Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Z sub nr.2872/339/2014 din 15.10.2014, reclamantul CS prin Primar si CL S, reprezentata prin primar BC , a solicitat in contradictoriu cu pârâtul ACAS, să pronunţe o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plata sumei de 9734 lei reprezentând diferenţa de chirie neachitata in perioada 2007-2011, plata penalităţilor de întârziere in cuantum de 994 lei si a cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca intre CL S şi pârâtă a fost încheiat un contract de închiriere nr. 2947/19.07.2007, completat ulterior printr-un act adiţional. Obiectul contractului, astfel cum a fost completat, a fost reprezentat de închirierea suprafeţei de teren de 731 ha, respectiv 687 ha păşune. Conform art. 11 alin. 2 din Contractul de Închiriere, în cazul unor întârzieri la plata chiriei sau în caz de neplată a chiriei datorate, se percep penalităţi de întârziere de 0,01%/zi. În urma unui control al Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi T, s-a constatat un rest de plată a chiriei în cuantum de 9734 lei, la care se adaugă plata penalităţilor de întârziere. A fost emisă factura fiscală pentru suma datorată, însă pârâta a refuzat să facă plata.
In drept reclamantul şi-a întemeiat cererea pe disp.art.1489, art.1350 C.civ. si Og nr.92/2003 C. proc. fiscală.
In dovedirea susţinerilor reclamantul a depus copii de pe următoarele înscrisuri: informare, factura seria TRSUH nr. 3810.
Paratul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei CS, excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantului CL S şi excepţia prescripţiei extinctive. A precizat că la data introducerii cererii de chemare în judecată de reclamante era împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, fiind astfel prescris dreptul reclamantelor de a solicita obligarea pârâţilor la plata sumei de 9734 lei şi a accesoriilor în cuantum de 994 lei. A mai precizat că potrivit Deciziei nr. 1851 a ICCJ precizează chiria nu reprezintă o creanţă bugetară în sensul legii fiscal, astfel că creanţelor rezultate din chirie nu li se aplică termenul de prescripţie de 5 ani, ci termenul general de prescripţie, prevăzut de Decretul 167/1958, respectiv 3 ani, astfel că sumele pretinse de reclamante sunt prescrise.
Paratul şi-a întemeiat cererea in drept pe disp.art.205-208 C.proc.civ., art.2512-2513, art.2517, art.2523, art.3 si 7 din Decretul nr.167/1958.
Prin sentinţa civilă nr. 60/28.01.2015, a fost respinsă cererea formulată de reclamantele CS, prin Primar si CL S, reprezentat prin primar BC in contradictoriu cu parata ACAS, având ca obiect pretenţii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut faptul reclamantul a încheiat cu paratul un contract de închiriere nr.2497/2007 care avea ca obiect închirierea terenului cu suprafaţa de 731 ha situat in extravilanul loc. S, jud. T situat in tarlaua 63,64,65,66,72,73,74,75,76,77,78,34. Cuantumul chiriei a fost stabilita la suma de 15 euro/an/ha, care trebuia plătită pana la data de 15 ianuarie ale fiecărui an pentru anul in curs, in Baza art.11 din cadrul contractului s-au stabilit penalităţi de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere. In urma controlului efectuat de Curtea de Conturi a României s-a constatat un rest de plata a chiriei in cuantum de 9734 lei la care se adaugă penalităţi de întârziere. Pentru recuperarea debitului a fost emisa factura fiscala seria TRSUH nr.3810 in valoare de 9734 lei reprezentând diferenţa chirie neachitata aferenta perioadei-2007-2011.
Fata de aceste aspecte paratul a invocat excepţia prescripţiei extinctive întrucât termenul general de prescripţie de 3 ani pentru recuperarea debitului, este împlinit. Cu privire la excepţia invocata instanţa de fond a considerat-o întemeiată având in vedere faptul ca data scadentei debitului principal era 15.01.2011 iar cererea de chemare in judecata pentru valorificarea dreptului sau a fost introdusa de parat la data de 15.10.2014. Conform art.3 din Decretul nr.167/1958 ,termenul prescripţiei este de 3 ani. Constatând ca dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 15.01.2011 iar pana in prezent acesta nu si-a valorificat acest drept printr-o acţiune in pretenţii, instanţa de fond a constatat împlinit termenul de prescripţie. Cu privire la penalităţile de întârziere, instanţa de fond a constatat ca acestea au acelaşi regim juridic ca si debitul principal, având in vedere ca se afla intr-un raport de accesorietate. Conform art.1 din Decretul nr.167/1958 *odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, solicitând modificarea sentinţei atacate iar pe fond admiterea cererii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 9734 lei, reprezentând diferenţa de chirie neachitată în perioada 2007 – 2011 datorată conform contractului de închiriere nr. 2497/ 19.06. 2007 şi plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 994 lei calculate de la data de 16.03. 2011 până la data de 31.12. 2013 , calculate conform art. 11 alin. 2 din Contractul de închiriere.
În motivare , s-a arătat că în cauză nu se poate face aplicarea prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond care a apreciat în mod greşit faptul că sumele solicitate sunt prescrise în raport de prevederile arătate. O primă critică este legată de faptul că suma de 9734 lei reprezintă o creanţă fiscală iar termenul de prescripţie este de 5 ani fiind aplicabile dispoziţiile art. 91 din O.G. 92/2003.
Întrucât debitul principal nu este prescris se pot solicita şi penalităţile de întârziere în cuantum de 994 lei . Un alt aspect de nelegalitate este legat de faptul că termenul prescripţiei a fost întrerupt prin plăţile anuale efectuate de pârâtă, prin care şi-a achitat chiria pe care de altfel a şi recunoscut-o prin achitarea debitului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă.
La data de 23.06. 2015 , pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare , s-a arătat că în mod corect instanţa de fond a constatat ca fiind prescrisă suma de 9. 734 lei solicitată de reclamante cu titlu de diferenţă de chirie , ca urmare a faptului că la data introducerii acţiunii era deja împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 . Mai mult , la data de 11.05. 2011 , contractul de închiriere nr. 2497/ 19.06. 2007 a fost denunţat în mod unilateral de către reprezentantul CL S, conform H.C.L. nr. 27/2011.
Prin urmare şi faţă de această dată, rezultă că s-a împlinit termenul general de prescripţie , având în vedere că acţiunea introductivă a fost înregistrată abia la data de 15.10. 2014.
Conform deciziei nr. 1815/2012 a Î.C.C.J. , chiria nu constituie o creanţă bugetară în sensul legii fiscale şi a apreciat că acestor creanţe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare ci termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 – 208 Cod procedură civilă.
Verificând în limitele cererii de apel şi apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.
Critica apelanţilor-reclamanţi conform căreia în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ci dispoziţiile art.91 din OG nr.92/2003 astfel că termenul de prescripţie este de 5 ani şi nu de 3 ani având în vedere că este vorba despre recuperarea unei creanţe fiscale este nefondată.
Chiria percepută de apelantele-reclamante în baza contractului de închiriere nr. 2947/19.07.2007 denunţat în mod unilateral prin HCL nr. 27/11.05.2011 are caracter comercial, deoarece raportul juridic dintre părţi este un raport comercial şi nu unul fiscal supus dispoziţiilor Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, astfel că, aceasta neconstituind creanţă bugetară în sensul legii fiscale, raţionamentul juridic al instanţei de fond care a apreciat că acestor creanţe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare, ci termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este corect.
Instanţa de apel reţine că dispoziţiile art. 3 ale Decretului nr. 167/1958, au fost interpretate corect potrivit cu exigenţele acestor texte reţinute prin soluţia pronunţată, constatând că se aplică termenul general de prescripţie, de 3 ani.
Din acest punct de vedere se constată că momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiune s-a analizat conform regulii generale instituită de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Astfel, având în vedere data introducerii acţiunii 15.10.2014, s-a apreciat în mod judicios că cererea de chemare în judecată a fost formulată după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani în privinţa pretenţiilor solicitate .
Cum pretenţiile derivate din penalităţi sunt accesorii ale chiriei iar aceasta din urmă este prescrisă, rezultă că şi acestea sunt prescrise potrivit principiului accesorium sequitur principale.
Având în vedere că ultima plată efectuată de pârâta-intimată în temeiul contractului de închiriere datează din 17.03.2011 se apreciază că şi critica vizând întreruperea termenului de prescripţie este nefondată, termenul de prescripţie de 3 ani fiind împlinit la data de 15.10.2014, data formulării cererii de chemare în judecată.
Faţă de considerentele expuse, Tribunalul, apreciind că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt pe baza probatoriilor administrate şi a făcut o judicioasă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
În baza art.453 Cod procedură civilă coroborat cu art.482 Cod procedură civilă, a obligat apelanţii la plata către intimată a sumei de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ( onorariu avocat).
