Partaj bunuri comune; bun donat in timpul căsătoriei unuia dintre soţi; cotă de contribuţie pentru soţia care nu a obţinut venituri din muncă.
S-au dispus următoarele:”Respinge acţiunea formulată de reclamanta pârâtă M N cu domiciliul ales la cab. av. Toni Cristian Baltag cu sediul în Iaşi str. Tătăraşi nr. 65 în contradictoriu cu pârâtul reclamant S D cu domiciliul în Iaşi str. …
Admite cererea reconvenţională formulată de pârâtul – reclamant în contradictoriu cu reclamanta pârâtă.
Constată că masa bunurilor de împărţit se compune din apartamentul situat în Iaşi str…, în valoare de 274.00 lei , maşina de spălat Indesit în valoare de 1630 lei, un ciocan rotopercutor în valoare de 476 lei, o bormaşină cu acumulator în valoare de 190 lei şi o bormaşină Black/Decker în valoare de 140 lei.
Respinge cererea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiilor autentificate sub nr. 2298 din 18 apr. 2006 şi 2300 din 18 apr. 2006 la BNP Stela Bădărău.
Respinge cererea reclamantei privind instituirea sechestrului judiciar asupra bunurilor comune.
Constată cota de contribuţie de 100% a pârâtului – reclamant la dobândirea bunurilor comune.
Atribuie întreaga masă de bunuri pârâtului reclamant.
Admite cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului – reclamant S D formulată de intervenienta R G cu domiciliul ales la Cab. av. Doina Stupariu cu sediul în Iaşi str. Lt. Caranda nr. 12.
Admite cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R G în contradictoriu cu reclamanta pârâtă MN şi pârâtul reclamant S D.
Prezenta hotărâre ţine loc de contract de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul situat în Iaşi str. …., cumpărătoare fiind RG iar vânzător pârâtul reclamant S D.
Obligă reclamanta pârâtă la plata sumei de 2480 lei în contul expertului consultant Mihalache Nicu şi a sumei de 1300 lei în contul expertului Ruginosu Maria.
Obligă intervenienta la plata sumei de 1300 lei către expertul Ruginosu Maria.
Obligă reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul reclamant, 3324 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar.
Obligă pârâtul reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intervenientă, 3653 lei reprezentând taxă de timbru şi 1500 lei reprezentând onorariu expert”.
Pentru a se pronunţa în acest mod, prima instanţă a reţinut că:
Părţile s-au căsătorit la 28.08.2003 iar căsătoria lor a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 10217/27.09.2006.
Solicită părţile partajarea bunurilor comune, susţinând existenţa unei mase şi a unor cote diferite.
De asemenea, solicită reclamanta pârâtă constatarea nulităţii absolute a declaraţiilor autentificate sub nr. 2298 din 18 apr. 2006, respectiv 2300 din 18 apr. 2006 la BNP Stela Bădărău.
Cu privire la cererea reclamantei s-a pronunţat instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 1861/13.02.2008, apreciind că cererea este inadmisibilă şi lipsită de interes, sentinţă ce a fost casată şi cauza reînregistrată pe rolul instanţei în dosarul ce a fost conexat la prezenta cauză, pentru a se pronunţa o soluţie pe fondul cauzei
Cu privire la solicitarea reclamantei instanţa reţine următoarele:
La data de 19 apr. 2006, cu o lună înainte de sesizarea instanţei în vederea desfacerii căsătoriei,părţile merg la BNP Stela Bădărău, unde dau trei declaraţii autentificate de către notar, două declaraţii angajament date de către pârâtul reclamant prin care acesta se obligă să o ajute pe reclamantă să obţină cetăţenie română şi să îi dea suma de 5000 euro la vinderea apartamentului, respectiv declaraţia 2300 prin care aceasta declară că nu a avut nici o contribuţie bănească la dobândirea apartamentului supus partajării, consimţind ca acesta să îl intabuleze ca bun propriu.
Solicită reclamanta constatarea nulităţii declaraţiilor invocând disp art. 30 alin. 2 cod fam şi faptul că a fost condiţionată să dea această declaraţie pentru a fi sprijinită în vederea obţinerii cetăţeniei române.
În ce priveşte primul motiv de nulitate instanţa apreciază raportat la cuprinsul declaraţiei autentificate sub nr. 2300 că nu este incident motivul de nulitate invocat de reclamantă.
Astfel art. 30 alin. 2 se referă la convenţiile încheiate între soţi în vederea instituirii unui alt regim decât cel al comunităţii de bunuri pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Prin declaraţia a cărei nulitate cere a fi constatată reclamant nu se stabileşte caracterul comun sau propriu al bunurilor ce intră în patrimonial soţilor ci declară reclamanta că apartamentul s-a achiziţionat cu aportul exclusiv al pârâtului, fapt ce poate face obiectul probaţiunii în cadrul acţiunii de partaj, codul familiei prezumând caracterul comun al bunurilor dobândite de soţi dar cota de contribuţie a soţilor putând face obiectul probaţiunii.
Cu privire la constrângerea la care ar fi fost supusă reclamanta în scopul recunoaşterii contribuţiei exclusive a reclamantului la dobândirea bunului apreciază instanţa că din probele administrate nu rezultă că aceasta ar fi fost supusă vreunei constrângeri la momentul la care a declarat în faţa notarului.
Înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, respectiv cererea privind ieşirea din ţară fără a i se aplica sancţiunea interdicţiei şi copia sentinţei nr. 18/CA/20 feb. 2006 precum şi copia actelor de rezidenţă nu fac dovada constrângerii reclamantei în scopul recunoaşterii unei cote majorate.
Anterior acestei declaraţii obţinuse reclamanta anularea măsurii privind obligarea sa la părăsirea teritoriului României dispuse în noiembrie 2005, prin sentinţa nr. 18/CA/20 feb 2006 a Curţii de Apel Iaşi, irevocabilă.
Cu privire la declaraţia autentificată sub nr. 2298 dată de pârâtul reclamant nu arată reclamanta în ce constă nulitatea acesteia.
Apreciază instanţa că aceasta se bucură de validitatea unui înscris autentic, reclamanta neproducând dovezi ce ar putea conduce la constatarea vreunui motiv de nulitate
Va reţine instanţa cu privire la componenţa masei se împărţit următoarele:
Apartamentul situat în Iaşi str. …, dobândit de soţi în timpul căsătoriei se bucură de prezumţia de comunitate instituită de art. 30 cod fam, părţile recunoscând caracterul de bun comun al acestuia.
În ce priveşte bunurile mobile solicitate a fi incluse în masa bunurilor de partajat de către reclamantă instanţa va reţine următoarele:
Singurele bunuri mobile cu privire la care reclamantul recunoaşte că se pot include în masa bunurilor comune sunt de spălat Indesit, un ciocan rotopercutor, o bormaşină cu acumulator şi o bormaşină Black/Decker.
Acestea vor fi incluse în masa bunurilor de împărţit având în vedere că nu se contestă de către părţi caracterul de bun comun.
Nu a probat reclamanta în nici un fel existenţa bunurilor mobile solicitate a fi partajate.
Din înscrisurile depuse de pârâtul reclamant la dosar instanţa reţine că aragazul Beko, frigiderul Indesit, aparatul de vibromasaj, camera de tineret Ionuţ, mobila de hol Torino, TV Platinuim au fost achiziţionate de către pârâtul reclamant anterior încheierii căsătoriei, aşa cum rezultă din facturile şi chitanţele depuse la filele 86 – 94 dosar, acestea având regimul de bunuri proprii ale pârâtului reclamant.
Va reţine instanţa şi caracterul de bunuri proprii ale reclamantului în ce priveşte maşina de tuns şi sculele de pescuit, acestea fiind afectate uzului personal al pârâtului reclamant.
Cu privire la celelalte bunuri indicate de către reclamantă ca făcând parte din masa bunurilor comune având în vedere că nu a făcut reclamanta dovada existenţei lor iar pârâtul le contestă existenţa nu vor fi cuprinse de către instanţă în masa bunurilor comune.
În ce priveşte cota de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune astfel stabilită instanţa apreciază ca întemeiată solicitarea pârâtului reclamant în constatarea unei cote de contribuţie de 100% la dobândirea bunurilor pentru următoarele considerente:
Susţine reclamanta cota sa de contribuţie de 50% afirmând că a beneficiat de ajutorul surorii sale pe parcursul căsătoriei şi că a lucrat la firma pe care soţii o deţineau, firmă deschisă tot cu ajutorul surorii şi că din vânzarea acesteia s-au obţinut banii necesari achiziţionării şi amenajării apartamentului.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că firma N SRL era în stare de funcţionare la data de 13.04.2005, după achiziţionarea apartamentului bun comun la data de 26 apr. 2004.
Deşi instanţa a dispus efectuarea de adrese pentru a se confirma trimiterea de bani prin serviciul Western Union din partea surorii pârâtei reclamante, din răspunsul trimis de unitatea bancară solicitată, rezultă că nu s-au efectuat trimiteri de bani de către sora reclamantei prin intermediul societăţii lor.
Martorii audiaţi la solicitarea pârâtului reclamant, respective N A şi M D susţin varianta acestuia conform căreia apartamentul bun comun a fost dobândit de către soţi cu banii pe care părinţii pârâtului i-au dobândit din vânzarea unui alt apartament.
Declaraţiile acestora se coroborează cu înscrisurile depuse la filele 102 – 106 dosar, din care rezultă că părinţii pârâtului reclamant au înstrăinat la data de 23 apr. 2004 un apartament în b-dul Chimieie cu preţul de 320.000.000 lei.
La 24.04.2004 pârâtul reclamant încheia antecontractul pentru apartament, iar la data de 26 apr. 2004 se încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru apartamentul bun comun, achiziţionat cu preţul de 280.000.000 lei.
Mai susţine martora M D că reclamanta a venit în căsătorie fără nici un leu şi că singurul care a obţinut venituri a fost pârâtul, reclamanta aducându-şi rudele să locuiască în apartament.
Declaraţiile martorilor audiaţi la solicitarea reclamantei nu se coroborează cu înscrisurile aflate la dosar, în ce priveşte achiziţionarea apartamentului şi mobilarea acestuia, sumele de bani trimise de sora reclamantei din Austria nefiind confirmate de adresa băncii, iar din facturile depuse de pârât rezultă că mobilierul solicitat a fi partajat a fost dobândit anterior căsătoriei părţilor.
Susţin martorele IO şi DA că reclamanta administra barul aparţinând soţilor dar nu rezultă din probele administrate în cauză că această activitate a fost una aducătoare de profit.
Mai susţine martora IO că la începutul relaţiei cu pârâtul reclamanta era studentă, nerealizând venituri.
Reclamanta pârâtă declară şi ea că nu a contribuit la achiziţionarea apartamentului, fiind de acord cu intabularea acestuia ca bun propriu al pârâtului reclamant.
Coroborând toate probele administrate şi apreciind că la cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune instanţa are în vedere, veniturile realizate de soţi pe întreg parcursul căsătoriei, aportul efectiv al fiecăruia la dobândirea şi conservarea bunurilor, cheltuielile soţilor de natură să ducă la scăderea aportului în familie, apreciază instanţa că reclamantul a dovedit cota de contribuţie exclusivă la dobândirea bunurilor comune.
Va reţine instanţa valoarea imobilului determinată conform raportului de expertiză Ruginosu Maria, prin scăderea din valoarea actuală de piaţă a apartamentului a valorii îmbunătăţirilor aduse de către intervenientă, respectiv 310.000 lei – 36.000 lei = 274.000 lei iar cu privire la bunurile mobile valoare dovedită cu facturile depuse la dosar.
Va atribui instanţa întreaga masă de bunuri pârâtului reclamant, în considerarea cotei exclusive de contribuţie stabilită în favoarea acestuia.
În ce priveşte cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului aceasta va fi admisă, instanţa urmând a atribui apartamentul pârâtului reclamant.
Apreciază instanţa întemeiată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă pentru următoarele considerente:
Rezultă din înscrisurile depuse la dosar, antecontract de vânzare cumpărare, chitanţă, că între pârât şi intervenientă s-a încheiat la data de 24.05.2006 un antecontract de vindere cumpărare cu privire la apartamentul supus partajării, aceasta achitând suma de 5000 euro la momentul încheierii acestui antecontract către pârât.
De convenţia încheiată cu acesta a avut cunoştinţă şi reclamanta, aşa cum rezultă din declaraţia martorului RD audiat la solicitarea intervenientei, din răspunsurile la interogatoriu şi întâmpinarea la cererea de partaj formulată de reclamantă.
Imediat după încheierea antecontractului intervenienta a intrat în posesia apartamentului, efectuând îmbunătăţiri la acesta, evidenţiate în raportul de expertiză efectuat în cauză.
La data perfectării antecontractului pârâtul reclamant beneficia de declaraţia prin care reclamanta pârâtă consimţea la înscrierea apartamentului ca bun propriu al pârâtului.
Susţine pârâtul reclamant că antecontractul încheiat cu intervenienta cuprinde o clauză de dezicere, de care înţelege să uzeze motiv pentru care instanţa nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vindere cumpărare între părţi cu privire la apartament.
Din cuprinsul antecontractului încheiat între părţi rezultă că acestea s-au obligat să vândă respectiv să cumpere apartamentul în litigiu stabilind preţul din care intervenienta a achitat o parte.
Refuzul, la acest moment, de încheiere a contractului de vânzare cumpărare, la aproape trei ani de la data încheierii antecontractului şi în condiţiile în care intervenienta a investit sume importante de bani în apartament apare ca nejustificat.
Faptul că în cuprinsul antecontractului este cuprinsă menţiunea că, în cazul în care pârâtul reclamant din orice motive s-ar răzgândi, dă dreptul la restituirea dublului sume primite cu titlu de avans nu duce la imposibilitatea intervenientei de a solicita respectarea obligaţiei asumate de către promitentul vânzător şi respectiv la solicitarea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare, în temeiul dis part. 1073 – 1077 cod civil.
Această clauză nu este una de dezicere propriu-zisă care dă dreptul părţii la denunţarea unilaterală a contractului ci reprezintă o clauză de arvună, prevăzută de disp art. 1298 cod civil.
Cum rezultă din probele administrate că intervenienta şi-a respectat obligaţiile asumate prin antecontract faţă de pârâtul reclamant, aceasta încercând să plătească o sumă de bani şi reclamantei pârâte în vederea menţinerii antecontractului, dovedind bună credinţă la momentul încheierii convenţiei şi pe parcursul derulării ei şi apreciind că refuzul pârâtului reclamant de a încheia contractul declarat atât în faţa instanţei cât şi prin notificarea adresată intervenientei este unul nejustificat, va admite instanţa cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă şi va pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act de vindere cumpărare între pârâtul reclamant, în patrimoniul căruia există bunul şi intervenientă, în conformitate cu disp art. 1073 cod civil.
În temeiul dis part. 274 Cod procedură civilă va obliga reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul reclamant, 3324 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar şi pârâtul reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intervenientă, 3653 lei reprezentând taxă de timbru şi 1500 lei reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel în termen legal reclamanta-pârâtă M N şi pârâtul – reclamant S D criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Critică apelantul S D sentinţa primei instanţe sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de R G. Precizează apelantul că prima instanţă nu s-a pronunţat numai cu privire la pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fără a se referi la chestiunea îmbunătăţirilor. O atare cerere privind restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de intervenientă putea fi formulată, susţine apelantul , numai dacă antecontractul ar fi fost desfiinţat, iar intervenienta ar fi restituit pârâtului posesia şi folosinţa bunului. Cel mai important motiv apel, arată apelantul este faptul că deşi instanţa de fond arată că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu face nicio referire cu privire la preţul vânzării, respectiv obligaţia cumpărătoarei de a achita diferenţa de preţ.
Apelanta M N critică sentinţa primei instanţe pentru următoarele motive:In primul rând susţine aceasta că din perspectiva art.261 Cod procedură civilă prima instanţă nu a motivat în fapt şi în drept hotărârea.
În al doilea rând susţine apelanta că prima instanţă în mod greşit reţinut circumstanţa că banii necesari pentru achiziţionarea apartamentului au fost primiţi de la părinţii intimatului, şi drept urmare acest imobil i se cuvine în totalitate acestuia, fără a face aplicarea dispoziţiilor art.31 lit. b, potrivit cărora dispunătorul a dorit ca aceşti bani au fost atribuiţi ambilor în vederea înzestrării, pentru a-şi realiza căminul conjugal. De asemenea, instanţa nu a ţinut cont de ajutorul material oferit de sora apelantei în mod sistematic, aceasta trimiţându-i prin serviciul Western Union suma de 5000 euro. Nu s-a luat în calcul nici faptul că apelanta a prestat o activitate susţinută în firmă-proprietatea foştilor soţi.
În al treilea rând prima instanţă a încadrat greşit şi nelegal operaţiunile existente în declaraţiile notariale autentificate sub nr.2298 din 19.04.2006, 2299 din 19.04.2006, respectiv 2300 din 19.04.2006.Susţine apelanta că în mod evident acestea îmbracă caracterul unei tranzacţii vorbind de concesii reciproce şi fiind într-o indisolubilă conexitate. În opinia apelantei cele trei declaraţii notariale nu pot fi disjunse, acestea formând un tot unitar, exprimând un consens din punct de vedere juridic. La baza acestei tranzacţii a stat o cauză imorală susceptibilă de a atrage nulitatea absolută a oricărei convenţii: drepturile referitoare la statutul unei persoane fizice-cum este cetăţenia-fiind inalienabile. Pe lângă aspectul menţionat mai sus arată apelanta că prima instanţă trebuia să aibă în vedre şi dispoziţiile art.30 Codul familiei care sancţionează cu nulitatea absolută orice convenţie încheiate de soţi cu privire la bunurile comune.
În ceea ce priveşte atribuirea bunului imobil, apelanta solicită ca acesta să îi fie atribuit şi drept urmare solicită şi respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R G. În drept a invocat dispoziţiile art.282-298 Cod procedură civilă.În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de reclamanta-pârâtă M N, pârâtul-reclamant S D şi raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul constată că apelurile sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Apelul formulat de reclamanta-pârâtă M N:
Primul motiv al apelului invocat de apelantă se referă la nemotivarea hotărârii primei instanţe. Ori, examinând cuprinsul hotărârii apelate, considerentele acesteia, nu se poate reţine că acesta nu este motivată şi nu cuprinde motivele în fapt şi în drept, după cum în mod greşit a susţinut apelanta. Faptul că reţinerea situaţiei de fapt s-a făcut numai din perspectiva probelor administrate de pârâtul-reclamant, în mod exclusiv fără a avea în vedere şi probele administrate de aceasta, sau că nu indicat din ce cauză le-a reţinut numai pe acelea şi de ce le-a înlăturat pe ale apelantei reprezintă o greşită apreciere a probelor ca operaţie pe care instanţa trebuie să o facă pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte.
Al doilea motiv al apelului vizează de fapt cota de contribuţie de 100% la dobândirea bunurilor comune reţinută în favoarea pârâtului-reclamant. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei constituie patrimoniul comun al acestora şi prin natura lor implică dreptul de proprietate în devălmăşie fără o determinare de la început a unei anume cote pentru fiecare.
Astfel, potrivit art. 30 şi următ. din Codul familiei, bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, iar la desfacerea căsătoriei se împart potrivit învoielii sau, în caz contrar prin hotărâre judecătorească, în raport de partea de contribuţie a fiecăruia. O parte din acestea, anume cele prevăzute în art.31 din acelaşi cod, deşi dobândite în timpul căsătoriei, sunt, prin excepţie bunuri proprii acest caracter urmând a fi însă dovedit.
De regulă în aceste situaţii operează prezumţia că ambii soţi au contribuit deopotrivă în mod egal la dobândirea bunurilor. Însă, această prezumţie poate fi răsturnată cu ajutorul unor probe convingătoare din care să rezulte că aportul unuia din soţi a fost mai mare decât al celuilalt.
În cauza de faţă soţii s-au căsătorit la data de 28.08.2003 şi au divorţat
în anul 2006, prin sentinţa civilă nr.1021 din 27.09.2006 a Judecătoriei Iaşi. Din reexaminarea materialului probator administart în faţa primei instanţe tribunalul reţine că pârâtul-reclamant are o contribuţie majoră, dar nu totală la dobândirea bunurilor comune.
Astfel, tribunalul reţine următoarele: la data de 26.04.2004 soţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul bun comun, achiziţionat cu preţul de 280.000.000 lei.Părinţii acestuia au vândut în aceeaşi perioadă, respectiv la data de 23.04.2004 un apartament cu preţul de 320.000.000 lei. Faţă de perioada scurtă de timp ce a trecut între cele două momente şi având în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi se poate reţine faptul că banii pentru cumpărarea apartamentului bun comun au fost obţinuţi de pârâtul-reclamant ca ajutor de la părinţii acestuia.Susţinerea apelantei potrivit căreia în cauză s-ar face aplicarea dispoz art.31 lit.b Codul familiei ,partea finală banii constituind un ajutor acordat soţilor, iar intenţia părinţilor pârâtului-reclamant a fost de a gratifica ambii soţi nu este corectă.Practica judecătorească este în sensul că darurile de nuntă făcute de părinţii unuia dintre soţi, care sunt donaţii, devin bunuri comune, în timp ce donaţiile făcute tot de părinţii unuia dintre soţi, dar în timpul căsătoriei, şi nu cu ocazia serbării nunţii, nu pot fi considerate ca fiind acordate în favoarea ambilor, întrucât în acest caz nu se poate presupune intenţia gratificării ambilor soţi, trebuind să se facă proba voinţei dispunătorului în acest sens, probă care se poate face cu orice mijloc de probă.
Ori în acest caz, apelanta nu a făcut o asemenea probă. Componenţa masei bunurilor comune nu a fost contestată de niciunul din soţi. Au fost reţinute ca bunuri comune de prima instanţă:apartamentul în valoare de 27.400 lei, o maşină de spălat Indesit în valoare de 1630 lei, un ciocan rotopercutor şi două bormaşini.Cota fiecărui soţ se determină în funcţie de aportul pe care l-a avut fiecare în tot timpul căsătoriei la dobândirea bunurilor comune, în contribuţia soţiei cuprinzându-se şi munca în gospodărie.Reţinându-se că apartamentul este bun comun, ajutorul dat de părinţii pârâtului-reclamant la cumpărarea acestuia reprezintă un aport al acestuia la dobândirea bunurilor comune, ce trebuie avut în vedere la stabilirea cotei de contribuţie, însă nu trebuie absolutizată.Reţinerea unei cote de 100% în favoarea pârâtului-reclamant avându-se în vedere acest aport şi faptul că apelanta a recunoscut în cuprinsul declaraţiei că nu a contribuit la achiziţionarea apartamentului este nelegală. După cum am arătat mai sus, masa bunurilor comune nu este constituită doar din apartament, iar contribuţia soţilor nu este stabilită diferenţiat pentru fiecare bun în parte. Chiar dacă din punct de vedere material apelanta nu a contribuit la dobândirea paratamentului, totuşi nu poate fi ignorat faptul că părţile au fost căsătorite timp de trei ani, că acestă căsătorie a fost reală, că apelanta şi-a îndeplinit sarcinile obişnuite ale căsătoriei, că a muncit în gospodărie(gătea, făcea menaj), că l-a ajutat pe pârâtul-reclamant la administrarea societăţii chiar dacă nu a avut contract de muncă, că acesta a fost sprijinită de sora sa, aspecte care rezultă din declaraţiile martorilor propuşi de apelantă(DA şi I O). Faţă de cele expuse mai sus, tribunalul constată că reclamanta-pârâtă a avut o contribuţie la dobândirea bunurilor comune prin munca în gospodărie, prin faptul că a fost ajutată de sora sa financiar,prin ajutorul acordat pârâtului-reclamant la administrarea societăţii, dar instanţa apreciază că această contribuţie este de 5% şi nu 50% cum a solicitat apelanta, contribuţia exclusivă a pârâtului-reclamant fiind nelegală şi netemeinică.
În ceea ce priveşte declaraţiile notariale autentificate, tribunalul constată cele ce succed:
În primul rând nu poate fi reţinută interpretarea apelantei că toate acestea formează un tot unitar, acestea formând o tranzacţie, un contract lovit de nulitate absolută din două considerente:pe de o parte existenţa unei cauze ilicite, iar pe de altă parte cazul de nulitate prevăzut de art.30 Codul Familiei.
Aceste înscrisuri sunt independente unele de altele, fiecare din acestea cuprinzând manifestări de voinţă distincte şi care produc efecte juridice, de asemenea,diferite.Referitor la cauza ilicită potrivit art.968 Cod civil cauza este nelicită “când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice” .Pe de altă parte art.967 Cod civil instituie prezumţia de valabilitate a cauzei, sarcina probei în dovedirea cauzei ilicite revenind celui care o invocă. Ori în cauză apelanta nu a probat acest lucru.
În ceea ce priveşte aplicarea art.30 Codul Familiei, tribunalul constată că este incident doar în cazul declaraţiei autentificate sub nr.2300/19.04.2006 prin care apelanta recunoaşte calitatea de bun propriu a apartamentului. Prin această declaraţie practic se instituie un alt regim matrimonial asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, având ca urmare micşorarea comunităţii de bunuri,fapt ce este sancţionat cu nulitatea absolută.
Critica apelantei privitoare la atribuirea apartamentului nu poate fi reţinută în cauză avându-se în vedere pe de o parte cota stabilită în favoarea pârâtului-reclamant, iar pe de altă parte neputând fi ignorat ajutorul acordat acestuia de către părinţi la cumpărarea acestuia.
Apelul declarat de pârâtul-reclamant S D:
Singura critică formulată de apelant vizează soluţionarea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de R G.
Pentru admiterea unei asemenea acţiuni, reclamanta, în speţă intervenienta trebuia să facă dovada că şi-a îndeplinit propriile obligaţii, iar pârâtul refuză să şi le îndeplinească pe ale sale.Ori în cazul de faţă nu poate fi pronunţată o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare atât timp cât intervenienta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de plată a preţului către pârât. Simpla existenţă a banilor în contul său nu face dovada acestui fapt. În consecinţă, în mod greşit prima instanţă a admis această cerere.
Faţă de cele expuse mai sus, tribunalul reţine că parte din criticile apelanţilor sunt de natură a demonstra nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei civile apelate şi în consecinţă toate aspectele reţinute de către tribunal ca fiind întemeiate impun admiterea apelurilor şi schimbarea în parte hotărârii în sensul şi limitele arătate.
În ceea ce priveşte cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în apel, acesta urmează a fi respinsă întrucât nu au fost dovedite.
Pentru aceste motive Tribunalul a admis apelul declarat de reclamanta pârâtă M N şi apelul declarat de pârâtul-reclamant S D împotriva sentinţei civile nr. 2366 din 18.02.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte în sensul că:
A admi în parte acţiunea formulată de reclamanta pârâtă M N în contradictoriu cu pârâtul reclamant S D.
A constatat nulitatea absolută a declaraţiei autentificată sub numărul 2300 din 19.04.2006 la BNP Stela Bădărău. Respinge cererea privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiei autentificate sub nr. 2298 şi nr. 2299 din 19 aprilie 2006.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant în contradictoriu cu reclamanta pârâtă şi în consecinţă:
A constatat cota de contribuţie de 95 % a pârâtului – reclamant şi de 5 % a reclamantei-pârâte la dobândirea bunurilor comune.
A obligat pe pârâtul reclamant S D să plătească reclamantei pârâtă M N suma de 12822 cu titlu de sultă aferente cotei reţinută în favoarea sa.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta R G în contradictoriu cu reclamanta pârâtă M N şi pârâtul reclamant S D.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii.
