Împărţeala trebuie să se facă cu precădere în natură. În speţă, instanţa a constatat faptul că această modalitatea de partajare cu privire la bunurile comune nu este posibilă, întrucât toate bunurile supuse partajării au rămas de la momentul separaţiei în fapt în posesia pârâtului recurent, care le-a folosit în toţi anii următori împreună cu familia sa.
Printre criteriile de atribuire a bunurilor de împărţit reglementate de dispoziţiile art. 673 ind. 9 din Codul de procedură civilă se regăseşte şi cel referitor la folosinţa exercitată de coproprietari asupra bunurilor.
În mod legal tribunalul a constatat incidenţa în cauză a unei situaţii de excepţie de la principiul partajării în natură a bunurilor, făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 673 ind. 5 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 332 din 13.12.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 388/289/2011 s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. M. împotriva sentinţei civile nr. 1901 din data de 24.11.2011 pronunţată de Judecătoria Reghin. De asemenea, apelantul a fost obligat la plata către intimata G. (fostă B.) M. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că instanţa de fond a dat eficienţă cererii reclamantei în ceea ce priveşte modalitatea de partajare, care este cea mai economică, fără a se putea conchide că este o decizie arbitrală, întrucât instanţa a avut în vedere argumente pertinente. Instanţa a ţinut seama de faptul că toate bunurile mobile au rămas de la data separării faptice a părţilor în posesia exclusivă a pârâtului apelant , iar în ceea ce priveşte autoturismul este evident că s-a avut în vedere faptul că pârâtul este cel care îl foloseşte în mod exclusiv (acesta fiind cel care l-a utilizat şi în timpul căsătoriei, în condiţiile în care reclamanta intimată nu deţine permis de conducere).
În ceea ce priveşte cotele de contribuţie ale părţilor la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că datoriile contractate au fost utilizate în vederea achiziţionării de bunuri comune şi, prin urmare, reprezintă o datorie comună, iar nu un drept de creanţă al apelantului faţă de intimată. Concluzia instanţei de fond privitoare la faptul că naşterea unui astfel de drept de creanţă este condiţionată de achitarea exclusivă de către unul dintre foştii soţi a unui debit comun este legală, logică şi expusă detaliat şi concludent
Tribunalul a mai reţinut că, deşi nu există o echivalenţă valorică în ceea ce priveşte veniturile obţinute de cei doi foştii soţi, în aprecierea cotelor de contribuţie se ţine seama nu doar de aporturile băneşti şi mijloacele materiale, ci şi de munca prestată efectiv în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, aceasta reprezentând o componentă a contribuţiei unuia dintre soţi (în speţă a reclamantei) la dobândirea bunurilor comune.
Cu privire la iazul de peşti s-a reţinut că a fost realizat în timpul căsătoriei părţilor, iar pentru a se răsturna prezumţia de comunitate de bunuri, era necesar a se dovedi că acesta este un bun propriu, potrivit prevederilor art. 31 Codul familiei. Cum în cauză nu s-a făcut dovada incidenţei nici uneia din situaţiile enumerate limitativ de art. 31 Codul familiei, care să permită calificarea acestui bun ca fiind propriu al pârâtului, Tribunalul a inclus acest iaz în masa bunurilor comune.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul B. M. a formulat recurs, solicitând casarea acesteia şi rejudecarea fondului, cu consecinţa admiterii apelului.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că deşi a administrat suficiente probe pentru a dovedi contribuţia superioară a acestuia la dobândirea bunurilor comune, instanţa a ignorat dovezile administrate şi nu a observat că a achitat singur sumele rezultate din cele două împrumuturi contractate în timpul căsătoriei, iar aceste sume au fost folosite la dobândirea autoturismului şi pentru investiţii la casa de locuit. De asemenea, s-a arătat că instanţa nu a avut în vedere, la stabilirea contribuţiei părţilor, dovezile administrate, din care rezultă achitarea sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de SC M.C. SRL la casa de locuit, veniturile suplimentare realizate de pârât din munci prestate după programul de lucru, fiind electrician. S-a mai arătat că principiul egalităţii sexelor invocat de instanţa de apel nu poate justifica soluţia pronunţată.
Recurentul a mai criticat includerea iazului de peşte în masa bunurilor comune, susţinând că a probat faptul că a contribuit singur la dobândirea acestuia.
Cu privire la modalitatea de partajare, recurentul a arătat că instanţa reţinut în mod greşit faptul că mobila fiind executată la comandă nu ar putea fi demontată şi atribuită reclamantei, întrucât i s-ar diminua valoarea, instanţa ignorând principiul partajării în natură a bunurilor şi încălcând dispoziţiile art. 673 ind. 5 alin. 2 şi ale art. 673 ind. 10 din Codul de procedură civilă.
Recurentul a susţinut că modalitatea de partajare aleasă de instanţă îl prejudiciază, fiind aproape imposibil să achite sulta stabilită în sarcina sa.
În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:
În primul rând Curtea a constatat că majoritatea criticilor recurentului vizează hotărârea instanţei de apel din perspectiva netemeiniciei acesteia, referindu-se la aprecierea eronată a probelor administrate.
Această critică nu este încadrabilă în dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă, nefiind susţinute argumente care să vizeze nelegalitatea concluziei instanţei de apel. Făcând trimitere la mijloace de probă şi la modul în care acestea au fost evaluate de instanţa de apel, recurentul tinde la o devoluare a fondului pe acest aspect, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţa de apel.
De asemenea, Curtea a înlăturat argumentele recurentului indicate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, constatând că hotărârea nu cuprinde argumente contradictorii sau străine de natura cauzei. Dimpotrivă, Curtea a constatat că instanţa de apel a dezvoltat în considerentele deciziei argumentele avute în vedere la soluţia pronunţată pentru fiecare motiv de apel formulat, neexistând contradicţii în privinţa aspectelor reţinute de instanţă.
Astfel, chestiunile legate de masa bunurilor comune şi cotele de contribuţie ale celor doi soţi la dobândirea acestora au fost reţinute de instanţa de apel prin raportare la probele administrate, tribunalul făcând o aplicare corectă a prevederilor legale incidente în raport de situaţia de fapt reţinută, atât în ceea ce priveşte calitatea de bun comun a bunurilor incluse în masa partajabilă, cât şi în privinţa contribuţiei soţilor. În acelaşi context, Curtea reţine că este legală constatarea primei instanţe în ceea ce priveşte justificarea luării în considerare, la evaluarea contribuţiei celor doi soţi, a muncii depuse în gospodărie şi pentru creşterea copilului de către reclamantă, fiind nelegală solicitarea recurentului de a se avea în vedere exclusiv veniturile realizate de soţi.
Critica de nelegalitate invocată de recurent, referitoare la greşita aplicare de către instanţă a dispoziţiilor art. 673 ind. 5 alin. 2 şi ale art. 673 ind. 10 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţa nu a procedat la partajarea în natură a bunurilor mobile, nu poate fi primită.
Din această perspectivă, Curtea a constatat că , într-adevăr, potrivit prevederilor legale invocate împărţeala trebuie să se facă cu precădere în natură. În speţă, instanţa a constatat faptul că această modalitatea de partajare cu privire la bunurile comune nu este posibilă, întrucât toate bunurile supuse partajării au rămas de la momentul separaţiei în fapt în posesia pârâtului recurent, care le-a folosit în toţi anii următori împreună cu familia sa.
Printre criteriile de atribuire a bunurilor de împărţit reglementate de dispoziţiile art. 673 ind. 9 din Codul de procedură civilă se regăseşte şi cel referitor la folosinţa exercitată de coproprietari asupra bunurilor. Instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a acestor prevederi legale, constatând că pentru atribuirea bunurilor mobile folosite de pârât împreună cu familia sa de la momentul separării părţilor este aplicabil cu prioritate acest criteriu, având în vedere perioada scursă de la momentul separaţiei, scăderea valorii bunurilor ca urmare a degradării acestora precum şi datorită faptului că unele au fost făcute la comandă pentru a se potrivi spaţiului din casa de locuit.
Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a reţinut că în mod legal tribunalul a constatat incidenţa în cauză a unei situaţii de excepţie de la principiul partajării în natură a bunurilor, făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 673 ind. 5 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că decizia ce face obiectul prezentei analize este legală şi temeinică, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul promovat de pârâtul B. M. împotriva deciziei civile nr. 332 din 13.12.2012 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 388/289/2011.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, recurentul a fost obligat la plata către intimata G.M. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 03752783 din 30.05.2013 (fila 19).
