În situaţia în care măsura plasamentului în regim de urgenţă a fost dispusă de către instanţa judecătorească, la sesizarea de către DGASPC formulată în 48 de ore, instanţa de judecată va decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
În această ipoteză nu este posibilă reintegrarea în familie a copilului şi nu poate fi pusă în discuţie nicio problemă legată de legalitatea şi temeinicia plasamentului în regim de urgenţă dispus anterior tot prin hotărâre judecătorească, sau de oportunitatea măsurii speciale de protecţie.
Prin sentinţa civilă nr. 47/12 martie 2008 Tribunalul Olt a admis cererea formulată de DGASPC Olt şi a dispus stabilirea măsurii de protecţie specială pentru minora CC în sensul înlocuirii măsurii cu plasament în regim de urgenţă cu măsura – plasament cu plata alocaţiei la asistent maternal profesionist.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 291/21.11.2007 a Tribunalului Olt s-a instituit plasamentul în regim de urgenţă la DGASPC, CTF Sf. Mihail Caracal pentru minoră, avându-se în vedere că prin raportul de anchetă psihologică a copilului s-a propus înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul cu plata alocaţiei la asistentul maternal S. E., motivat de faptul că mama nu are capacitatea de a răspunde nevoilor copilului, aceasta neputând preciza cu ce hrăneşte copilul şi felul cu este preparată hrana.
Având în vedere planul individualizat de protecţia minorei, consimţământul asistentului maternal, dispoziţiile art. 56 lit. b din Legea 272/2004 care prevede că de măsurile de protecţie specială instituite de lege beneficiază copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora, instanţa a apreciat că este în interesul minorei să fie aplicată măsura plasamentului cu plata alocaţiei la asistent maternal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A. R. N., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în mod greşit s-a dispus măsura de protecţie specială a plasamentului faţă de minoră, neexistând probe că părinţii au abuzat sau neglijat copilul, iar părinţii nu au fost citaţi, fiind lipsiţi de posibilitatea de a se apăra.
A arătat că s-a căsătorit cu mama copilului, că a recunoscut paternitatea acestuia prin act autentic, solicitând ca instanţa să acorde minorei numele de A. şi să dispună reintegrarea acesteia în familie, întrucât părinţii îşi asumă obligaţiile pentru creşterea şi îngrijirea în condiţii normale a copilului.
Intimata reclamantă DGASPC OLT a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi, în subsidiar ca inadmisibil, întrucât recurentul nu are calitate procesuală în cauză, nefiind parte în proces, fiind legal citată numai mama acestuia C. R.
Recursul a fost apreciat ca nefondat şi a fost respins , reţinându-se că în cauză s-a dispus faţă de minoră măsura specială de protecţie a plasamentului în regim de urgenţă, prin sentinţa civilă nr. 291/21.11.2007 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosar 3544/104/2007, devenită irevocabilă prin nerecurare.
Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare, fiind executorie de drept, chiar de la data pronunţării.
Măsura nu a fost dispusă de către directorul DGASPC.
Potrivit legii, plasamentul în regim de urgenţă se dispune astfel: 1. de către directorul DGASPC din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul, atunci când nu se întâmpină opoziţie din partea persoanelor care au în îngrijire copilul respectiv, în condiţiile art. 65 alin. 1 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; 2. de către instanţa judecătorească – prin ordonanţă preşedinţială-, potrivit art. 65 alin. 2 şi în condiţiile art. 94 alin. 3 din acelaşi act normativ.
În orice caz, în ambele situaţii, atunci când s-a dispus plasarea în regim de urgenţă a copilului, în termen de 48 de ore, DGASPC este obligată să sesizeze instanţa de judecată, iar soluţiile pe care le poate lua instanţa, sunt diferite în funcţie de autoritatea care a dispus măsura plasamentului în regim de urgenţă, astfel:
1. În situaţia în care măsura a fost dispusă de către directorul DGASPC, instanţa de judecată se va pronunţa prin menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa, potrivit art. 66 alin. 2 din lege.
2. În situaţia în care măsura a fost dispusă de către instanţa judecătorească, la sesizarea de către DGASPC formulată în 48 de ore, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de judecată va decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
În concluzie, s-a constatat că în cea de-a doua ipoteză, aplicabilă în cauză, nu este posibilă reintegrarea în familie a copilului şi nu poate fi pusă în discuţie nicio problemă legată de legalitatea şi temeinicia plasamentului în regim de urgenţă dispus anterior tot prin hotărâre judecătorească, sau de oportunitatea măsurii speciale de protecţie, spre deosebire de prima ipoteză când instanţa poate dispune reintegrarea în familie şi nu este ţinută să respecte pe viitor decizia directorului DGASPC.
Aşadar, din perspectiva acestor dispoziţii legale, din al căror conţinut rezultă clar faptul că prin instituirea acestor proceduri s-a urmărit garantarea şi respectarea interesului superior al copilului, hotărârea recurată este temeinică şi legală.
În situaţia de faţă, în măsura în care după trecerea unei anumite perioade de timp, condiţiile din familie se îmbunătăţesc într-o asemenea măsură încât să fie justificată reintegrarea minorului în familie, părinţii copilului pot să solicite în consecinţă, încetarea măsurii de plasament, după o evaluarea corespunzătoare şi potrivit legii, având în vedere şi finalitatea planului individualizat de protecţie a copilului.
În concluzie, în cadrul procesual al cauzei de faţă, nu este admisibilă o cerere prin care practic se solicită încetarea plasamentului în regim de urgenţă cu motivarea că însăşi măsura este nelegală şi netemeinică, întrucât aşa cum s-a arătat în precedent, legalitatea şi temeinicia primei hotărâri judecătoreşti nu mai poate fi pusă în discuţie, iar singurele soluţii la sesizarea formulată în 48 de ore de luarea măsurii, sunt cele prev. de art. 94 alin. 4 din lege, printre care nu se regăseşte şi reintegrarea în familie.
Pe de altă parte, mama minorei a fost citată corespunzător, existând dovada îndeplinirii procedurii de citare, aceasta nu s-a prezentat la proces şi nu a declarat recurs şi orice eventuală neregularitate a citării sale nu poate fi invocată decât personal, având interes, în condiţiile art. 108 alin. 2 şi 3 cod procedură civilă.
Într-adevăr, recurentul din prezenta cauză nu a fost conceptat şi citat în prima fază procesuală. De remarcat faptul că recunoaşterea de paternitate, chiar dacă îşi produce efectele de la naşterea copilului, s-a produs ulterior pronunţării hotărârii, iar din actul de naştere al copilului rezulta în mod clar că acesta nu are stabilită filiaţia faţă de tată.
Chiar şi în situaţia în care actul recunoaşterii s-ar fi întocmit anterior pronunţării hotărârii, singura persoană care ar fi cunoscut această împrejurare şi care ar fi fost obligată să aducă la cunoştinţa instanţei calitatea sa de părinte, prin formularea unei cereri de intervenţie în proces, era recurentul, care are aceeaşi locuinţă cu mama copilului, cu care, după concubinaj, s-a căsătorit şi a avut astfel, posibilităţi reale şi efective să cunoască de existenţa ambelor procese, astfel că nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, potrivit art. 108 alin. 4 cod procedură civilă, iar hotărârea ca act subsecvent, nu este afectată de neregularităţi anterioare sau concomitente pronunţării sale, faţă de datele şi lucrările.
Dobândirea calităţii de părinte nu justifică numai existenţa unor drepturi procedurale, care oricum trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, ci şi a unor obligaţii şi îndatoriri faţă de copil, în virtutea respectării principiului interesului superior al copilului, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 272/2004.
Prin urmare, faţă de soluţiile ce se pot pronunţa în cadrul procesual de faţă, o casare a sentinţei şi o reluare a judecăţii pentru conceptarea şi citarea tatălui copilului este inutilă, fiind doar de natură să amâne pronunţarea unei soluţii judicioase , adecvate şi în timp util, în ceea ce-l priveşte pe copil, împrejurare ce nu poate fi privită ca fiind în interesul acestuia.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 alin. 1 teza II cod procedură a fost respins recursul de faţă ca nefondat, păstrându-se hotărârea primei instanţe ca temeinică şi legală.
