Acţiunea în anularea sentinţei arbitrală. Lipsa părţii legal citată de la termenul când au avut loc dezbaterile.
Dacă partea a fost legal citată pentru termenul la care au avut loc dezbaterile, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor articolului 364 lit. d Cod procedură civilă, căci lipsa părţii şi nelegala sa citare sunt două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ.
– Articolul 364 lit. d Cod procedură civilă .
Prin urmare, se constată că ipoteza menţionată la lit. d a art. 364 vizează două aspecte: primul –lipsa părţii la termenul când au avut loc dezbaterile şi un al doilea -procedura de citare nu a fost legal îndeplinită pentru acel termen.
Este adevărat că S.C.N I C SRL a lipsit la termenul din data de 10.10.2012 dar partea a fost legal citată pentru acest termen, termen la care au avut loc dezbaterile, 10.10.2012, ora 13 30, aceasta primind citaţia în data de 04.10.2012(f.71 dosar)
Este adevărat că S.C.N I C SRL a lipsit la termenul din data de 10.10.2012 dar partea a fost legal citată pentru acest termen, termen la care au avut loc dezbaterile, 10.10.2012, ora 13 30, aceasta primind citaţia în data de 04.10.2012(f.71 dosar)
Însă, simplul fapt al absenţei părţii la termenul când au avut loc dezbaterile nu este suficient pentru a se constitui în motivul prevăzut de lit. d pentru acţiunea în anulare ci este nevoie ca această absenţă să fie determinată de neîndeplinirea procedurii de citare în condiţiile legii.
Însă, simplul fapt al absenţei părţii la termenul când au avut loc dezbaterile nu este suficient pentru a se constitui în motivul prevăzut de lit. d pentru acţiunea în anulare ci este nevoie ca această absenţă să fie determinată de neîndeplinirea procedurii de citare în condiţiile legii.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
SENTINŢA CIVILĂ NR.25 din 18.03.2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V – a Civilă, sub nr. dosar 8923/2/2012 S.C.N I C SRL a formulat, în contradictoriu cu intimata SC E Q S SRL, acţiune în constatarea nulităţii absolute sau anularea sentinţei arbitrale nr. 196/24.10.2012 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. 114/2012.
A invocat în cauză aplicabilitatea dispoziţiilor art. 364 lit d şi i C.proc.civ.
1. A arătat că întrucât nu a fost legal citată şi instanţa arbitrală a respins nefondat cererea sa de angajare a unui apărător, soluţionând cauza pe fond i-a fost încălcat dreptul garantat şi elementar la apărare.
2. A arătat că dată fiind încheierea contractului dintre părţi în data de 01.08.2008, aplicabilă în cauză este legea comercială(civilă) în vigoare la data semnării contractului cu privire la punerea în întârziere şi neexecutarea contractelor comerciale.
Referitor la acest aspect a susţinut că în mod greşit instanţa arbitrală a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1272 şi art. 2538 din Noul Cod Civil în condiţiile în care, în opinia petentei, incidente sunt dispoziţiile art. 969 C.civ. şi art. 1071-1088 C.civ.
A mai arătat că nu există o recunoaştere tacită a creanţei, aceasta a fost contestată prin acţiuni în instanţă soluţia fiind de respingere; creanţa invocată este una falsă, nereală, fiind contestată tot timpul de petentă; nu este certă, lichidă şi exigibilă, sentinţa arbitrală fiind profund nedreaptă.
Sub acest aspect a arătat că a fost nevoie de deplasarea propriilor echipe de angajaţi pentru a finaliza şi remedia lucrările la obiectivul”modernizare şi extindere corp comandă staţia 220/110/20 KV M”, a emis factura seria N nr. 174/18.11.2009 factura ce conţine penalităţi în cuantum de 645.411,27 lei; în opinia petentei există o contestaţie asupra întinderii şi a executării obligaţiilor contractuale asumate între părţi; factura a fost înregistrată în contabilitate, s-au virat sumele necesare plăţii impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, a fost comunicată prin executor judecătoresc intimatei.
A susţinut că în cauză s-a încălcat ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii prin aplicarea greşită a legii civile.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit d şi i C.proc.civ.
Analizând hotărârea arbitrală, prin prisma motivelor invocate Curtea reţine următoarele:
1. Potrivit art. 364 alin.1 lit.d C.proc.civ. „Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare când partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită”.
Cererea formulată de SC E Q S SRL în contradictoriu cu pârâta S.C.N I C SRL a fost introdusă pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în data de 08.05.2012, fiind înregistrată sub nr. dosar 114/2012.
Către pârâtă a fost emisă citaţia pentru data de 12.07.2012, ora 1000 aceasta fiind primită la data de 13.06.2012 conform dovezii aflate la fila 47 dosar arbitral.
Pentru termenul din data de 12.07.2012 pârâta a formulat cerere de amânare motivat de împrejurarea că doreşte angajarea unui apărător.(f.51 dosar arbitral)
Cererea a fost admisă la data de 12.07.2012 cauza fiind amânată pentru termenul din data de 26.09.2012, ora 1230, pentru când se vor cita părţile. (f.58 dosar arbitral)
Citaţia a fost primită în data de 30.07.2012 astfel cum rezultă din dovada de primire aflată la fila 64 dosar.
La data de 25.09.2012 pârâta a formulat o nouă cerere de amânare care a fost respinsă în data de 26.09.2012 şi s-a acordat termen în data de 10.10.2012, ora 13 30.(f.67 dosar)
Pârâta a fost citată pentru acest nou termen, primind citaţia în data de 04.10.2012(f.71 dosar)
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în data de 10.10.2012, fiind amânată pronunţarea pentru data de 24.10.2012, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Prin urmare, se constată că ipoteza menţionată la lit. d a art. 364 vizează două aspecte: primul –lipsa părţii la termenul când au avut loc dezbaterile şi un al doilea -procedura de citare nu a fost legal îndeplinită pentru acel termen.
Astfel cum am reţinut, procedura de citare a petentei pentru termenul din data de 10.10.2012, termen la care au avut loc dezbaterile, a fost legal îndeplinită cu petente astfel că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor invocate de aceasta pentru a justifica solicitarea de desfiinţare a hotărârii arbitrale.
În ceea ce priveşte susţinerea petentei în sensul că nu i-au profitat cele două termene acordate în cauză, anterior pronunţării hotărârii arbitrale, motivat de faptul că doar la ultimul termen de judecată tribunalul arbitral a fost legal constituit Curtea reţine următoarele:
Prima cerere de amânare formulată de pârâtă în data de 12.07.2012 a fost admisă şi cauza a fost amânată pentru termenul din data de 26.09.2012, ora 1230.
La acest termen Tribunalul arbitral a fost legal constituit.
Următoarea cerere din data de 25.09.2012 a fost respinsă dar s-a acordat termen în data de 10.10.2012, ora 13 30.
Este adevărat că la termenul de judecată din data de 26.09.2012, termen la care s-a pus în discuţie cererea de amânare completul arbitral nu a fost întrunit ca urmare a lipsei unuia dintre arbitrii (f.67 dosar) dar susţinerea părţii în sensul că dreptul la apărare a fost încălcat întrucât cererea de amânare a fost admisă de un complet nelegal constituit( pentru primele două termene)nu poate fi reţinută întrucât chiar şi în cazul neconstituirii legale a completului în fapt cauza a fost amânată, partea putând profita de această perioadă de timp pentru a-şi formula apărarea.
Pentru aceste considerente, susţinerile sale în justificarea solicitării de anulare a hotărârii arbitrale în temeiul lit. d a articolului 364 sunt neîntemeiate.
2. Potrivit art. 364 alin.1 lit.i C.proc.civ. „Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare când hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii”.
Pentru a stabili dacă în cauză este incident acest motiv de anulare, prevăzut de art. 364 lit.i C.proc.civ., bazat pe susţinerea pronunţării hotărârii arbitrale cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii şi încălcarea ordinii publice, aceste dispoziţii fiind cele prevăzute de art. 969 C.civ. prin prisma dispoziţiilor art. 15 din Constituţia României trebuie analizată definiţia normei imperative si de la premisa ca normele juridice se clasifica după caracterul conduitei prescrise sau, mai precis, după modul cum părţile pot sau nu sa deroge de la ele, in norme dispozitive si norme imperative.
In ce priveşte textul cuprins in art. 969 alin. 1 C. civ.(din 1864), text invocat de petent, acesta avea următorul conţinut: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, consacrat sub denumirea de principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), acesta cuprindea o regula de drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea, adică acesta este obligatoriu, iar nu facultativ.
Aceasta nu înseamnă însă că textul cuprinde o norma juridica imperativa, deoarece formula întrebuinţată de legiuitor „au putere de lege” are doar un sens metaforic, întrucât nu se poate pune semnul egalităţii între lege si contract, fundamentul forţei juridice obligatorii a actului juridic fiind reprezentat in fapt, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii si siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice, iar, pe de alta parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat.
De aceea, ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) din C.proc. civ. este daca norma ce se susţine a fi fost încălcată de Tribunalul arbitral are acest caracter imperativ sau nu.
In acest sens, Curtea consideră ca art. 969 alin. 1 din C. civ. nu are natura unei norme imperative din perspectiva art. 364 lit. i C.proc.civ., acesta reglementează un principiu referitor la forţa obligatorie, iar nu facultativa a contractului, care nu se confunda cu norma imperativa care impune o anumita conduita a părţii. De altfel, de la principiul forţei obligatorii a contractului exista si excepţii care nu s-ar putea aplica in cazul unei norme imperative, excepţia fiind contra chiar ideii de „imperativ”. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii privesc situaţiile in care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile la încheierea lui, ci independent de voinţa lor sau doar a uneia dintre acestea, acestea fiind fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
Se mai reţine că norma imperativa (fie de drept substanţial, fie de drept procesual) ce ar fi trebuit încălcată de tribunalul arbitral pentru a fi incident motivul de anulare evocat trebuia sa prescrie o anumita conduita (încălcată de părţi, dar acceptata de instanţă) sau sa interzică o anumita conduita (pe care instanţa sa o fi permis).
Un alt argument în acest sens este şi cel potrivit căruia acţiunea în anulare, putând fi exercitata doar pentru motivele expres si limitativ prevăzute de lege (care au natura mai mult a unor motive de nelegalitate), nu ar putea fi extinsă si la alte situaţii, care privesc, in realitate, temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele, cum s-a procedat la interpretarea clauzelor contractuale etc.
Daca s-ar accepta ideea petentei in sensul ca art. 969 alin. 1 C. civ. este o norma imperativa, in sensul art. 364 lit. i C.proc. civ., s-ar ajunge la situaţia ca acţiunea in anulare sa aibă natura unei căi de atac de reformare, precum apelul, deoarece litigiile arbitrale izvorăsc din contracte, iar acestea, având forţa juridica obligatorie conform art. 969 alin. 1 C. civ., in funcţie de modul cum au fost interpretate de către instanţa, ar conduce la anularea hotărârii, in cazul in care instanţa superioara, investita cu acţiunea in anulare ar considera ca interpretarea data de tribunalul arbitral este diferita de a sa, ceea ce considera Curtea, excede raţiunii si modului cum este reglementata in prezent acţiunea in anulare.
Potrivit art. 15 alin.2 din Constituţia României „ Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Principiul neretroactivitatii legii civile noi este acea regulă de drept potivit căreia o lege civilă se aplica numai situatiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputandu-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat in art.1 din Codul civil, astfel „Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă” precum si în art.15 alin. 2 din Constitutia Romaniei „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranta circuitului civil si ar crea neincredere in lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalitatii si a ordinii de drept.
Curtea Constituţională a constatat în legătură cu principiul neretroactivităţii legilor, că, „potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până la apariţia unei alte legi, care o abrogă în mod explicit sau implicit.
Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
A decide că, prin dispoziţiile sale, legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”. (decizia nr. 1.495 din 15 noiembrie 2011)
De asemenea, în cuprinsul deciziei nr. 330/2001 Curtea Constituţională a reţinut: ” Curtea constată că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”
În hotărârea arbitrală s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1272 şi 2538 Noul cod civil precum şi dispoziţiile art. 46 C.com. iar potrivit susţinerilor părţii dispoziţiile care ar fi trebuit reţinute erau cele ale art. 969 C.civ.(din 1864)
Ceea ce se invocă în susţinerea cererii în anulare este de fapt aplicarea greşită a prevederilor legale dispozitive dar instanţa reţine că în sfera motivului de anulare reglementat de art. 364 lit. i C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greşită a prevederilor legale dispozitive, textul fiind de strictă interpretare şi nu poate constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii arbitrale.
Interpretarea prevederilor contractuale şi constatările tribunalului arbitral referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare.
Puterea de lege pe care convenţiile legal făcute o au pentru părţile contractuale, prevăzută de art. 969 Cod civil nu reiese din o dispoziţie imperativa a legii, ci din acordul de voinţa al părţilor, care dau naştere raporturilor juridice dintre ei.
Pentru aceste considerente instanţa A constatat acţiunea în anulare neîntemeiată, urmând să o respingă ca atare.
