PARTAJ. ATRIBUIREA BUNURILOR SUCCESORALE
Tribunalul nu a ţinut cont de criteriile legal instituite de
dispoziţiile art.6739 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte
atribuirea bunurilor.
atribuirea bunurilor.
Unul din aceste criterii îl constituie domiciliul, or, în
cauză, chiar reclamantul prin cererea introductivă a arătat că cei
doi pârâţi locuiesc în acest apartament şi nu a pretins că aceştia
ar avea o altă posibilitate locativă sau că lui i-ar fi imperios
necesar bunul în natură, chiar instanţa arătând că atribuirea s-a
făcut doar în scopul vânzării, operaţiune care nu ar sta la
îndemâna pârâţilor.
îndemâna pârâţilor.
(Decizia civilă nr.224/R din 24 septembrie
2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acţiunea reclamantului C.L.
şi a dispus ieşirea părţilor din indiviziunea în care se constatase prin
încheierea de admitere în principiu că se află în calitate de descendenţi, cu
cote egale, de pe urma autoarei C.E., şi a atribuit bunurile potrivit variantei I
propusă de expertiză, în care unicul bun a revenit reclamantului, constând
într-un apartament, cu obligarea acestuia la plata sultei către ceilalţi doi pârâţi,
ţinându-se cont şi de cuantumul cheltuielilor de înmormântare suportate de
pârâtul C.E.
In motivarea hotărârii, s-a reţinut că moştenitorii au solicitat
scoaterea la vânzare a bunului, întrucât nici unul nu avea suma necesară
achitării sultei către ceilalţi, alegerea reclamantului ca beneficiar al atribuirii
bunului în natură, având drept criteriu starea de sănătate a celor trei
moştenitori.
Apelul pârâţilor ce viza subevaluarea apartamentului, nereţinerea
îmbunătăţirilor efectuate şi greşita lotizare şi faptul că au domiciliul în bunul
supus împărţelii împreună cu familiile lor, a fost respins prin decizia civilă
nr.892 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Vâlcea, care şi-a însuşit
considerentele instanţei de fond şi a reţinut că starea materială a celor trei
moştenitori nu le permite să-şi plătească reciproc sultele, împărţirea
neputându-se face decât prin vânzare, şi singurul care ar putea efectua această
operaţiune fiind reclamantul.
Formulând recurs, pârâţii au criticat această hotărâre pentru
greşita aplicare a legii, cu motivarea că din probele administrate rezultă că
apartamentul constituie unica locuinţă a celor doi pârâţi şi al familiilor lor,
care au investit venituri proprii în acest bun pentru a-l îmbunătăţi, având
astfel o cotă superioară reclamantului, fiind lipsită de fundament afirmaţia că
singurul care ar putea înstrăina bunul este acesta.
Recursul a fost admis prin decizia civilă nr.224/R din 24
septembrie 2004, în temeiul art.312 Cod procedură civilă şi modificată
decizia, în sensul admiterii apelului declarat de cei doi pârâţi, cu consecinţa
schimbării sentinţei prin inversarea lotizării şi atribuirea lotului nr.1 compus
din apartamentul individualizat prin dispozitivul deciziei, în natură, in
indiviziune recurenţilor pârâţi C.E. şi C.S., cu obligarea acestora la plata sultei
către reclamant.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute, iar intimatul a
fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată.
In recurs, a fost suplimentat probatoriul cu: actele de stare civilă
ale pârâţilor şi ale familiilor acestora, actul medical din care rezultă handicapul
permanent al recurentului-pârât C.S. şi adeverinţele emise de asociaţia de
locatari ce demonstrează că cei doi pârâţi locuiesc în apartament şi suportă
cheltuielile aferente întreţinerii.
Curtea a constatat că tribunalul nu a ţinut cont de criteriile legal
instituite de dispoziţiile art.6739 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte
Unul din aceste criterii îl constituie domiciliul, or, în cauză,
reclamantul, prin cererea introductivă, a arătat că cei doi pârâţi locuiesc în
acest apartament şi nu a pretins că aceştia ar avea o altă posibilitate locativă
sau că lui i-ar fi imperios necesar bunul în natură, chiar instanţa arătând că
atribuirea s-a făcut doar în scopul vânzării, operaţiune care nu ar sta la
In măsura în care se constata că sunt întrunite criteriile pentru
scoaterea la vânzare, instanţa era datoare ea însăşi să dispună, potrivit
dispoziţiilor art.67311 Cod procedură civilă, prin încheiere, vânzarea, sau, în
cazul în care reclamantul solicita atribuirea către sine, se impunea să
procedeze la atribuirea provizorie în condiţiile art.673 Cod procedură civilă,
cu acordarea unui termen de plată a sultelor.
S-a concluzionat că atribuirea trebuie să se facă în indiviziune către cei doi
pârâţi ce nu au solicitat partajarea între ei, cu obligarea acestora la plata sultei
către reclamant care, în caz de neexecutare, are posibilitatea realizării creanţei
sale în condiţiile oferite de legea română.
