Drept civil -Plati

DREPT CIVIL – PLĂŢI

JUDECĂTORIA CÂMPINA

DOSAR NR. 2149/204/2011

SENTINŢA CIVILĂ NR. 2676/21.09.2012

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 201/105/2010 la data de 18.01.2010 reclamantul R. Ş. a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova pentru ca prin hotărârea  ce se va pronunţa pârâtul să fie obligat la plata unor despăgubiri în sumă de 3 milioane euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale plus echivalentul în lei a 80.000 euro, reprezentând contravaloarea unei case de locuit şi a unui teren în suprafaţă de 5.000 mp, imobil situat în oraşul C., str. cezar Boliac, jud. Olt. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că defunctul său tată, R. G., a încetat din viaţă la 03.05.1987, a fost condamnat politic, iniţial la 9 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 43/21.01.1959 a Tribunalului Militar Craiova, pedeapsa fiind majorată la 14 ani închisoare temniţă grea şi confiscarea totală a averii.

Arată reclamantul că condamnarea politică a fost aplicată pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi din pedeapsa aplicată tatăl său a executat în regim de temniţă grea şi muncă silnică, timp de 5 ani şi 6 luni închisoare, în condiţii inumane care i-au produs mari suferinţe fizice, psihice şi morale, ajungând să se îmbolnăvească grav şi să fie internat într-un cămin spital la eliberarea din detenţie.

Prin hotărârea de condamnare i-a fost aplicată şi măsura confiscării totale a averii, inclusiv a casei compusă din 3 camere şi antreu, cu un teren de 5000 mp, situate în oraşul C., str. Cezar Boliac, iar după eliberarea din detenţie a fost permanent urmărit şi abuzat moral de organele de represiune ale statului.

Pentru aceste considerente solicită în conformitate cu disp. art. 5 din Legea nr. 221/02.06.2009 acordarea daunelor morale şi despăgubirilor materiale.

A mai precizat reclamantul că este fiul defunctului şi nu a solicitat sau beneficiat de eventuale despăgubiri în baza prevederilor Decretului lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999.

Pârâta D.G.F.P. P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca instanţa să cenzureze pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte sumele solicitate drept despăgubirii morale ţinând cont de faptul că jurisprudenţa CEDO şi recomandările Consiliului Europei sunt obligatorii şi acestea arată că despăgubirea are drept scop de a da o satisfacţie sau o compensare victimei şi nu se urmăreşte repunerea într-o situaţie anterioară.

Arată pârâta că daunele morale trebuie concretizate şi dovedite de partea care le solicită, nefiind suficientă doar o simplă cerere fără argumentaţie, care să justifice prejudiciul moral, cu atât mai mult cu cât despăgubirile băneşti acordate vor avea drept urmare creşterea patrimoniului victimei care nu a fost diminuat.

Fosta Curte Supremă de Justiţie prin decizia nr. 3812/05.12.2000 arăta că este necesar ca cel care pretinde daunele să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate, iar practica I.C.C.J. a stabilit că factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar avea asupra persoanei în cauză.

Mai precizează pârâta că în privinţa despăgubirilor materiale urmează ca reclamantul să probeze ce bunuri au fost confiscate, dacă i-au fost restituite şi dacă nu a obţinut despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.

În urma probelor administrate prin sentinţa civilă nr. 1063/09.09.2010 Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent lei reprezentând prejudiciu moral suferit prin condamnarea autorului său şi la plata sumei de 185.652 lei reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Împotriva acestei sentinţe pârâtul şi reclamantul au formulat apel, dar şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, şi prin decizia nr. 43/22.02.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Prahova, a admis apelurile declarate de reclamant şi pârât şi a desfiinţat sentinţa, cauza fiind trimisă spre soluţionare la Judecătoria Câmpina.

Astfel cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.11.2011.

La data de 13.09.2012 reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâtului la plata echivalentului valoric în lei a unei case de locuit şi a unui teren în suprafaţă de 5.000 mp, imobil situat în oraşul C, str. 1 Mai nr. 8, jud. Olt, iar nu imobilul situat în str. Cezar Boliac din acelaşi oraş.

A precizat reclamantul că din administrarea probelor s-a efectuat o expertiză construcţii pentru evaluarea imobilului din str. Cezar Boliac, întrucât din actele existente la dosar din acea dată rezulta că tatăl său, R. G., ar fi fost proprietarul acestui imobil, ulterior a rezultat că imobilul se afla pe str. 1 Mai nr. 8 din oraşul C.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că:

Prin sentinţa penală nr. 43/21.01.1959 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, autorul reclamantului, R. G., a fost condamnat  la pedeapsa de 9 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. şi ped. de art. 209 pct. 2  Cod penal şi la 5 ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului dreptului prev. de art. 58 pct. 1-3 Cod penal.

De asemenea în baza disp. art. 25 pct. 6 Cod penal s-a dispus confiscarea întregii averii personale a condamnatului.

Potrivit certificatelor de stare civilă, numitul R. G. a decedat la data de 03.05.1987, iar reclamantul R. Ş. este fiul acestuia şi ca urmare a situaţiei mai sus prezentate solicită obligarea statului să-i plătească despăgubiri morale în cuantum de 3 milioane euro în echivalent lei, precum şi despăgubiri materiale în cuantum de 80.000 euro reprezentând contravaloarea unui imobil casă şi teren ce pretinde că au fost confiscate, în baza disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Aşadar se au în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 care la  art. 5 alin. 1  lit. a.

Instanţa reţine că este de necontestat faptul că autorul reclamantului, respectiv tatăl său R. G., a suferit o condamnare cu caracter politic care se încadrează în disp. art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, aşa cum de altfel s-a reţinut şi în sentinţa nr. 1063/09.09.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova.

De asemenea aşa cum s-a reţinut şi de Tribunalul Prahova rezultă neîndoielnic privarea de liberate a reclamantului în perioada 28 octombrie 1928 – 15 aprilie 1964, când a fost  eliberat în urma graţierii restului de pedeapsă.

În acest interval de timp s-a cauzat autorului reclamantului un prejudiciu nepatrimonial ce a rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane relaţiile cu prietenii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morala încercată de victimă.

Însă prin decizia nr. 1354/20.10.2010 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1  şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, respectiv disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.

În considerentele acestei decizii Curtea Constituţională a reţinut că tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a OUG nr. 62/2010, astfel că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie privind egalitatea în drepturi.

Prin decizia nr. 1358/21.10.2010 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.

A apreciat Curtea Constituţională că dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cuprind 2 soluţii legislative distincte, şi anume: pe de-o parte teza întâi privind acordarea de despăgubiri, iar pe de altă parte, teza a doua, adică pct. 1-3 ale lit. a referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri, iar obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit numai teza I, întrucât punctele 1-3 de la alin. a referitoare la plafonarea cuantumului au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354/20.10.2010.

Astfel Curtea Constituţională a reţinut că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit din punct de vedere moral şi social ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, iar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au acelaşi scop ca şi indemnizaţia prev. de art. 4 din Decretul – lege  nr. 118/1990 şi nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

În consecinţă s-a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Constituţie, iar cererea reclamantului privind acordarea de daune morale întemeiată pe aceste dispoziţii legale a căror aplicabilitate a încetat, nu poate fi admisă de instanţă.

Instanţa are în vedere şi decizia nr. 12 din 19.09.2011 privind recursul în interesul legii, referitor la existenţa unor divergenţe jurisprudenţiale determinate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin care s-a stabilit că urmare a acestor decizii ale Curţii Constituţionale, art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Cum prezenta cauză abia la data de 21.09.2012 a rămas în pronunţare, nu mai poate avea ca temei dispoziţiile legale mai sus menţionate, astfel că instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului cu privire la acordarea de daune morale.

Instanţa va respinge ca neîntemeiată şi cererea reclamantului cu privire la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor ce se pretinde că ar fi fost proprietatea autorului reclamantului şi că ar fi fost confiscate de stat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la această cerere instanţa are în vedere disp. art. 5  alin. 1 lit. b din aceiaşi Lege nr. 221/2009 potrivit cărora “Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile <LLNK 12001 10 11 211 0 17>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale <LLNK 12005 247 10 201 0 18>Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.”

Pe baza acestor prevederi legale instanţa are posibilitatea de a acorda reclamantului echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, respectiv prin sentinţa nr. 43/21.01.1959 în care s-a menţionat că în baza art. 25 pct. 6 C. penal condamnatului R. G. i se confiscă întreaga avere personală.

Prin cererea iniţială formulată încă din data de 18.01.2010, dar şi prin susţinerile de pe parcursul desfăşurării procesului, până la precizarea acţiunii din data de 13.09.2012, reclamantul a indicat drept imobile confiscate o casă de locuit şi un teren în suprafaţă de 5.000 mp, ambele situate în oraşul C., str. Cezar Boliac, nr. 72, jud. Olt, iar prin precizarea acţiunii s-a solicitat echivalentul  imobilelor casă şi teren situate în oraşul C., str. 1 Mai nr. 8, jud. Olt.

Din analiza tuturor probelor administrate în cauză nu a rezultat însă că vreunul din aceste imobile au fost în proprietatea autorului reclamantului şi nici faptul că acestea ar fi fost confiscate de stat, motiv pentru care nu s-a putut realiza nici o expertizare corectă a acestora pentru a se determina echivalentul lor valoric, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

S-au depus la dosar ordonanţa privind efectuarea percheziţiei din 27.10.1958, procesul-verbal de percheziţie domiciliară din 28.10.1958 din care rezultă că s-a efectuat percheziţia domiciliului lui R. G. din oraşul C., str. Cezar Boliac nr. 72.

La data de 05.12.1958 s-a instituit prin ordonanţă sechestru asigurător pe averea mobilă şi imobilă a învinuitului R. G., al cărui ultim domiciliu era în oraşul C., str. Cezar Boliac nr. 72.  Astfel la data de 10.12.1958 s-a întocmit şi un proces-verbal de sechestru, prin care s-a arătat că în urma deplasării în loc. C., str. Cezar Boliac nr. 72, la locuinţa învinuitului R. G., s-a declarat pusă sub sechestru averea mobilă şi imobilă a acestuia, respectiv o casă de locuit compusă din 3 camere şi antreu, şi suprafaţa de 0,50 ha teren arabil.

După executarea unei părţi din pedeapsă, R. G. fiind ulterior graţiat potrivit adresei nr. 2290/15.04.1964 emisă de formaţiunea 0606 Gherla, în care se consemnează că acesta a declarat că-şi va stabili domiciliul la aceiaşi adresă, acesta a semnat şi un angajament în care a arătat de asemenea că se stabileşte cu domiciliul în oraşul C., respectiv pe str. Cezar Boliac nr. 72, raionul Oltenia. În acelaşi sens este şi adresa din 08.10.1965.

Mai există la dosar şi o adeverinţă emisă în decembrie 1958 de către Sfatul Popular al oraşului C., în care se menţionează că tov. R. G. posedă o casă de locuit şi 0,50 ha teren arabil, fără însă a se indica adresa acestor imobile şi fără a se preciza situaţia juridică a acestora, respectiv dacă s-a dispus confiscarea sau preluarea lor.

Din toate aceste înscrisuri instanţa nu poate concluziona că s-a realizat în concret confiscarea vreunui imobil compus din casă şi teren ce ar fi aparţinut lui R. G., cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a reţinut mai sus după eliberarea condamnatului, acesta s-a întors la acelaşi domiciliu din oraşul C., str. Cezar Boliac nr. 72.

Se reţine şi faptul că după arestarea lui R. G., soţia acestuia respectiv concubina sa la acea dată, şi mama reclamantului R. Ş., numita A. E. la data instituirii sechestrului, 10.12.1958, a dat o declaraţie prin care a menţionat că a luat în custodie lucrurile ce aparţin lui R. G..

Pe parcursul desfăşurării prezentei cauze, după înregistrarea cauzei pe rolul Judecătoriei Câmpina, instanţa a dispus numeroase adrese către Primăria C., dar şi către Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Olt pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilelor casă şi teren din oraşul C., str. Cezar Boliac nr. 72, însă din adresa nr. 12188/13.09.2011, nr. 17622/02.02.2012, nr. 90/15.03.2012 rezultă că nici R. G. şi nici A. E. nu au figurat înscrişi cu aceste imobile în perioada 1948-1975 şi nici ulterior şi nu se cunoaşte dacă acestea au fost confiscate.

Prin adresa nr. 17622/02.02.2012 Primăria C. face precizarea că imobilul din oraşul C., str. Cezar Boliac nr. 72, este compus din casă de locuit şi teren aferent de 576 mp şi este înscris în evidenţele fiscale ca fiind proprietatea numitei A. El..

Această coincidenţă de nume al acestei persoane cu cel al soţiei lui R. G., ar putea însemna şi că imobilul a rămas în stăpânirea rudelor soţiei defunctului R.G., iar nu confiscat.

Surprinzător este faptul că după toate demersurile efectuate de instanţă şi chiar dacă în toate înscrisurile, mai sus menţionate, R. G. apare cu domiciliul în C., str. Cezar Boliac nr. 72, reclamantul în şedinţa publică din data de 04.07.2012 a învederat că de fapt bunurile confiscate nu s-ar afla la adresa din str. Cezar Boliac nr. 72, ci pe str. 1 Mai nr.8, întrucât R. G. s-a ascuns la o rudă ce locuia la prima adresă.

Este greu de crezut faptul ca verificările efectuate de organele de securitate din perioada regimului comunist, cu privire la domiciliul condamnatului, să fi fost eronate, dar şi faptul că reclamantul, în calitate de descendent de gradul 1 să nu fi cunoscut adresa exactă a domiciliului tatălui său, respectiv a imobilelor ce pretinde că ar fi fost confiscate.

De altfel această precizare a reclamantului confirmă de fapt că imobilul din str. Cezar Boliac nr. 72, nu a fost proprietatea tatălui său şi drept urmare nici nu a avut loc o confiscare a acestuia.

Nu se poate reţine ca dovedit nici dreptul de proprietate al lui R. G. asupra unui imobil casă şi teren situate în Corabia, str. 1 Mai nr. 8, prin faptul că în fila din registrul agricol din perioada 1956-1958 este indicată această adresă la rubrica “Capul gospodăriei”, deşi la rubrica “Denumirea parcelei şi locul de aşezare” este menţionată o suprafaţă de 0,09 ha şi 0,50 ha în com. C., respectiv în com. Gura Padinii.

Înregistrările din evidenţele localităţilor au un simplu efect declarativ şi nicidecum nu fac dovada dreptului de proprietate imobiliară.

Drept urmare a acestei atitudini nesigure a reclamantului cu privire la adresa imobilelor pretins confiscate, a determinat şi o imposibilitate de stabilire a echivalentului acestora.

Aşa fiind instanţa constată că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al def. R. G. asupra vreunui imobil casă şi teren şi nici a confiscării acestora prin punerea în executare a hotărârii de condamnare, astfel că şi sub aspectul celei de-a doua cereri formulată de reclamant, acţiunea  urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

1