Potrivit Regulamentului Comunităţii Europene nr. 44/2001, competenţa instanţei de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa este prevăzută pentru materia obligaţiei de întreţinere şi este o competenţă alternativă, fiind reglementată în articolul 5 alin. 2 şi nu exclusivă (competenţa exclusivă fiind prevăzută în art. 22) şi ca atare excepţia necompetenţei nu poate fi invocată decât de pârâtă, nu de instanţă din oficiu. Mai mult, potrivit art. 24 din acelaşi regulament, în cazul competenţei prevăzută în articolele anterioare, cu excepţia competenţei exclusive prevăzută în articolul 22, dacă pârâtul se înfăţişează la instanţa din statul membru în faţa căreia a fost chemat, această instanţă rămâne competentă.
La data de 30.05.2008, reclamantul Z L a chemat în judecată pe pârâta T A I, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reducerea pensiei de întreţinere stabilite în sarcina sa şi în favoarea minorei S I M, prin sentinţa civilă nr. 1631/2006 a Judecătoriei Craiova, cu motivarea că, începând cu 01.06.2008, nu mai prestează nici un fel de activitate remunerată, aşa încât, se impune reaprecierea cuantumului pensiei de întreţinere datorate, în raport de venitul minim pe economie.
Instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei generale în soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că domiciliul pârâtei, indicat în cerere, se află în Spania, în atare situaţie, fiind incidente disp. art. 5, pct. 2 din Regulamentul CE nr. 44/2001, potrivit cu care, în materia obligaţiei de întreţinere, este competentă instanţa de la locul unde creditorul obligaţiei este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită.
Prin sentinţa civilă nr. 116/12-01-2009, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins cererea formulată de reclamantul Z L în contradictoriu cu pârâta T A I.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a constatat că nu are competenţa generală în soluţionarea cererii de reducere pensie cu care a fost investită, nici ea şi nici vreo altă instanţă română, motiv pentru care, făcând aplicarea disp. art. 157 din Legea 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, a pronunţat soluţia respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva sentinţei civile a declarat recurs reclamantul Z L, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, se arată că instanţa nu a ţinut cont de faptul că minora si reprezentantul sau legal vin si pleaca din Romania in Spania de 6-7 ori pe an.
De asemenea, instanţa de fond a ridicat aceasta problema a necompetenţei (dupa 8 luni) abia in ianuarie 2009, cind cauza dateaza din mai-2008.
Instanta in baza rolului activ, putea solicita aparatorului pârâtei sa aduca o dovada cu privire la domiciliul pârâtei şi astfel s-ar fi observat că domiciliul acesteia din tara este mun.Craiova.
Prin decizia civilă nr. 89 din 08.05.2009 Tribunalul Dolj-Secţia pentru Minori şi Familie a constatat că recursul de faţă este întemeiat pentru următoarele considerente:
În mod greşit prima instanţă a pus în discuţie din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei.
Potrivit articolului 25 din Regulamentul Comunităţii Europene nr. 44/2001, dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul articolului 22, aceasta se declară din oficiu necompetentă.
Din interpretarea per a contrario a acestui articol, rezultă că atunci când nu este vorba de o competenţă prevăzută de articolul 22, instanţa nu se poate declara necompetentă din oficiu.
În cazul de faţă, competenţa de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa este prevăzută pentru materia obligaţiei de întreţinere şi este reglementată în articolul 5 alin. 2 şi astfel aceasta este o competenţă alternativă, nu exclusivă (competenţa exclusivă fiind prevăzută în art. 22) şi ca atare această excepţie a necompetenţei nu putea fi invocată decât de pârâtă, nu de instanţă din oficiu.
Mai mult, potrivit art. 24 din acelaşi regulament, în cazul competenţei prevăzută în articolele anterioare, cu excepţia competenţei exclusive prevăzută în articolul 22, dacă pârâtul se înfăţişează la instanţa din statul membru în faţa căreia a fost chemat, această instanţă rămâne competentă.
Ori, în speţa de faţă, competenţa este prevăzută de articolul 5 aliniatul 2, iar pârâta a fost prezentă în faţa instanţei române prin apărător şi astfel instanţa română nu se mai putea declara necompetentă.
Ca urmare a celor arătate mai sus, constatând că prima instanţă a soluţionat greşit cauza prin prisma necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, fără să cerceteze fondul cauzei, tribunalul, în baza art. 312 alin.5 C.p.civ., a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
