Asupra cererii de revizuire de faţă:
Constată că la data de 4.10.2010 reclamanta M L M din F a chemat în judecată pe pârâta Primăria Mun. F prin Primar M C solicitând instanţei să dispună anularea deciziei de concediere numită Dispoziţia nr.1852/01.09.2010, obligarea la despăgubiri băneşti, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat ca salariat, de la data dispoziţiei de concediere până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior datei la care dispoziţia îşi produce efectele, obligarea la daune morale în cuantum de 10.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea reclamantei a fost formulată iniţial la Tribunalul Braşov sub nr. de dosar 10.700/62/2010 care a fost transpusă la secţia de contencios administrativ, făcând obiectul dosarului nr. 12088/62/2010 al Tribunalului Braşov.
În acest dosar, instanţa de fond pe baza probelor de la dosar a pronunţat sentinţa civilă nr. 2446/CA/17.05.2011 a Tribunalului Braşov.
Prin această hotărâre s-au dispus următoarele:
S-a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârât.
S-a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea M L M în contradictoriu cu intimaţii Primarul Mun. F şi M C S –Primar al Mun. F şi în consecinţă:
S-a anulat Dispoziţia nr.1852/01.09.2010 emisă de pârâtul Primarul Mun. F.
S-a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Pârâtul Primarul Mun.F a fost obligat să plătească reclamantei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Mun. F ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamanta M L M criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi pârâtul Primarul Mun. F.
În dosarul de recurs, instanţa a pronunţat Decizia nr. 2173/R/27.04.2012.
Prin Decizia cu nr. de mai sus instanţa de recurs a decis următoarele:
S-a admis recursul declarat de către recurentul pârât Primarul Municipiului F –M C S- împotriva aceleiaşi sentinţe civile, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în totalitate contestaţia formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii.
S-a înlăturat din dispozitivul sentinţei civile atacate menţiunea privind obligarea pârâtului Primarul Municipiului F la plata către reclamantă a sumei de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
Greşit prima instanţă a anulat Dispoziţia nr. 1852/01.09. 2010 emisă de pârâtul Primarul Municipiului F.
Prin Dispoziţia susmenţionată i s-a acordat recurentei reclamante M L M dreptul de preaviz de 30 de zile calendaristice, în perioada 01.09.2010-01.10.2010, în conformitate cu prevederile art. 99 alin. 1 lit.”a”,alin. 3,4,5 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.
Prima instanţă, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, a apreciat în mod eronat că actul administrativ contestat de către reclamanta recurentă reprezintă „decizie de concediere”. În fapt, prin actul respectiv autoritatea emitentă nu a făcut altceva decât să respecte dispoziţiile art. 99 alin.3 şi 4 din Legea nr. 188/1999, care prevăd în mod clar că „în cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.
În perioada de preaviz, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite.”
Decizia de concediere a reclamantei recurente a fost emisă ulterior celei în discuţie, la data de 01.10.2010, sub nr. 2247 (act fila 41 dosar Tribunal) şi nu a fost contestată de reclamanta recurentă, astfel încât aceasta şi-a produs efectele, recurenta fiind în prezent eliberată din funcţia publică deţinută în cadrul Direcţiei de administraţie publică locală din Primăria Mun. F.
În cererea de chemare în judecată recurenta atacă actul administrativ (Dispoziţia 1852/2010 ) pe considerente de nelegalitate, scopul urmărit fiind însă acela al reintegrării aceleiaşi reclamante pe postul deţinut anterior încetării raporturilor sale de muncă.
Reintegrarea recurentei însă nu mai este posibilă, din moment ce actul administrativ de desfacere a contractului de muncă nu a fost contestat şi a intrat în circuitul juridic civil, producându-şi efectele urmărite la emiterea lui.
Greşit instanţa de fond a reţinut că Dispoziţia susmenţionată este nemotivată, constatând nulitatea acesteia, pentru acest motiv.
Dispoziţia 1852/2010 a fost dată în aplicarea H.C.L. nr. 73/16.08.2010 privind reorganizarea aparatului de specialitate al Primarului Municipiului F şi cuprinde temeiurile de drept avute în vedere de către autoritatea emitentă pentru acordarea dreptului de preaviz şi reducerea corespunzătoare a timpului de lucru, fără afectarea salariului şi a celorlalte drepturi ale recurentei reclamante. Oricum, în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 53/2003 republicată, obligaţia motivării există din partea angajatorului doar în cazul emiterii deciziei de concediere, ceea ce nu este cazul în speţă.
De altfel, atacarea de către recurentă a actului prin care s-a dispus acordarea preavizului de către reclamantul intimat nici nu poate face obiectul controlului judiciar al instanţei de contencios administrativ în condiţiile în care prin actul respectiv nu s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale reclamantei, nu i-au fost afectate drepturile salariale şi nu i-a fost produsă vreo vătămare în accepţiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, cu raportare la art. 8 alin. 1 din aceeaşi lege.
Faţă de cele expuse anterior, constatându-se că criticile recurentului pârât Primarul Municipiul F sunt fondate, Curtea a admis recursul declarat şi a modificat, în baza art. 312 Cod procedură civilă, a art. 304 indice 1 şi a art. 304 pct.9 din acelaşi Cod, sentinţa atacată, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Pentru considerentele expuse anterior, faţă de recursul pârâtului, Curtea a respins recursul reclamantei recurente.
Aşa cum s-a menţionat anterior în considerentele deciziei, ceea ce reclamanta a înţeles să invoce în cadrul căii de atac, ca motive de nelegalitate a sentinţei atacate, sunt în fapt şi în drept critici legate de nelegalitate – în opinia recurentei – a deciziei de concediere cu nr. 2247/01.10.2010, decizie care însă nu a fost contestată pe calea contenciosului administrativ de către recurentă.
În calea de atac este formulată pentru prima dată un astfel de petit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 316 Cod procedură civilă, cu raportare la art. 294 din acelaşi Cod.
Împotriva Deciziei de recurs a formulat cerere de revizuire, recurenta reclamantă M L M criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată pentru următoarele motive invocate în cerere:
Punctul 2 al art.322 C.p.civ. deschide calea revizuirii pentru situaţia in care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut. Motivul vizează aşadar situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat in limitele obiectului pricinii deduse judecaţii, aşa cum cere art.129 al.6 C.p.civ.
Se mai arată că instanţa de recurs s-a pronunţat extra petita, hotărârea dată fiind rezultatul unei soluţii date cu depăşirea limitelor investirii sale .
Prin cererea de recurs intimata-recurenta a solicitat instanţei să rejudece cauza raportat la cele 2 excepţii invocate: excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes. De altfel, temeiul de drept invocat este art.304 pct.9 C.p.civ., şi nu 304 indice 1 C.p.civ., astfel încât rezultă indubitabil faptul că singurele critici aduse hotărârii instanţei de fond sunt cele privitoare la modul in care au fost soluţionate cele 2 excepţii, reiterate ca şi motive de recurs.
Chiar dacă art.304 indice 1 C.p.civ. da posibilitatea rejudecării sub toate aspectele a hotărârii nesusceptibile de a fi atacată cu apel, instanţa nu se poate investi din oficiu cu privire la alte capete de cerere, judecarea recursului fiind strict limitată la motivele de casare invocate prin cererea de recurs. Argumentul logic potrivit căruia limitele legale ale investirii instanţei de recurs sunt dictate de motivele invocate prin cererea de recurs îl reprezintă art.303 al. l şi art.306 C.p.civ. potrivit cărora cererea de recurs este asimilată unei veritabile cereri de chemare in judecata , lipsa motivelor de recurs ( obiectul cererii ) sau nedepunerea acestora pe cale separată înăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate este sancţionată cu nulitatea absolută a recursului formulat . Consecinţa este aceea că, pe de o parte, recurentul nu poate invoca ulterior alte motive de casare decât cele ce fac obiectul cererii sale, iar, pe de alta parte, instanţa este ţinută să se pronunţe numai cu privire la motivele invocate prin cererea de recurs, doar în baza acestora putând pronunţa o hotărâre care să ducă la modificarea/casarea sentinţei atacate .
Astfel, hotărârea instanţei de recurs este criticabilă, având în vedere faptul că motivele ce au dus la modificarea sentinţei instanţei de fond nu se întemeiază pe admiterea vreuneia din cele 2 excepţii invocate, ci se întemeiază pe considerente ce pun în discuţie fondul cauzei, fără însă ca instanţa să fi fost investită în acest sens prin cererea formulată de către intimata-recurentă.
In concluzie, având în vedere argumentele de mai sus, cât şi faptul dovedit al depăşirii de către instanţa de recurs a limitelor legale a investirii sale, revizuienta solicită admiterea cererii de revizuire şi, pe cale de consecinţă, modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării din dispozitivul hotărârii a considerentelor ce au dus la respingerea contestaţiei revizuientei-intimate, şi care constituie apărări de fond ce nu au făcut obiectul cererii de recurs formulate de intimata-recurentă .
Temeiul de drept al cererii: dispoziţiile art.322 pct.2 C.p.civ..
Cererea de revizuire a fost legal timbrată (fila 9 dosar prezent).
În dosarul de revizuire, intimatul pârât nu a formulat Întâmpinare.
Reviuzienta M L M a formulat prin avocat Concluzii scrise (pentru termenul din 29.01.2013) solicitând admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulat, admiterea recursului, admiterea acţiunii sale.
Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, Decizia civilă nr. 2173/R/27.04.2012 a Curţii de Apel Braşov pronunţată în dosarul de recurs nr. 12088/62/2010 prin prisma criticilor formulate de revizuienta M L M în cererea de revizuire raportat la temeiul de drept invocat de revizuientă art.322 pct.2 Cod procedură civilă, constată cererea de revizuire neîntemeiată şi nelegală pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 Cod procedură civilă se reţine că:
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
1.dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
2.dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”
Prin urmare trebuie să fie vorba de o hotărâre definitivă dată de o instanţă de recurs când evocă fondul.
Acest aspect este îndeplinit pentru a se formula o cerere de revizuire.
La pct. 2 din art. 322 Cod procedură civilă se prevede expres că se poate cere revizuirea unei decizii dată în recurs atunci când „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”
Prin urmare, sunt 3 aspecte în acest text de lege.
În speţă, revizuienta a invocat faptul că instanţa de recurs s-a pronunţat prin Decizia atacată „extra petita”, adică înafara a ceea ce s-a cerut, iar hotărârea atacată a fost dată, fiind rezultatul unei soluţii date cu depăşirea limitelor investirii sale.
Instanţa, examinând actele dosarului, obiectul acţiunii reclamantei, hotărârea instanţei de fond, criticile de recurs formulate de cei doi recurenţi- reclamanta şi pârâtul, constată că în drept şi în fapt soluţia instanţei de recurs a fost în conformitate cu actele dosarului, cu prevederile legale aplicabile avându-se în vedere dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Ca atare, nu se poate reţine susţinerea şi critica de nelegalitate a deciziei atacate, pe motivul că instanţa s-a pronunţat prin Decizia în recurs „extra petita”.
Cu atât mai mult se reţine că s-a analizat hotărârea Tribunalului Braşov, ţinând cont de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă.
Faptul invocat de revizuientă că a solicitat analizarea – rejudecarea cauzei pe cele două excepţii a inadmisibilităţii şi a lipsei de interes nu poate fi un ar4gument de nelegalitate a deciziei atacate şi nici nu conduce la ideea de „extra petita” aşa încât cerere de revizuire formulată în cauză nu poate fi considerată ca întemeiată şi legală.
Pentru argumentele sus expuse, se reţine că nu sunt incidente prevederile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, motiv pentru care se va respinge cererea de revizuire formulată în cauză.
Fără cheltuieli de judecată.
Decizia nr. 436/R/31 ianuarie 2013, dosar nr. 384/64/2012 – redactat judecător I.M.
