Prevederile art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la data dobândirii imobilelor din litigiu) instituie o prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, iar potrivit dispoziţiilor alin. 3 al normei legale evocate, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, ceea ce presupune că sarcina de a proba contrariul revine soţului care contestă starea de comunitate, în sensul că anumite bunuri îi aparţin în exclusivitate, ca fiind dobândite într-una din modalităţile enumerate de art. 31 din Codul familiei.
Darul manual se perfectează prin simplul fapt al predării, şi, ca atare, fiind o chestiune de fapt, aceasta ar putea fi dovedită prin orice mijloc de probă. Dovezile administrate în cauza dedusă judecăţii nu sunt de natură a confirma susţinerile recurenţilor, nefiind probată existenţa în sine a darului manual, din perspectiva predării efective de către intervenient pârâtului a sumei de bani reprezentând preţul apartamentului menţionat, pentru a se putea conchide, în afara oricărui dubiu, în privinţa calităţii acestuia de bun propriu, potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate.
C. fam. : art. 31 lit. b;
C. civ. : art. 845.
Prin Sentinţa civilă nr. xxx, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea precizată, având ca obiect partaj bunuri comune, formulată de reclamanta G.S., în contradictoriu cu pârâtul M.E.F. şi cu intervenientul în interesul acestuia, M.I., a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, precum şi cererea de intervenţie accesorie şi, în consecinţă:
– a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor cu privire la bunurile comune stabilite prin Încheierea de admitere în principiu din 4 iunie 2013, în cote de 1/3 pentru reclamantă şi 2/3 pentru pârât;
– a confirmat raportul de expertiză efectuat de ing. expert specialitatea autovehicule, circulaţie rutieră G.L.D. şi a atribuit părţilor autoturismul în litigiu, conform variantei I propusă de expert în suplimentul la acest raport de expertiză, depus la data de 5 mai 2014, astfel :
– Lotul I, în valoare de 13.794,34 lei, s-a atribuit reclamantei, care nu va primi bunuri în natură, iar faţă de valoarea lotului său, aceea de 13.794,34 lei, urmează a primi de la pârât cu titlu de sultă suma de 13.794,34 lei;
– Lotul nr. II, în valoare de 41.383 lei, s-a atribuit pârâtului, care va primi în natură autoturismul M 1 marca NISSAN, varianta XXX, având număr de omologare XXX, an de fabricaţie 2007, număr de identificare XXX, cilindree 1995 cmc, sursa de energie – motorină, culoare negru, cu număr de înmatriculare XXX şi, faţă de valoarea lotului său, aceea de 27.588,66 lei, va achita cu titlu de sultă reclamantei suma de 13.794,34 lei;
– a omologat raportul de expertiză efectuat de ing. expert specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole D.N. şi a atribuit bunul imobil părţilor conform variantei I propuse de expert, aşa cum a fost completată la data de 29 ianuarie 2014, astfel:
– Lotul nr. I, în valoare de 69.167 lei, s-a atribuit reclamantei, care nu va primi bunuri în natură, iar faţă de valoarea lotului său, aceea de 69.167 lei, va primi de la pârât suma de 69.167 lei cu titlu de sultă;
– Lotul nr. II, în valoare de 300.000 lei, s-a atribuit pârâtului, care va primi în natură următoarele bunuri imobile : imobilul apartament cu două camere şi dependinţe situat în Xxx, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2560/18 august 2006 la BNP Asociaţi D.T. şi A.T., precum şi cota indiviză de 1/2 din imobilul apartament situat în Xxx, compus din 3 camere şi dependinţele aferente, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. xxx la BNP Asociaţi D.T. şi A.T., iar faţă de valoarea lotului său, aceea de 230.833 lei, va achita reclamantei, cu titlu de sultă suma de 69.167 lei;
– s-a stabilit termen de 6 luni pentru plata sultelor, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii;
– reclamanta a fost obligată să restituie către stat, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutor public judiciar privind reducerea plăţii taxei judiciare de timbru, acordată prin încheierea de şedinţă pronunţată în Camera de Consiliu la data de 17 octombrie 2014;
– au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi, iar pârâtul a mai fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din cuantumul onorariilor de experţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria a reţinut că reclamanta şi pârâtul s-au căsătorit la data de 16 august 1992, iar prin Sentinţa civilă nr. 18766/ 13 noiembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 10846/215/2010, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă în urma pronunţării deciziei civile nr. 2439/2012/R/31 mai 2012 de către Curtea de Apel Oradea – Secţia I Civilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei, din culpa comună a soţilor.
S-a mai reţinut că potrivit probatoriului administrat în cauză – înscrisuri, interogatorii şi martori, părţile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile anterior descrise şi că acestea sunt, potrivit dispoziţiilor art. 339 din Codul civil, bunuri comune în devălmăşie, calitate care nu trebuie dovedită – conform prevederilor art. 343 din Codul civil, prezumţia relativă de comunitate putând fi infirmată de oricare dintre părţi care ar putea pretinde o contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor, ceea ce s-a şi confirmat în privinţa pârâtului, dat fiind faptul că părţile s-a gospodărit în timpul căsătoriei împreună cu părinţii acestuia, care i-au ajutat financiar în mai multe rânduri.
Astfel, Judecătoria a reţinut că în luna iulie 2006 intervenientul a înstrăinat un teren proprietatea sa (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1640/19 iulie 2006 la BNP D.F.), în schimbul preţului de 118.000 euro (circa 425.000 lei RON), iar la circa o lună – august 2006, pârâtul a cumpărat apartamentul situat în Xxx, bloc D 30, scara 1, apt. 2 (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2560/18 august 2006 la BNP Asociaţi D.T. şi A.T.), cu privire la care martorii audiaţi în cauză au arătat că din spusele ambilor soţi ştiu că intervenientul l-a ajutat financiar pe fiul său cu o parte din preţ, după ce şi-a vândut propriul imobil, operând, totodată, şi o prezumţie a ajutorului pecuniar al intervenientului, având în vedere intervalul de timp foarte scurt dintre cele două vânzări.
În ceea ce priveşte cota indiviză de 1/2 din imobilul apartament situat în Craiova, strada Brazda lui Novac, bloc 36IVA1, scara 1, apt. 8,s-a reţinut că martorii propuşi de reclamantă au confirmat că ştiu de la părţi că mama acesteia i-a dat suma de 10.000 dolari pentru ca soţii să-i achite intervenientului preţul acestei cote, astfel că nu poate fi primită susţinerea pârâtului şi a intervenientului, potrivit căreia nu s-a achitat niciun preţ, respectiva susţinere fiind înlăturată de depoziţiile martorilor reclamantei, care au auzit când deseori pârâtul se plângea de faptul că intervenientul i-a dat bani doar fratelui său şi că relaţiile dintre pârât şi tată erau reci şi încordate, certându-se des, iar cu ocazia înstrăinării cotei indivize în discuţie, pârâtul l-a ameninţat pe intervenient că îl va evacua, motiv pentru care acesta din urmă şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager.
Referitor la autoturismul marca Nissan Qashqai, Judecătoria a reţinut că din probele administrate, respectiv înscrisuri şi depoziţiile martorilor, rezultă că acesta a fost cumpărat în urma înstrăinărilor succesive a mai multor autoturisme cumpărate de soţi în timpul căsătoriei, primul dintre acestea fiind un autoturism marca Dacia 1310, cu nr. de înmatriculare XXX (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit din data de 2 iunie 2001, în schimbul preţului de 25 milioane lei ROL), ulterior acesta fiind înstrăinat cu suma de 55 milioane lei ROL, în anul 2004, iar la data de 18.08.2006 soţii au cumpărat un autoturism marca OPEL A., pe care l-au înstrăinat în anul 2009 şi au cumpărat mai târziu autoturismul din litigiu, în privinţa căruia martorii au declarat că pârâtul a fost ajutat la plata diferenţei de preţ de către intervenient, care deţinea sume mari de bani rezultate în urma înstrăinării imobilelor dobândite prin moştenire de la soţia sa, M.C.M., decedată la data de 9 februarie 2003.
În privinţa contribuţiei la dobândirea bunurilor comune, s-a reţinut că, deşi ambii soţi au fost încadraţi în muncă şi au obţinut venituri substanţiale din prestarea unor activităţi suplimentare în cadrul policlinicii particulare „Centrul medical A.T.B.”, din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat că pârâtul a avut o contribuţie mai mare, întrucât obţinea venituri şi din prestarea unor activităţi de mecanic auto, laborant foto, depanator sisteme IT, curierat şi şofer, majoritatea acestora fiind recunoscute de către reclamantă la interogatoriu.
De asemenea, Judecătoria a mai reţinut sub acelaşi aspect şi că, în ciuda relaţiilor temporar încordate dintre pârât şi intervenient, este de netăgăduit că acesta din urmă i-a dat fiului său sume mari de bani pentru cumpărarea primului apartament şi pentru plata diferenţei preţului autoturismului din litigiu, fapt dovedit prin depoziţiile martorilor audiaţi, recunoaşterea intervenientului la interogatoriu şi înscrisuri, fiind, totodată, de notorietate nivelul redus al salariului unui laborant şi tehnician salariat în cadrul U.M.F. Craiova, astfel încât, per a contrario, dacă s-ar exclude ipoteza ajutorului financiar al unei terţe persoane, ar fi fost imposibil ca soţii să acumuleze sume de bani pentru cumpărarea, începând cu anul 2006, a bunurilor supuse partajului, să se gospodărească în comun şi să petreacă de minim trei ori pe an concedii la munte şi la mare cu familia.
În consecinţă, Judecătoria a apreciat că nu se poate a reţinut că părţile au avut o contribuţie egală la dobândirea bunurilor comune, astfel că a stabilit în favoarea pârâtului o cotă de 2/3, iar în favoarea reclamantei o cotă de 1/3, cumulând în privinţa acesteia şi munca în gospodărie şi pentru creşterea copilului rezultat din căsătorie, conform prevederilor art. 326 din Codul civil.
De asemenea, raportat la cele anterior relevate, desprinse din ansamblul probator administrat, Judecătoria a respins cererea reconvenţională prin care pârâtul solicita să se constate că bunurile din litigiu îi aparţin în exclusivitate, ca bunuri proprii dobândite prin donaţie de la tatăl său – intervenient accesoriu în cauză, pentru aceleaşi considerente fiind respinsă şi cererea de intervenţie a acestuia din urmă, formulată în interesul pârâtului.
Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel toate părţile, căile de atac fiind înregistrate iniţial pe rolul Tribunalului Dolj, instanţă care, prin Încheierea din 10.02.2015, a admis excepţia tardivităţii în privinţa apelului reclamantei, constatând că acesta a fost promovat cu depăşirea termenului legal de 15 zile, reglementat de art. 284 alin.1 din vechiul Cod de procedură civilă (filele 52-53-Dos.Trib.Dolj).
Ulterior, prin Încheierea nr. 698/12 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în dosarul nr. 473/1/2015, s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite de Tribunalul Dolj înainte de strămutare.
Prin urmare, Tribunalul Harghita a constatat că este învestit doar cu soluţionarea apelului declarat de pârât şi intervenient, iar prin Decizia civilă nr. 741/7 octombrie 2015, a admis primul apel şi l-a respins pe cel de-al doilea, a anulat hotărârea atacată şi, rejudecând cauza cu evocarea fondului, a admis în parte acţiunea reclamantei, a respins acţiunea reconvenţională a pârâtului, precum şi cererea de intervenţie în interesul acestuia şi, în consecinţă:
– a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei următoarele bunuri comune, în valoare totală de 246.920,15 lei, în cotă de 1/3 parte de către reclamantă şi în cotă de 2/3 parte de către pârât, după cum urmează: 1/2 parte din apartamentul situat în xxx, compus din 3 camere şi dependinţe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 92.604,65 lei; apartamentul situat în xxx, compus din 2 camere şi dependinţe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 112.932,50 lei; autoturismul marca NISSAN, tip QASHQAI, nr. de înmatriculare XXX, an fabricaţie 2007, nr. de identificare XXX, în valoare de 41.383 lei;
– a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor cu privire la bunurile sus arătate conform cotelor stabilite, respectiv de 1/3 pentru reclamantă şi 2/3 parte pentru pârât, în sensul că:
– a atribuit în natură pârâtului următoarele bunuri, în valoare totală de 246.920,15 lei, după cum urmează: 1/2 parte din apartamentul situat în xxx, compus din 3 camere şi dependinţe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 92.604,65 lei; apartamentul situat în municipiul Xxx, compus din 2 camere şi dependinţe, identificat prin C.F. nr. xxx Craiova, în valoare de 112.932,50 lei; autoturism marca NISSAN, tip QASHQAI, nr. de înmatriculare XXX, an fabricaţie 2007, nr. de identificare XXX, în valoare de 41.383 lei;
– a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 82.306,71 lei cu titlu de sultă;
– a compensat cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorar expertiză şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 750 lei, reprezentând onorar avocat;
– a obligat reclamanta să restituie către stat suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutor public judiciar;
– a obligat intimata G.S. să plătească apelantului M.E.F. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 5.716,77 lei.
Pentru a decide în sensul arătat, Tribunalul a reţinut că în mod greşit Judecătoria Craiova a soluţionat cauza în baza prevederilor noului Cod de procedură civilă (art. 987, art. 998, art. 453 alin. 2), întrucât litigiul a fost înregistrat la data de 30.10.2012, iar conform prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile acestuia se aplică numai proceselor începute după intrarea lui în vigoare, respectiv după data de 15.02.2013.
S-a mai constatat că aceeaşi instanţă a aplicat în mod greşit şi normele de drept material reglementate de noul Cod civil, deşi bunurile comune au fost dobândite anterior intrării în vigoare a acestuia, respectiv la data de 01.10.2011, fiind vorba de bunuri dobândite în anii 2006 (cele două apartamente), respectiv 2009 (autoturismul Nissan), iar în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod Civil, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea acestui cod în vigoare nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Pentru motivele arătate, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864, ale Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului familiei din 1953, iar sub aspectul modalităţii de sistare a stării de indiviziune, a constat că Judecătoria a încălcat prevederile art. 673 ind. 5 din Codul de procedură civilă amintit, întrucât, deşi a atribuit toate bunurile în natură pârâtului, a procedat şi la alcătuirea de loturi, unele fiind formate doar din bunuri, iar altele din sume de bani.
Prin urmare, pronunţându-se în baza unor prevederi legale care nu erau aplicabile în cauză, Tribunalul a reţinut că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 (în exprimarea ulterioară, Codul de procedură civilă), a anulat hotărârea apelată şi a reţinut cauza spre judecată, cu evocarea fondului.
Examinând în continuare pretenţiile pârâtului-reclamant reconvenţional, Tribunalul a subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 30 din Codul familiei, aprobat prin Legea nr. 4/1953, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, revenind în sarcina soţului pârât obligaţia de a dovedi că bunurile din litigiu au fost dobândite în exclusivitate de către el şi că ar constitui bunurile sale proprii, în sensul prevederilor art. 31 din Codul familiei.
Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că, deşi potrivit extrasului de cont din 22.11.2006, la data de 16.08.2006 intervenientul a ridicat din contul său bancar suma de 30.066,73 euro (filele 38-39 dosar fond), iar la data de 18.08.2006 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâtul a achiziţionat apartamentul nr. xxx, în cauză nu s-a făcut dovada, conform prevederilor art. 813 din Codul civil, a faptului că într-adevăr suma menţionată ar fi fost donată pârâtului în acest scop, or, potrivit dispoziţiilor art. 1173 din acelaşi cod, actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce a constatat, iar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare amintit s-a menţionat că pârâtul este căsătorit şi că, în calitatea sa de cumpărător, declară că a luat cunoştinţă de prevederile art. 30 din Codul familiei, privind regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi.
În ceea ce priveşte declaraţiile unor martori autentificate de notar public (filele 111-118 dosar fond), instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât nu au fost administrate în condiţii de contradictorialitate, conform prevederilor art. 169 din Codul de procedură civilă, iar relativ la declaraţiile celorlalţi martori (M.I. şi B.L.C., filele 186, 189 dosar fond), s-a subliniat că aceştia nu au fost de faţă când intervenientul i-ar fi dat bani pârâtului, susţinerile lor fiind doar probe indirecte, care nu sunt în măsură să răstoarne forţa probantă a actului autentic de vânzare-cumpărare, ţinându-se cont şi de prevederile art. 1191 din Codul civil, cu atât mai mult cu cât nu există niciun început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din acelaşi cod, care ar putea să confirme susţinerile apelanţilor.
De asemenea, relativ la aplicarea în cauză a prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, din perspectiva neprezentării reclamantei la interogatoriu în faţa instanţei de apel, Tribunalul a reţinut că textul de lege invocat nu instituie o obligaţie, în sensul ca o astfel de conduită să fie apreciată ca o recunoaştere a pretenţiilor pârâtului, poziţia intimatei-reclamante fiind exprimată prin întâmpinarea formulată.
Pentru motivele arătate, Tribunalul a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că imobilul dobândit la data de 18.08.2006 ar fi fost achiziţionat de către intervenient şi în mod exclusiv în favoarea pârâtului, astfel că prezumţia comunităţii de bunuri instituită prin art. 30 din Codul familiei nu a fost răsturnată.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că aceeaşi este situaţia şi în privinţa cotei de 1/2 din apartamentul nr. xxx, care a fost achiziţionat în timpul căsătoriei tot pe numele pârâtului-reclamant reconvenţional, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2928/06.09.2006, vânzător fiind tatăl acestuia, apreciindu-se că nu pot fi primite declaraţiile martorilor pârâtului, în sensul că preţul nu ar fi fost achitat, acestea fiind doar aspecte aflate de la cei doi, inapte să răstoarne prezumţia de legalitate a actului autentic, în care s-a consemnat că intervenientul a încasat suma de 45.000 lei, precum şi împrejurarea că pârâtul a luat cunoştinţă de prevederile art. 30 din Codul familiei, privind regimul juridic al comunităţii de bunuri.
Cât despre invocarea de către pârât a prevederilor art. 845 din Codul civil, prin care se instituie o prezumţie de donaţie în favoarea moştenitorilor rezervatari în situaţia în care s-a constituit uzufruct viager asupra imobilului vândut, Tribunalul a reţinut că această prevedere legală poate fi invocată numai de şi în beneficiul altor moştenitori rezervatari, cu ocazia deschiderii succesiunii, nu şi faţă de soţul coproprietar.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că autoturismul marca NISSAN QASHQAI, dobândit în baza Facturii nr. 1064/27.03.2009, emisă de S.C. B.I. S.R.L., ar fi fost cumpărat de tatăl pârâtului şi în exclusivitate în favoarea acestuia, neexistând nicio probă în sensul respectivei susţineri, din Adresa nr. 161651/03.12.2012, emisă de Primăria Municipiului Craiova – Direcţia Impozite şi Taxe rezultând că pârâtul a figurat anterior în evidenţele fiscale cu un autoturism marca Opel A., însă şi acesta a fost cumpărat în anul 2006, nedovedindu-se că bunul ar fi constituit proprietatea sa exclusivă (fila 42 dosar fond).
Prin urmare, constatând că nu a fost răsturnată în cauză prezumţia legală a comunităţii de bunuri instituită prin art. 30 din Codul familiei, nefiind probată donaţia invocată din partea intervenientului, Tribunalul a respins în rejudecare acţiunea reconvenţională şi cererea de intervenţie, iar pe fondul acţiunii principale a menţinut cotele de contribuţie stabilite în primul ciclu procesual de Judecătoria Craiova, respectiv de 1/3 pentru reclamantă şi 2/3 pentru pârât, în considerarea neînrăutăţirii situaţiei acestuia în propria cale de atac (potrivit dispoziţiilor art. 296 din Codul de procedură civilă) şi a veniturilor suplimentare la care s-a referit prima instanţă, în mare parte recunoscute de reclamantă la interogatoriu.
De asemenea, în temeiul prevederilor art. 673 ind. 5, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a dispus sistarea stării de indiviziune prin atribuirea bunurilor anterior menţionate în favoarea pârâtului, corelativ cu obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantei a sultei corespunzătoare valorilor stabilite prin expertizele tehnice efectuate (constatând că aceasta nu a solicitat atribuirea niciunui bun), iar în privinţa mobilierului tip „cameră de tineret” s-a arătat că, deşi pârâtul a recunoscut că respectivul bun a fost cumpărat de reclamantă, instanţa nu a fost legal învestită cu soluţionarea cererii de constatare a calităţii de bun propriu al acesteia, întrucât înainte de strămutare s-a admis excepţia tardivităţii în privinţa declarării apelului său.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată avansate în fond, instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1, raportat la art. 276 din Codul de procedură civilă, dispunând compensarea parţială a acestora, iar temeiul dispoziţiilor art. 50 ind. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat reclamanta la restituirea către stat suma de 3.279,35 lei, reprezentând ajutorul public judiciar de care aceasta a beneficiat.
Relativ la cheltuielile de judecată din apel, Tribunalul, în baza art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a dispus obligarea intimatei-reclamante la plata în favoarea apelantului-pârât a cheltuielilor reprezentând taxă judiciară de timbru – 1.500 lei, onorariu avocaţial – 2.000 lei, contravaloare cazare pentru 4 termene de judecată – 998,21 lei şi contravaloare combustibil pe ruta Craiova – Miercurea Ciuc (dus-întors) la 4 termene de judecată (363 km x 2 = 726 x 7,5% = 54,4 litri x 217,60 lei x 4 termene = 1.218,56 lei).
În fine, în temeiul dispoziţiilor art. 296 din Codul de procedură civilă, Tribunalul a respins apelul declarat de intervenientul în interesul pârâtului, reţinând sub acest aspect împrejurarea că, potrivit celor expuse în precedent, nu s-a făcut dovada faptului că bunurile dobândite de foştii soţi în timpul căsătoriei ar fi bunurile proprii ale pârâtului, constatarea acestei împrejurări fiind singura solicitare a intervenientului.
Pârâtul şi intervenientul au declarat recurs împotriva soluţiei anterior descrise, solicitând, în principal, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii integrale a apelului şi schimbării în tot a sentinţei pronunţate de Judecătoria Craiova, corelativ cu respingerea acţiunii principale şi admiterea acţiunii reconvenţionale, precum şi a cererii de intervenţie, iar în subsidiar, pentru situaţia în care se va aprecia că starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită prin probatoriul administrat, s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea suplimentării dovezilor.
În motivarea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, iar pentru solicitarea subsidiară, dispoziţiile art. 312 alin. 5 şi 61 din acelaşi cod.
Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivelor de recurs s-a susţinut că Tribunalul a încălcat prevederile art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă – nedând eficienţă rolului activ al judecătorului, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, precum şi dispoziţiile art. 261 din acelaşi cod – nereferindu-se în motivarea soluţiei adoptate la declaraţiile celor doi martori audiaţi în apel şi, în special, la declaraţia martorului propus de pârât (M.D.M.), care a arătat că ştie în amănunt situaţia bunurilor aflate în litigiu, în sensul că: acestea au fost achiziţionate în exclusivitate din banii intervenientului, care a înţeles să-l gratifice pe pârât şi fără vreo contribuţie din partea foştilor soţi; că pentru cota de 1/2 din apartamentul cu 3 camere nu s-a achitat nicio sumă de bani intervenientului; că atunci când acesta i-a donat pârâtului suma de 28.500 euro a fost prezentă o prietenă foarte apropiată părţilor şi martorului, acesta din urmă aflând aspectele relatate chiar de la respectiva persoană (C.Ş.), care a şi dat în acest sens o declaraţie notarială autentificată; că la semnarea actelor de vânzare-cumpărare a celor două apartamente şi a certificatului de moştenitor după mama pârâtului, precum şi la schimbul autoturismelor şi, implicit, la cumpărarea celui din litigiu, a fost martor un alt prieten comun (C.V.), care a dat şi el o declaraţie notarială sub incidenţa art. 292 din Codul penal; că, deşi foştii desfăşurau şi anumite activităţi sporadice pentru a-şi suplimenta veniturile, acestea erau destinate concediilor de odihnă; că părinţii intimatei-reclamante nu aveau mijloace financiare pentru a o ajuta cu bani, astfel că aceasta nu a avut nicio contribuţie proprie la dobândirea bunurilor ce fac obiectul cauzei.
În privinţa declaraţiei martorului audiat în apel la propunerea intimatei, recurenţii au susţinut că aceasta este contradictorie şi mincinoasă, la fel cum sunt şi declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, încercându-se a se proba în mod tendenţios că pârâtul nu se înţelegea cu tatăl său, pe motiv că acesta din urmă l-ar fi gratificat cu bunuri mobile şi imobile doar pe celălalt fiu, ori că reclamanta obţinea venituri substanţiale din tehnoredactarea de lucrări la Universitatea de Medicină, iar mama acesteia i-ar fi ajutat pe foştii soţi cu suma de 10.000 euro (şi nu dolari, cum a arătat intimata şi un alt martor al acesteia).
Referindu-se în continuare la cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din litigiu, recurenţii au susţinut că natura juridică a acestora se impunea a fi stabilită prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, astfel că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut ca probă a donaţiei primite din partea intervenientului extrasul de cont din data de 16.08.2006, în contextul în care apartamentul cu 2 camere a fost achiziţionat la doar două zile după ce acesta a ridicat din contul său personal suma de 30.000 euro, iar contractul a fost semnat numai de către pârât, neinserarea în cuprinsul actului autentic a unor menţiuni referitoare la provenienţa sumei reprezentând preţul achitat nefiind suficientă, în opinia recurenţilor, pentru a conduce la concluzia comunităţii de bunuri, întrucât este de notorietate faptul că preconstituirea unui înscris între părinţi şi copii este o imposibilitate de ordin moral şi material, părţile din litigiu optând pentru o asemenea conduită în scopul evitării unor reproşuri şi nemulţumiri din partea intimatei-reclamante.
În ceea ce priveşte cota de 1/2 din apartamentul cu 3 camere, recurenţii au arătat că prin dispoziţiile art. 845 din Codul civil s-a instituit în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, motiv pentru care nelegal a reţinut instanţa de apel că şi acest imobil intră doar şi numai sub incidenţa prevederilor art. 30 din Codul familiei, astfel interpretând în mod greşit natura actului dedus judecăţii, contrar prevederilor art. 977 din Codul civil, respectiv prin neluarea în considerare a intenţiei comune a părţilor contractante, aceea de gratificare a pârâtului de către intervenient, în calitate de fiu (recurenţii invocând în sprijinul acestei idei practica judiciară a altor instanţe, filele 20-45, 75-110).
Relativ la autoturismul din litigiu, s-a susţinut că şi acesta a fost inclus în mod greşit în masa bunurilor comune, întrucât la data de 19.07.2006 pârâtul a primit de la intervenient suma de 28.500 euro (cu ocazia vânzării de către acesta a unui teren bun propriu), sumă din care pârâtul a achiziţionat la data de 18.08.2006 un autoturism Opel A., la preţul de 8.500 euro, după care, la data de 27.03.2009 acesta a fost dat la schimb pentru achiziţionarea autoturismului Nissan Qashqai, plus o diferenţă de 10.000 euro, rămasă din cea anterior primită de la intervenient, aspecte pe care acesta din urmă le-a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu.
Sub acelaşi aspect, recurenţii au mai arătat că şi reclamanta a recunoscut în faţa primei instanţe că s-a achitat suma de 10.000 euro la schimbul celor două autoturisme, reieşind, prin urmare, că soţii ar fi economisit respectiva sumă în decurs de mai puţin de 3 ani, însă acest fapt este contrazis de datele consemnate chiar de aceasta în agenda personală ataşată interogatoriului pregătit pentru a-i fi luat în apel, agendă în care se regăsesc consemnate veniturile şi cheltuielile lunare ale familiei, rezultând indubitabil inexistenţa vreunei economii, iar în contextul în care reclamanta nu s-a prezentat în mod repetat la interogatoriu, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, câtă vreme a apreciat proba ca fiind pertinentă şi utilă.
Pentru motivele succint prezentate, recurenţii au concluzionat că instanţa de apel a interpretat total eronat probele administrate, limitându-se în considerente strict la prevederile art. 30 din Codul familiei, fără o analiză profundă a contribuţiei părţilor la achiziţionarea bunurilor aflate în litigiu, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri date cu aplicarea greşită a legii şi care cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, dar prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 17 februarie 2016 a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că aspectele invocate în prezenta cale de atac au fost corect şi legal examinate de către instanţa de apel, iar probele administrate în cauză au confirmat faptul că bunurile supuse partajului au fost dobândite prin contribuţia exclusivă a foştilor soţi pe perioada unei căsnicii de 18 ani, câştigurile din salarii fiind completate cu veniturile suplimentare pe care ambii le obţineau din tehnoredactarea de lucrări de licenţă şi cărţi, din colaborarea cu o policlinică particulară şi din alte activităţi care le-au permis să aibă un trai decent şi să economisească sume consistente de bani.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 (în exprimarea ulterioară – Codul de procedură civilă), Curtea a constatat că acesta este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată numai în situaţiile descrise la pct. 1-9 ale textului de lege amintit şi doar pentru motive de nelegalitate, însă mare parte din argumentaţia expusă prin intermediul memoriului de recurs se circumscrie în realitate unor critici de netemeinicie, care sunt incompatibile cu instituţia juridică a recursului – cale extraordinară de atac, nedevolutivă, care nu permite instanţei de control judiciar să procedeze la reevaluarea sau interpretarea probatoriului administrat, ci doar să verifice aplicarea corectă a legii la starea de fapt stabilită de instanţele inferioare.
Prin urmare, Curtea nu este legal îndrituită a analiza, prin raportare la probele administrate, declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea părţilor în etapa judecării apelului, aşa cum tind recurenţii a obţine prin referirile pe care le-au făcut sub acest aspect, dar, răspunzând criticii potrivit căreia Tribunalul ar fi încălcat din această perspectivă prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, se a constatat că în cuprinsul deciziei atacate au fost expuse pe larg motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei supuse analizei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, judecătorii având dreptul de a se rezuma la aspectele pe care le consideră suficient de relevante pentru lămurirea pricinii, fără a fi obligaţi să se refere la toate declaraţiile făcute în cauză, câtă vreme silogismul juridic expus este suficient de clar şi susţine din punct de vedere legal hotărârea pronunţată.
De asemenea, Curtea nu împărtăşeşte nici opinia privind nesocotirea de către instanţa de apel a rolului activ reglementat de art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, subliniind sub acest aspect faptul că norma legală invocată nu este menită a transforma judecătorul în apărătorul uneia dintre părţi, ordonarea din oficiu a unor probe fiind determinată doar de ipoteza în care cele pe care înseşi părţile le propun spre administrare – în îndeplinirea obligaţiei prevăzute de 129 alin. 1 teza finală, nu ar fi suficient de îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului.
Or, în cauza dedusă judecăţii a fost administrat un vast probatoriu în faţa primei instanţe – înscrisuri, interogatorii, martori şi expertize tehnice, probatoriu care în apel a fost suplimentat conform cererii părţilor, iar neprezentarea reclamantei la un alt interogatoriu propus de apelantul-pârât nu este de natură a confirma nesocotirea de către judecătorii din apel a rolului activ şi nici de a conduce la aplicarea automată a prevederilor art. 225 din Codul de procedură civilă, în sensul aprecierii acestei împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice, cu ignorarea celorlalte probe deja administrate şi a poziţiei exprimate de reclamantă prin chiar întâmpinarea formulată.
Din perspectiva considerentele anterior relevate, Curtea a înlăturat ca neîntemeiată şi susţinerea afirmată în subsidiar de către recurenţi, relativ la necesitatea suplimentării probatoriului, simpla împrejurare că instanţele inferioare au ajuns la concluzia că pretenţiile acestora nu au fost dovedite nefiind suficientă pentru a atrage soluţia casării cu trimitere spre rejudecare în acest scop, faţă de prevederile art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care obligă deopotrivă părţile să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
În ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, se a constatat că acesta nu este incident în cauză, deoarece norma legală amintită are în vedere ipoteza în care hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, or, astfel cum rezultă din ansamblul considerentelor expuse în cuprinsul deciziei atacate (şi succint relevate în precedent), Tribunalul a examinat în detaliu criticile apelanţilor, prin raportare la probatoriul apreciat ca fiind relevant din perspectiva problematicii juridice în discuţie, neregăsindu-se afirmaţii contradictorii ori străine de pretenţiile concrete ale părţilor, de natură a atrage nelegalitatea hotărârii pe acest considerent.
Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, argumentat de către recurenţi prin invocarea interpretării eronate a celor două contracte de vânzare-cumpărare din litigiu, contrar prevederilor art. 977 din Codul civil de la 1864 (în exprimarea ulterioară – Codul civil), respectiv prin neluarea în considerare a intenţiei comune a părţilor contractante, aceea de gratificare a pârâtului de către intervenient, în calitate de fiu, Curtea subliniind sub acest aspect faptul că motivul de nelegalitate amintit vizează strict ipoteza în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii, ori înţelesul acestuia, instanţa ar fi reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut, precum situaţia în care ar examina un contract de vânzare-cumpărare ca pe unul de locaţiune sau dacă ar stabili, fără niciun suport probator, anumite obligaţii în sarcina unei părţi, fără ca acestea să fi fost avute în vedere la încheierea contractului, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.
Or, astfel cum reiese din conţinutul inechivoc al celor două acte juridice în discuţie, este vorba de operaţiuni tipice de înstrăinare în schimbul unui preţ, susţinându-se, însă, că acesta provine – în cazul contractului încheiat la data de 18.08. 2006, dintr-o sumă de 30.000 euro, afirmativ donată pârâtului de către intervenient, iar în cazul contractului încheiat la data de 06.09.2006 – că preţul nu ar fi fost achitat şi că, fiind vorba de o vânzare cu păstrarea dreptului de uzufruct viager de către intervenientul-vânzător, operează prezumţia unei donaţii în favoarea pârâtului-cumpărător (fiu), din perspectiva dispoziţiilor art. 845 din Codul civil.
Prin urmare, Curtea a constatat că nu sunt întrunite condiţiile motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Tribunalul analizând în mod corect obligaţiile asumate de părţile contractante prin raportare la voinţa reală a acestora, consemnată în cuprinsul actelor juridice încheiate în formă autentică şi prin raportare la probatoriul administrat, care nu a fost de natură a confirma susţinerile recurenţilor.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate subsumate cazului reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că argumentaţia instanţei de apel este, de asemenea corectă, prevederile art. 30 alin. 1 din Codul familiei (în vigoare la data dobândirii imobilelor din litigiu) instituind o prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, iar potrivit dispoziţiilor alin. 3 al normei legale evocate, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, ceea ce presupune că sarcina de a proba contrariul revine soţului care contestă starea de comunitate, în sensul că anumite bunuri îi aparţin în exclusivitate, ca fiind dobândite într-una din modalităţile enumerate de art. 31 din Codul familiei.
Sub acest aspect, recurentul-pârât a pretins că beneficiază de protecţia prevederilor art. 31 lit. b) din Codul familiei – potrivit cărora sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune – susţinând că preţul de 100.000 lei pentru apartamentul cu 2 camere, achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2560/18.08.2006, a fost achitat integral din suma de 30.000 euro primită de la tatăl-intervenient, care în data de 16.08.2006 a ridicat dintr-un cont bancar personal suma de 30.066,73 euro (potrivit extrasului de cont din data de 22.11.2006, filele 38-39 dosar fond).
Prin urmare, pârâtul induce în cauză ideea unui dar manual – o categorie specială de donaţie, pentru validitatea căreia se cer a fi îndeplinite două condiţii: 1). – acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi, 2). – tradiţiunea, adică predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit, operaţiune care ar fi fost urmată, mai apoi, de o subrogaţie reală cu titlu universal, în sensul prevederilor art. 31 lit. f) din Codul familiei, prin înglobarea valorii darului manual în bunul imobil la care s-a făcut anterior referire.
Numai că, deşi darul manual se perfectează prin simplul fapt al predării, şi, ca atare, fiind o chestiune de fapt, aceasta ar putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, dovezile administrate în cauza dedusă judecăţii nu sunt de natură a confirma susţinerile recurenţilor, nefiind probată existenţa în sine a darului manual, din perspectiva predării efective de către intervenient pârâtului a sumei de bani reprezentând preţul apartamentului menţionat, pentru a se putea conchide, în afara oricărui dubiu, în privinţa calităţii acestuia de bun propriu, potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate.
În plus, după cum corect a observat Tribunalul, niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu au fost în măsură a confirma prezenţa lor la momentul transmiterii respectivei sume de bani către pârât, la fel cum nici martorul audiat în apel nu s-a exprimat în acest sens, iar referirea la declaraţiile autentice notariale nu poate fi primită în contra unor probe administrate în mod nemijlocit în faţa instanţei de judecată, cu respectarea prevederilor art. 169 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât nu s-a depus niciun început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din Codul civil, de natură a fi în măsură să contrazică, prin coroborare cu celelalte probe administrate, aspectele consemnate în cuprinsul actului autentic încheiat, astfel că prezumţia comunităţii de bunuri nu a fost răsturnată.
De asemenea, Curtea a constatat că situaţia este similară şi în privinţa cotei de 1/2 din apartamentul cu 3 camere, achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2928/06.09.2006, fiind eronată susţinerea recurenţilor relativ la incidenţa în cauză a prevederilor art. 845 din Codul civil, care instituie în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută în favoarea unui succesibil în linie dreaptă (descendentă sau ascendentă) reprezintă o donaţie deghizată (supusă reducţiunii), dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului viager – situaţia din speţă, sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.
Prin urmare, norma legală evocată este de strictă interpretare, după cum corect a reţinut instanţa de apel, astfel că aceasta nu va putea fi invocată decât de cei în favoarea cărora a fost edictată, respectiv de moştenitorii rezervatari ai donatorului, în linie directă (tatăl, mama şi descendenţii), cu prilejul dezbaterii succesiunii acestuia, prezumţia menţionată nefiind aplicabilă în raporturile dintre soţi, pentru dovedirea bunurilor proprii în cadrul acţiunii de sistare a stării de codevălmăşie, întrucât aceasta a fost prevăzută exclusiv pentru calculul şi ocrotirea rezervei succesorale (practica judiciară invocată de către recurenţi în sens contrar nefiind izvor de drept).
Pe de altă parte, stabilind că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 845 din Codul civil, Curtea a observat că recurenţii au invocat în sprijinul ideii donaţiei deghizate şi faptul că preţul cotei de 1/2 din apartamentul menţionat nu ar fi fost achitat, însă o atare susţinere este contrazisă de chiar menţiunea inserată în cuprinsul actului autentic încheiat, potrivit căreia intervenientul a încasat suma de 45.000 lei, iar în contextul în care nu s-a înfăţişat nici în acest caz un început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 din Codul civil, care să probeze contrariul, Tribunalul a apreciat în mod corect că declaraţiile unor martori care nu au fost prezenţi la încheierea respectivei tranzacţii nu sunt în măsură a răsturna prezumţia comunităţii de bunuri, prin infirmarea cuprinsului unui act autentic, în contra prevederilor art. 1173-1174 din Codul civil, nefiind suficientă sub acest aspect simpla invocare a unei imposibilităţi morale sau materiale de preconstituire a unui înscris, în absenţa altor probe cu care aceasta să fie coroborată.
În ceea ce priveşte autoturismul supus partajului în prezentul litigiu, instanţa de recurs a constatat că, similar analizei efectuate relativ la dobândirea apartamentului cu 2 camere, în cauză nu s-a făcut dovada darului manual afirmativ primit de către pârât de la intervenient în data de 19.07.2006, în sumă de 28.500 euro, din care s-ar fi achiziţionat la data de 18.08.2006 un autoturism Opel A. (cu preţul de 8.500 euro) după care, la data de 27.03.2009 acesta ar fi fost dat la schimb pentru achiziţionarea autoturismului Nissan Qashqai, plus o diferenţă de 10.000 euro, rămasă din cea anterior primită de la intervenient.
Cât despre recunoaşterea la interogatoriu a reclamantei, privitor la suma achitată cu titlu de diferenţă de preţ pentru autoturismul în discuţie, Curtea a reţinut că această chestiune nu este de natură a conduce la adoptarea unei alte soluţii în cauză, din perspectiva trimiterii pe care o fac recurenţii la menţiunile efectuate de aceasta în agenda sa personală – depusă de pârât în apel, cu scopul de a dovedi faptul că foţii soţi nu ar fi putut economisi respectiva sumă din veniturile pe care le obţineau, relevantă fiind şi sub acest aspect nedovedirea darului manual invocat, potrivit celor anterior expuse.
În fine, Curtea a constatat ca fiind contrară principiului echităţii – care nu se opune celui al legalităţii, ci face parte din acesta – susţinerea potrivit căreia intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio contribuţie la dobândirea comunităţii de bunuri din litigiu (argumentată prin aceea că toate câştigurile obţinute de foştii soţi din salarii şi activităţi colaterale au servit susţinerii traiului zilnic şi concediilor), recurenţii omiţând a avea în vedere sub acest aspect nu doar durata în timp a căsătoriei părţilor (18 ani), ci şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 29 din Codul familiei, soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, astfel că nu va putea fi ignorată, din perspectiva aportului propriu al reclamantei, munca suplimentară depusă de aceasta în gospodărie, precum şi pentru creşterea şi îngrijirea copilului rezultat din căsătorie (cum în mod constant s-au pronunţat în acest sens teoria şi practica judiciară).
Având în vedere ansamblul considerentelor anterior relevate, Curtea a constatat că Tribunalul a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în materia dedusă judecăţii, astfel că, neidentificând incidenţa în cauză a motivelor de nelegalitate invocate prin recursul examinat, a dispus respingerea acestuia ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
