prin luarea în considerare, în primul rând, a interesului copilului.
Tot astfel, în cauza Amanalachioai împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea Europeană a subliniat că acest interes prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale. De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptura a unei părţi a legăturii de familie. În aceeaşi cauză, Curtea a reamintit: „faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici” (Wallova şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, & 71, 26 octombrie 2006).
În cauza de faţă, Curtea reţine că R.A.M., născută la 21.07.2005, nu este recunoscută de tată şi s-a aflat în plasament la asistentul maternal profesionist R.A., în perioada 2005 – 2009.
La cererea mamei, a fost reintegrată în familie, măsură dispusă de C.P.C. Teleorman prin hotărârea nr.10 din 22.01.2009, dată de la care s-a aflat în familie.
Potrivit referatului încheiat de asistentul social de la Institutul Victor Babeş, din municipiul Bucureşti, în urma vizitei la domiciliul recurentei pârâte R.A., aceasta se afla împreună cu cei doi copii ai săi, R.A.M. şi R.D., într-o locuinţă fără curent electric, într-o situaţie mizeră, minora R.A.M. fiind aflată pe podea, plângând, având dureri la nivelul membrului inferior stâng.
Din raportul de anchetă socială reiese că, în data de 02.02.2011, la sediul DGASPC Teleorman s-a primit sesizarea scrisă a acestui asistent social, prin care se aducea la cunoştinţă situaţia copilului R.A.M. S-a arătat că minora a fost transportată urgent la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria, la camera de gardă, fiind internată la secţia chirurgie.
Potrivit procesului verbal nr. 2339/02.02.2011, semnat de reprezentanţii DGASPC Teleorman şi doctor P.G., reprezentantul Secţiei Chirurgie, compartimentul Ortopedie – Chirurgie – Pediatrie, la data internării minorei s-a constatat că aceasta prezenta necroză uscată pulpă, degete, picior stâng; echimoze şi excoriaţii toracale posterioare, care pot rezulta din agresiune; stare igienică deplorabilă; eritem ambele mâini post expunere la frig.
Din referatul întocmit pentru emiterea dispoziţiei în regim de urgenţă, de către Consiliul judeţean Teleorman – D.G.A.S.P.C. rezultă că, la data vizitei la domiciliul recurentei pârâte, locuinţa deşi era încălzită, se afla într-o stare avansată de degradare, neracordată la reţeaua de distribuţie a energiei electrice. În urma discuţiilor purtate cu minora aceasta a povestit că, până la internarea în spital, a fost agresată fizic de către mama sa. Din discuţiile purtate cu însoţitorii celorlalţi copii din salon, a reieşit faptul că minora nu este îngrijită corespunzător de către mamă, nu este hrănită suficient, este trimisă singură, noaptea, la grupul sanitar, pentru necesităţile fiziologice, deşi încă nu se poate deplasa foarte bine.
Curtea reţine că abuzul comis de recurenta pârâtă asupra minorei constă, în concret, în faptul menţinerii acesteia într-o locuinţă insalubră, în condiţii de mizerie, incompatibilă cu necesitatea îngrijirii şi creşterii unui copil, mama minorei fiind dezinteresată de starea de sănătate a propriului copil, permiţând expunerea minorei la frig până la vătămarea acesteia, neacordarea unei alimentaţii corespunzătoare, de natură să-i periclitează sănătatea.
În cuprinsul motivelor de recurs recurenta a negat faptul că nu ar avea grijă de minoră şi că ar lovi-o, fără a aduce vreo probă în sensul unei atitudini corespunzătoare a sa faţă de aceasta, precum şi în sensul că ar avea suficientă grijă pentru creşterea şi educarea acesteia, aşa cum ar face orice părinte diligent.
Mai mult, deşi a invocat faptul că mama sa ar putea avea grijă de minoră, nu a făcut dovada existenţei unei manifestări de voinţă a bunicii materne în sensul de a se îngriji de creşterea şi educarea minorei şi, mai ales, că aceasta ar beneficia de garanţii morale şi materiale care să conducă la concluzia că o atare măsură ar fi în interesul minorei.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, prin raportare la dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.272/2004, la dispoziţiile comunitare cuprinse în art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs are în vedere, în urma evaluării actelor şi lucrărilor dosarului, că în cauza de faţă s-au constatat elemente de natură să conducă la existenta unui abuz fizic asupra minorei de către mama sa.
Având în vedere actele depuse la dosar, precum şi cererea nr.2339 din 14.02.2011, prin care mama copilului a solicitat instituirea unei măsuri de urgenţă pentru fiica sa, Curtea constată că a existat o lipsă de preocupare din partea mamei de a asigura minorei condiţii bune de locuit, neexistând intenţia de a schimba în bine situaţia acesteia. Deşi se evidenţiază faptul că locuinţa nu este igienizată, iar minora nu este îngrijită corespunzător, Curtea urmează a avea în vedere la pronunţarea soluţiei lipsa demersurilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a minorei; totodată, din lucrările dosarului se poate concluziona că afecţiunea recurentei pentru minoră nu este sinceră.
Faţă de cele reţinute, dar şi de faptul că s-au constatat elemente care conduc la concluzia săvârşirii de către mamă a unor abuzuri fizice asupra minorei, aşa cum chiar aceasta a declarat, situaţie de fapt reţinută şi necombătută prin probe de către recurenta pârâtă, deşi avea această posibilitate chiar şi în cadrul căii de atac a recursului, prin raportare la art. 3041 Cod procedură civilă, faţă de dispoziţiile legale sus-amintite, dar şi statuările obligatorii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că, la acest moment, se impune adoptarea măsurii speciale de protecţie a plasamentului faţă de minoră.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Curtea, reţinând în cauză incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă ca nefondat.
