Citeste şi


Recalculare drepturi de pensie


Faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie în interesul legii asupra interpretării dispoziţiilor art. 77 alin. 2 raportate la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, instanţa de judecată nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară acesteia.

Decizia civilă nr.  470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de către Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4612/121/2008, a fost  admisă acţiunea formulată de reclamantul B. E. în contradictoriu cu pârâta C. J. P. Galaţi.

A fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale contestatorului conform O.U.G. nr. 4/2005 prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani începând cu data de 01.07.2005.

A fost obligată intimata la plata diferenţelor dintre pensia astfel stabilită şi cea efectiv încasată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul B.E. a chemat în judecată civilă pe pârâta C. J. P. Galaţi, solicitând ca aceasta să fie obligată să emită o decizie de recalculare a pensiei, conform disp. O.U.G. nr. 4/2005, din data de 01.07.2005, în care la stabilirea punctajului anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

A solicitat, de asemenea ca pârâta să fie obligată la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită şi cea efectiv încasată.

A arătat în motivarea cererii că drepturile de pensie i-au fost stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, pensia sa încadrându-se în categoria celor ce li se aplică recalcularea potrivit O.U.G. nr. 4/2005.

A arătat că are o vechime în muncă de 42 de ani, 10 luni, 9 zile din care, în grupa I de muncă, 26 ani.

A considerat că stagiul complet de cotizare ce trebuia avut în vedere de pârâtă este de 20 de ani şi nu de 30 ani, întrucât la recalcularea pensiei trebuiau avute în vedere condiţiile de stagiu şi vârstă prevăzute de Legea nr. 3/1977. Potrivit art. 14 din acest act normativ pentru o activitate desfăşurată în grupa I de muncă de cel puţin 20 de ani, stagiul complet de cotizare este de 20 de ani şi nu de 30 ani.

A depus la dosar deciziile nr. 111531 din 02.04.2003, din data de 30.06.2005, din data de 01.07.2007, precum şi cea emisă la 01.06.1990, copia buletinului de identitate şi a carnetului de muncă.

În drept şi-a întemeiat cererea pe disp. Legii nr. 19/2000, Legii nr. 3/1977, H.G. nr. 1550/2004, O.U.G. nr. 4/2005, H.G. nr. 550/2005.

A solicitat ca soluţionarea cauzei să se facă în lipsa sa.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Potrivit normelor metodologice date în aplicarea H.G. nr. 1550/2004, privind procesul de evaluare al pensiilor în vederea recalculării reglementată de O.U.G. nr. 4/2005, „pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977(art. 2, alin. 3 din norme).

Reclamantul, ale cărui drepturi de pensie au fost deschise la 01.06.1990, se încadrează în această categorie de pensionari, deci îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 3/1977, privind stabilirea stagiului complet de cotizare.

Prevederile art. 8 din Legea nr. 3/1977, statuează faptul că „personalul muncitor care are o vechime în muncă de 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă”.

În aceste condiţii, în mod corect, la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite, conform O.U.G. nr. 4/2005, C.L.P. Tecuci a folosit la stabilirea punctajului mediu anual stagiul complet de cotizare de 30 de ani şi nu de 20, cum în mod greşit solicită reclamantul.

S-au depus la dosar deciziile de pensionare nr. 111531/2.04.2008 şi din 30.06.2005, precum şi documentele ce au stat la baza emiterii lor.

La termenul de judecată din data de 28.10.2008, prin cererea depusă la dosar, reclamantul a arătat că, contestă decizia emisă la data de 02.04.2008, solicitând ca pârâta să depună la dosar şi buletinul de calcul ce a stat la baza emiterii sale.

A depus la dosar adeverinţa nr. 1.8/250/2007 emisă de compania Naţională de Căi Ferate CFR SA Iaşi, copia recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României, sentinţele civile nr. 4801/2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, nr. 671/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, decizia civilă nr. 1453/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pârâta a mai depus la dosar la termenul de judecată din data de 04.11.2008 o nouă decizie de recalculare a pensiei emisă la data de 04.11.2008 în baza O.U.G. nr. 100/2008.

Analizând şi coroborând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 55/1.10.1990, reclamantului B. E. i-a fost acordată o pensie pentru limită de vârstă şi muncă depusă începând cu data de 01.06.1990.

Potrivit înscrisurilor din carnetul de muncă, acesta avea la data pensionării un stagiu de cotizare, respectiv o vechime în grupa I de muncă de 24 ani, 10 luni şi 9 zile.

Pensia reclamantului a fost recalculată începând cu data de 01.07.2005 în baza O.U.G. nr. 4/2005, reţinându-se un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, aşa cum rezultă şi din decizia nr. 111531/02.04.2008.

În cauză, în raport de data la care drepturile de pensie ale contestatorului au fost stabilite, respectiv 01.06.1990, la recalculare se aplică dispoziţiile art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi cuantumul fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1550/2004.

Art. 2 alin. 4 din H.G. nr. 1550/2004 prevede că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Art. 14 din acest act normativ prevede că:

1) Persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care,potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte:

– un an şi şase luni pentru grupa I de muncă;

– un an şi trei luni pentru grupa II de muncă;

2) Pe această bază persoanele care au lucrat în grupele I şi II de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de:

– 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii;

– 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile

3) Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de alin 1 sunt pensionate, la cerere, şi la 50 de ani, atât bărbaţii cât şi femeile din grupa I de muncă, şi la 55 ani bărbaţii sau 50 de ani femeile, din grupa II de muncă.

4) Persoanele care au vechime în muncă prevăzută de lege şi au lucrat efectiv cel puţin 15 ani în locurile încadrate în grupa I de muncă sau cel puţin 20 ani în locurile încadrate în grupa II de muncă au dreptul,la cerere, să li se reducă vârsta de pensionare prevăzută de art. 8 alin 2, în mod proporţional cu anii lucraţi în grupele I sau II de muncă, dar nu mai puţin de 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii, sau 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Dispoziţiile art. 14 mai sus invocate derogă de la cele ale art. 8 din aceeaşi lege, prevăzând un stagiu de cotizare de 20 de ani pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă iar reclamantul a muncit peste 20 de ani în astfel de locuri.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 40/22.09.2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta C. J. P. Galaţi, pentru următoarele motive:

În situaţia celor care şi-au desfăşurat activitatea în grupa I sau II de muncă nu se poate vorbi de un alt stagiu complet de cotizare în afara celui de 30 de ani.

A opinat în sensul că recursul în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 40 din 22.09.2008 şi reţinut de instanţa de fond nu este de natură să susţină soluţia recurată ci dimpotrivă, opinia Procurorului General este în concordanţă cu cele învederate de Casa de Pensii.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

În drept a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 C.pr.civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât prima instanţă a pronunţat o hotărârea legală şi temeinică, fiind aplicabile disp. art. 329 C.pr.civilă.

Prin decizia nr. 470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. J. P. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

 Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, la data de 22.09.2008, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 40, admiţându-se recursul în interesul legii, stabilindu-se că:

Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 C.pr.civilă.

Deci, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în concordanţă cu motivele invocate de intimatul reclamant şi de către prima instanţă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicţiile jurisprudenţei, fiind mecanismul capabil să asigure coerenţa practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică şi incertitudinea.

În consecinţă, faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000, Curtea nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, prin Decizia  nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituţională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.

„Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza „C.R. contra Regatului Unit”, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie în conformitate cu care: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuând că: „Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă”. De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii”.

Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că această soluţie legislativă este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un „proces echitabil”, conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunţată în Cauza „Brincat contra Italiei”, 1992) că independenţa judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independenţă să excludă subordonarea faţă de alţi judecători, dacă aceştia se bucură, ei înşişi, de independenţă faţă de puterea executivă.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei în  sensul că se poate lua în considerare punctul de vedere al Procurorului General al României exprimat în cadrul recursului promovat nu este întemeiată.

Pentru instanţe este obligatorie opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuată prin soluţia dată în urma admiterii recursului în interesul legii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 329 alin. 3 C. pr. civilă.