În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta B.R. solicită obligarea pârâtei S.C. — la plata sumei de 22658,13 lei reprezentând plată nedatorată precum şi la plata dobânzii legale, calculată la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, de la data plăţii şi până la data restituirii efective.
Ca motivare de fapt reclamanta susţine că în baza filei CEC emisă de trăgătorul S.C. A.B. S.R.L. în folosul beneficiarului S.C. — S.R.L. ar fi decontat din conturile sale suma de 22658,13 lei în condiţiile în care trăgătorul nu avea în cont acest disponibil bănesc şi solicită obligarea pârâtei, în calitate de beneficiară a filei CEC la restituirea sumei virată în contul acesteia.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv pe dispoziţiile art. 994 din Codul civil.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, cu următoarea argumentaţie:
În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 59/1934, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. –S.R.L.
Conform celor statuate în doctrina juridică din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 59/1934 rezultă că dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă, prin convenţie banca autorizându-l pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 59/1934 „trăgătorul răspunde de plată”.
În considerarea acestui text de lege cu caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, şi având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a beneficiarului cecului, respectiv a S.C. —-S.R.L., calitatea procesuală pasivă revenind în acest caz doar trăgătorului S.C. „A.C.”S.R.L.
Astfel în condiţiile în care trăgătorul nu avea în cont disponibilul necesar efectuării plăţii iar banca în ciuda acestui aspect a efectuat plata singurul ţinut la restituirea sumei astfel achitată către instituţia bancară este, potrivit art. 13 din Legea nr. 59/1934, trăgătorul, nicidecum beneficiarul cecului.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii reclamantei, respectiv acţiunea întemeiată pe plata lucrului nedatorat, pârâta a susţinut netemeinicia acţiunii, pentru următoarele motive:
În doctrina juridică plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial faţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte exclusiv funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător astfel că, din această perspectivă, reclamanta plătind suma înscrisă în cec a dobândit calitatea de solvens al trăgătorului, respectiv al S.C. A.C.S.R.L., care astfel a dobândit calitatea de accipiens al trasului, acestei societăţi revenindu-i obligaţia de restituire a plăţii, întrucât prin operaţiunea bancară efectuată trasul a achitat datoria trăgătorului.
De asemenea, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru a exercita acţiunea în restituirea plăţii în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 993 din Codul civil are dreptul de a cere restituirea „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie”.
Condiţia erorii nu este îndeplinită, argumentaţia fiind următoarea:
Pentru a face o plată valabilă, trasul are obligaţia instituită de dispoziţiile Legii nr. 59/1934 de a verifica îndeplinirea condiţiilor de formă ale cecului precum şi condiţia existenţei disponibilului bănesc în contul trăgătorului.
În cazul în care trăgătorul şi-ar fi îndeplinit această obligaţie trebuia să formuleze în condiţii legale refuzul de plată, refuz care, potrivit dispoziţiilor art. 43 din actul normativ antemenţionat, se putea constata fie printr-un act autentic (protest), fie printr-o declaraţie a trasului, scrisă şi datată pe cec, cuprinzând ziua când a fost prezentat la plată, fie printr-o confirmare oficială datată a unei case de compensaţii.
Faptul că reclamanta recurentă a acceptat efectuarea plăţii deşi trăgătorul nu avea disponibilul necesar în cont nu este de natură a atrage răspunderea noastră, sub forma obligaţiei de a restitui suma încasată, în condiţiile în care, dată fiind necesitatea protejării securităţii raporturilor juridice, este de neconceput ca o plată pe care am primit-o în temeiul unor facturi legal emise să fie considerată ca fiind plată nedatorată, din vina exclusivă a instituţiei bancare, instituţia care avea obligaţia legală de a verifica existenţa sumelor necesare efectuării plăţii în contul trăgătorului.
În privinţa cererii de obligare la plata dobânzii aferente debitului pârâta a susţinut că această cerere este nelegală învederând în acest sens următoarele aspecte:.
Potrivit dispoziţiilor de strictă interpretare ale art. 994 din Codul civil accipiensul de bună credinţă are obligaţia de a restitui doar lucrul (capitalul), păstrând însă fructele.
Deşi nu avea calitatea de accipiens al trasului, buna credinţă a pârâtei rezultă din aspectele anteenunţate, respectiv din faptul că instituţia bancară avea obligaţia de a efectua verificările necesare anterioare plăţii, or dacă a acceptat efectuarea plăţii acest aspect denotă existenţa disponibilului în cont la acel moment.
Instanţa de fond, prin sentinţa nr.989 din 17.11.2009 aplicând în cauză dispoziţiile art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a admis această excepţie şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.
Pentru a admite excepţia amintită instanţa a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 59/1934 „trăgătorul răspunde de plată”, reţinând astfel că reclamanta, în calitate de tras şi-a îndreptat în mod greşit acţiunea în restituirea sumei virate împotriva pârâtei ca beneficiară a filei CEC în condiţiile în care, raportat la textul legal anteenunţat, răspunzător pentru plată fiind trăgătorul, acţiunea în pretenţii trebuia formulată în contradictoriu cu acesta.
Împotriva sentinţei astfel pronunţate a formulat recurs reclamanta, în motivarea căii de atac reiterând motivele expuse în cuprinsul acţiunii introductive, susţinând, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii.
Deliberând asupra cauzei, Tribunalul Arad – secţia comercială, prin decizia numărul 40/R/04.02.2010 a respins recursul formulat şi a menţinut ca temeinică şi legală sentinţa pronunţată de Judecătoria Lipova, cauza fiind soluţionată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, excepţie care, în opinia instanţei de control judiciar, a fost admisă în mod legal de instanţa de fond, pe următoarele considerente:
Potrivit art.3 din legea nr.59/1934, CEC-ul nu poate fi tras decât asupra unei societăţi bancare şi nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras, disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec pe baza unei convenţii exprese sau tacite.
Tribunalul a constatat că, potrivit susţinerilor recurentei, doar prima condiţie prevăzută de textul legii sus menţionat a fost îndeplinită.
De asemenea, Tribunalul a mai constatat că, potrivit art.13 din Legea nr.59/1934 asupra cecului, trăgătorul este acela care răspunde de plată, iar orice clauză contrară se socoteşte nescrisă.
Potrivit art.14 din acelaşi act normativ, dacă un cec necompletat la emitere a fost completat fără a ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor neînţelegeri nu poate fi opusă posesorului, afară numai dacă acesta a dobândit CEC-ul cu rea credinţă sau a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea cecului. O astfel de chestiune nici nu a fost invocată şi nici dovedită, mai mult, intimata a dovedit contrariul.
Fiind vorba de o plată efectuată în baza unui cec, aceasta s-a făcut în baza Legii nr.59/1934 care este o lege specială cu caracter derogatoriu faţă de dreptul comun, astfel că dispoziţiile Codului civil se aplică numai în măsura în care regulile speciale sunt compatibile cu cele generale.
Analizând dispoziţiile art.992 şi urm.Cod civil, Tribunalul a constatat că acestea sunt în perfectă compatibilitate cu disp. legii speciale asupra cecului, alin 2 al art.993 prevăzând inclusiv faptul că acela care a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.
Aceste dispoziţii, coroborate cu cele ale legii speciale asupra căruia s-a făcut referire, duc la o singură concluzie, şi anume că acela asupra căruia reclamanta, în calitate de tras, se putea îndrepta, era doar trăgătorul.
Mai mult, Tribunalul a constatat, că prin plată, nu s-a născut un raport juridic între reclamantă- recurentă şi pârâta-intimată, plata făcându-se în temeiul raportului juridic între tras şi trăgător, similar cu raportul existent în cazul popririi, la ordinul trăgătorului.
