Prin sentinţa civilă nr. 520/04.02.2013, Judecătoria Alexandria a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. „Apa Serv” S.A , a obligat-o pe pârâtă la c/v serviciilor de furnizare apă şi canalizare pentru perioada octombrie 2009-august 2012 şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate .
Instanţa a apreciat că în raport de probele administrate şi de disp. art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, reclamanta era îndreptăţită să emită facturi, pretenţiile privind c/v servicii prestate fiind întemeiate.
În ceea ce priveşte însă capătul de cerere privind penalităţile pretinse pentru întârziere de plată, instanţa a găsit incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi a analizat clauzele din contract privind penalităţile, constatând caracterul lor abuziv, şi făcând trimitere în acest sens la cauza C-243/2008 Pannon GSM a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, privind obligaţia instanţei de a analiza din oficiu existenţa caracterului abuziv al clauzelor contractuale cu consumatorii.
A reţinut că actul juridic încheiat între părţi constituie un contract standard preformulat, nefiind negociat direct cu consumatorul, care s-a aflat într-o poziţie defavorabilă, fiind obligat să încheie acest contract cu furnizorul care deserveşte zona în care îşi are situată locuinţa. A reţinut că acesta s-a aflat în imposibilitate să încheie un contract cu un alt profesionist care să ofere condiţii contractuale mai favorabile decât reclamantul.
Sub un alt aspect, instanţa a mai constatat că sunt incidente disp. lit. r şi h din Anexa la Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele din contract care prevăd penalităţi de întârziere, întrucât, dacă prin acest contract este prevăzut dreptul profesionistului de a cere penalităţi de întârziere evaluate convenţional la 0,04% pe zi întârziere, acelaşi lucru nu este prevăzut şi pentru consumator în cazul în care proprietarul nu îşi execută obligaţiile, acesta fiind obligat să acorde o reducere consumatorului de 30% din valoarea unei facturi, indiferent care este mărimea prejudiciului creat acestuia.
În concluzie, instanţa a constatat că modul în care a fost prevăzut dreptul profesionistului de a obţine penalităţi, cu limitarea dreptului corelativ al consumatorului de a obţine despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către profesionist precum şi disproporţia vădită între modul de evaluare al celor două prejudicii, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 301/26.04.2013 care a modificat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei B.R. şi la penalităţile de întârziere solicitate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a confirmat obligaţia instanţei de a analiza caracterul abuziv al contractelor cu consumatorii din oficiu, sens în care este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
A constatat însă că , faţă de prevederile art. 25 din contract, în cazul nerespectării obligaţiilor pe care le avea faţă de consumator, operatorul este obligat la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, astfel încât nu există o disproporţie între sancţiunile pe care fiecare parte trebuie să le suporte ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale şi nu este creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
S-a reţinut că inexistenţa unor dispoziţii identice care să reglementeze în aceeaşi manieră obligaţiile ambelor părţi contractante, nu poate fi interpretată ca fiind clauză abuzivă, contractul urmând să fie interpretat unitar şi coroborat, astfel că faţă de disp. art. 312 alin. 1-3 Cod Procedură Civilă rap. la art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, recursul a fost admis iar sentinţa de fond a fost modificată potrivit considerentelor arătate.
