Aplicarea art. 274, al.3 Cod procedură civilă – reducerea onorariului avocaţial. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului. Momentul de la care se pot acorda.
Prerogativa instanţei de a cenzura onorariul avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil (fiind terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciului avocaţial), or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică este tocmai consecinţa însuşirii sale de către instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, cu efectul dobândirii caracterului cert, lichid şi exigibil al respectivei cheltuieli.
Este întemeiată critica referitoare la momentul de la care pârâtul a fost obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, acesta neputând fi anterior datei de la care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea a devenit executorie, în mod greşit apreciind primele două instanţe că ar opera o punere de drept în întârziere, de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1427/9 decembrie 2002.
Cum în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile punerii de drept în întârziere a debitorului, conform prevederilor art. 1079 alin. 2 din Codul civil, Curtea a avut în vedere faptul că titlul de proprietate al reclamanţilor a fost confirmat definitiv în instanţă la data de 26 aprilie 2006, astfel că doar din ziua următoare acesteia ar fi putut prelua în mod legitim posesia asupra imobilului şi tot doar de atunci ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de lipsa de folosinţă a acestuia, neavând relevanţă împrejurarea că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a constatat preluarea fără titlu de către Statul Român.
Cum în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile punerii de drept în întârziere a debitorului, conform prevederilor art. 1079 alin. 2 din Codul civil, Curtea a avut în vedere faptul că titlul de proprietate al reclamanţilor a fost confirmat definitiv în instanţă la data de 26 aprilie 2006, astfel că doar din ziua următoare acesteia ar fi putut prelua în mod legitim posesia asupra imobilului şi tot doar de atunci ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de lipsa de folosinţă a acestuia, neavând relevanţă împrejurarea că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a constatat preluarea fără titlu de către Statul Român.
Prin sentinţa civilă nr. 8521/14 noiembrie 2011, îndreptată (sub aspectul unei erori materiale) prin încheierea din 28 noiembrie 2011 şi completată prin sentinţa civilă nr. 337/23 ianuarie 2012, Judecătoria Târgu Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. M.-S., S. T. şi C. L .I., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantului decedat S. D.-M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Vaslui – în nume propriu, Municipiul Vaslui – reprezentat legal prin Primar şi Consiliul local al municipiului Vaslui, a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Vaslui – în nume propriu şi Consiliul local al municipiului Vaslui, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi, în consecinţă:
– a dispus obligarea pârâtului Municipiul Vaslui – reprezentat legal prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 726.878,76 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului situat în Vaslui, str. Avântului (fostă Vasile Lascăr) nr. 19, jud. Vaslui, pentru perioada 13.05.2005 – 14.05.2008, actualizată şi capitalizată la finele lunii decembrie 2010 şi actualizată în continuare, potrivit indicelui de inflaţie, începând cu data de 01.01.2011 şi până la momentul plăţii efective;
– a dispus obligarea pârâtului Municipiul Vaslui – reprezentat legal prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 176.561,42 lei, reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal, calculată la finele lunii decembrie 2010, precum şi a dobânzii legale începând cu 01.01.2011 şi până la data achitării efective a debitului principal;
– în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a dispus obligarea pârâtului Municipiul Vaslui – reprezentat legal prin Primar, la plata către stat a ajutorului public judiciar de care au beneficiat reclamanţii, după cum urmează:
– 2.130,94 lei către bugetul local al mun. Constanţa;
– 887 lei către bugetul local al mun. Piatra Neamţ;
– 1.774 lei către bugetul local al sectorului 6 – Bucureşti;
– 1.243,94 lei către bugetul local al mun. Iaşi.
– a dispus obligarea pârâtului Municipiul Vaslui – reprezentat legal prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 47.223,205 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că prin notificările înregistrate la Primăria mun. Vaslui, conform Legii 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren în suprafaţă de 703 mp., situat în mun. Vaslui, str. V. Lupu, colţ cu str. V. Lascăr, cerere care le-a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 490/12.11.2001, emisă de Primarul mun. Vaslui, cu motivarea că în acest imobil funcţiona Cantina de ajutor social, iar potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acea dată, aceste imobile aveau un regim special.
Dispoziţia menţionată a fost, însă, modificată prin sentinţa civilă nr. 1427/09.12.2002 a Tribunalul Vaslui, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, conform perimetrului ABCD, stabilit prin expertiza efectuată de expert tehnic judiciar S. D., iar această soluţie a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 75/2006 a Curţii de Apel Iaşi, respectiv prin decizia civilă nr. 9386/17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se, în esenţă, că imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român de la fostul proprietar – autor al reclamanţilor, fără titlu valabil.
Cu toate acestea, imobilul a fost restituit reclamanţilor în natură abia la data de 14.05.2008 şi, având în vedere preluarea fără titlu, judecătoria a reţinut că acesta nu a intrat niciodată efectiv în proprietatea statului, astfel că punerea în întârziere a deţinătorului imobilului a operat la momentul în care s-a dispus restituirea în natură a acestuia prin sentinţa civilă nr. 1427/09.12.2002 a Tribunalul Vaslui, şi nu la momentul soluţionării irevocabile a cauzei prin Decizia civilă nr. 9386/17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, având în vedere termenul general de prescripţie de 3 ani, instanţa a reţinut că pârâtul ar putea fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, eveniment petrecut la data de 13.05.2005.
În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuată în prezenta cauză la suma de 726.878,76 lei, valoare care include şi actualizarea cu rata inflaţiei până la finele lunii decembrie 2010, iar criteriile avute în vedere au fost valorile chiriilor pe piaţa liberă pentru fiecare lună în curs, poziţionarea imobilului în localitate, dacă aceasta prezintă sau nu vad comercial, dacă imobilul are acces stradal sau pietonal, utilităţile disponibile în zonă, modul în care este compartimentat spaţiul în imobil, dacă reclamanţii au încheiat sau nu un contract de închiriere pentru respectivul imobil.
Sub acelaşi aspect, judecătoria a reţinut că nu pot fi luate în considerare dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, întrucât acest act normativ vizează stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar prin Decizia civilă nr. 9386/17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că imobilul nu intră sub incidenţa acestor prevederi.
Prin urmare, s-a dispus obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 13.05.2005 – 14.05.2008, respectiv a sumei de 726.878,76 lei, actualizată şi capitalizată la finele lunii decembrie 2010, urmând ca aceasta să fie actualizată în continuare cu indicele de inflaţie, până la momentul efectuării plăţii.
În ceea ce priveşte cererea privind plata dobânzii legale aferente relativ la debitului principal, instanţa a reţinut că, fiind vorba de o obligaţie cu caracter civil, având ca obiect o sumă de bani, sunt incidente în cauză dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi ale O.G. nr. 13/2011, astfel că a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 176.561,42 lei, reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal, calculată la finele lunii decembrie 2010, precum şi a dobânzii legale începând cu data de 01.01.2011 şi până la data achitării efective a debitului principal.
Relativ la posibilitatea cumulării dobânzii legale cu actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie, instanţa a reţinut că prima reprezintă o sancţiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar cea de-a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plaţii (daune compensatorii), astfel că nu se ajunge la o dublă reparaţie, ceea ce ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.
De asemenea, având în vedere faptul că reclamanţii au beneficiat pe parcursul judecăţii de ajutor public judiciar reprezentând taxă judiciară de timbru, s-a dispus obligarea pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, la plata sumelor aferente către bugetul local.
Totodată, în aplicarea prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 47.223,205 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru – 10.200,2 lei, onorarii expertiză – 11.712 lei, cheltuieli de deplasare – 5.788,67 lei şi onorarii avocaţiale – 19.532,355 lei, în privinţa celor din urmă dispunându-se diminuarea acestora cu 50%, având în vedere complexitatea cauzei şi cuantumul ridicat al onorariilor solicitate, precum şi faptul că majoritatea dovezilor privind plata onorariului avocaţial provin, în timp, pe faza finală a judecării cauzei, moment la care activităţile avocaţiale ce mai urmau a fi prestate erau puţin numeroase.
Prin decizia civilă nr. 211/27 iunie 2012, Tribunalul Mureş a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva hotărârii anterior descrise de către reclamanţi şi pârâţi.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că reclamanţii au contestat doar modalitatea de acordare în cauză a cheltuielilor de judecată, respectiv reducerea onorariului avocaţial.
Sub acest aspect, tribunalul a arătat că prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate (drept urmare, clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului.
S-a precizat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au susţinut în calea de atac complexitatea cauzei prin durata procedurii, susţinere care nu poate fi apreciată ca un aspect pertinent în justificarea complexităţii, aşa cum nu sunt relevante în această privinţă nici argumentele referitoare la faptul că o instanţă (Judecătoria Vaslui) s-a desesizat, ceea ce a dus la soluţionarea unui recurs împotriva hotărârii de declinare de către Tribunalul Vaslui sau că s-a formulat o cerere de strămutare.
De asemenea, nici efectuarea unor expertize în cauză nu are o înrâurire directă asupra muncii prestate de avocaţi, contravaloarea acestor lucrări regăsindu-se în onorariile de expertiză, cu privire la care instanţa de fond a şi dispus, iar în ceea ce priveşte deplasările la care fac referire reclamanţii, se poate constata că acestea au fost acordate.
S-a mai arătat că nu se poate contesta în cauză că avocaţii aleşi ai reclamanţilor au redactat cereri şi răspunsuri faţă de poziţiile părţilor adverse, au formulat cereri în probaţiune şi au urmărit administrarea acestora, însă nu poate fi ignorat nici faptul că faţă de valoarea iniţială a pricinii (când s-a încheiat contractul de asistenţă juridică între părţi, fără a se cunoaşte valorile ce vor reieşi ca urmare a efectuării expertizei), aceste onorarii sunt excesive şi s-a justificat reducerea lor.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că apelul declarat de reclamanţi nu este fondat.
Cu privire la apelul pârâţilor, tribunalul a arătat că faţă de Primarul mun. Vaslui – în nume propriu şi Consiliul local al mun. Vaslui a fost admisă de către instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în sarcina acestora nefiind stabilită nicio obligaţie, astfel că interes în promovarea căii de atac are doar pârâtul Municipiul Vaslui, reprezentat prin Primar.
Relativ la critica invocată de acesta din urmă, în sensul că nu sunt întrunite în cauză elementele constitutive prevăzute de art. 998 şi art. 999 din Codul civil, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului-apelant, tribunalul a constatat că cererea dedusă judecăţii nu s-a întemeiat pe aceste prevederi, ci reclamanţii, în calitate de proprietari ai unui bun imobil, au invocat în cauză prevederile art. 483 din Codul civil, susţinând că au fost lipsiţi de folosinţa bunului lor şi că, pe cale de consecinţă, li se cuvine restituirea fructelor acestuia.
În ceea ce priveşte data de la care instanţa de fond a stabilit că este datorată contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, tribunalul a arătat că de la momentul formulării contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, pârâtul nu mai avea calitatea de deţinător de bună-credinţă al imobilului şi, prin urmare, de la acest moment curge termenul de la care adevăratul proprietar poate solicita a fi indemnizat pentru lipsa de folosinţă.
Faţă de critica referitoare la faptul că nu ar fi fost pus în întârziere pentru restituirea imobilului, tribunalul a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că punerea în întârziere a operat la momentul la care a fost soluţionată cererea de restituire a imobilului, fiind vorba de o punere de drept în întârziere, atât în ceea ce priveşte restituirea efectivă a imobilului, cât şi în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia.
Privitor la modalitatea de stabilire a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, s-a arătat că nu se putea proceda la o evaluare potrivit prevederilor H.G. nr. 1886/2006, întrucât în cauză nu se urmărea determinarea unei chirii pentru un imobil care intră sub incidenţa prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aspect care a fost lămurit prin decizia civilă nr. 9386/ 17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt întemeiate susţinerile apelantului referitoare la faptul că nu s-a făcut evaluarea imobilului la faţa locului, tribunalul arătând sub acest aspect că la data de 30 decembrie 2008 s-a procedat la convocarea părţilor litigante la locul situării imobilului pentru data de 6 ianuarie 2009, dată la care a fost prezent un împuternicit al instituţiei apelante.
În ceea ce priveşte faptul că pentru determinarea despăgubirilor aferente suprafeţei de teren, experţii au folosit ca referinţă cuantumul chiriei conform H.G. nr. 1866/2006, s-a arătat că în cuprinsul lucrării s-a explicat de ce s-a procedat în această modalitate, respectiv pentru că nu au fost identificate oferte publice de închirieri de terenuri în intravilanul Municipiului Vaslui.
Tribunalul a constatat că nu sunt fondate nici criticile cu privire la suprafaţa construită reţinută la efectuarea expertizei, în condiţiile în care a fost avută în vedere suprafaţa construcţiei aşa cum aceasta a fost înscrisă în cartea funciară, potrivit unei expertize anterioare şi care a fost reţinută de către instanţele care s-au pronunţat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 .
Au fost apreciate ca neîntemeiate şi criticile referitoare la lipsa de rol activ al instanţei, la încălcarea principiului aflării adevărului şi a dreptului la apărare, reţinându-se sub acest aspect că prevederile art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă nu presupun obligaţia instanţei de a administra toate probele solicitate în cauză, instanţa având posibilitatea de a cenzura aceste probe şi de a aprecia cu privire la utilitatea şi pertinenţa lor.
Astfel, s-a arătat că, deşi prin declaraţia de apel s-a făcut referire la administrarea unor probe, pârâtul-apelant nu le-a indicat în concret şi nici nu le-a mai susţinut cu ocazia dezbaterilor, iar instanţa de fond, pronunţându-se asupra probelor solicitate, a precizat motivele pentru care nu a încuviinţat administrarea acestora.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de suspendare a judecăţii, tribunalul a subliniat că potrivit prevederilor art. 244 din Codul de procedură civilă, o astfel de măsură este facultativă şi că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că nu există o relaţie de interdependenţă între cele două pricini, care să justifice suspendarea prezentei cauze (dosarul cu nr. 17113/245/2009 al Judecătoriei Iaşi având ca obiect pretenţiile apelantului faţă de reclamanţi, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză).
Relativ la critica vizând necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării, în care se regăsesc consemnate dezbaterile din şedinţă, tribunalul a constatat că acest aspect nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii, câtă vreme în practicaua sentinţei se face menţiune expresă cu privire la faptul că „mersul dezbaterilor şi susţinerile pe fond ale părţilor sunt consemnate în încheierea de şedinţă din data de 24.10.2011, când s-a dispus amânarea pronunţării pentru data de 31.01.2011, apoi pentru data de 07.11.20100 şi pentru data de 14.11.2001, încheieri care fac parte integrantă din prezenta hotărâre”.
De asemenea, s-a apreciat că sunt nefondate şi susţinerile referitoare la menţinerea afectaţiunii imobilului pentru o perioadă de cel puţin 3 ani, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, prin decizia civilă nr. 9386/17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că imobilul nu intră sub incidenţa prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, faţă de critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul-apelant în primă instanţă, tribunalul a făcut trimitere la considerentele expuse cu prilejul analizei apelului formulat de reclamanţi, concluzionând că nici aceasta nu este întemeiată.
În fine, relativ la criticile formulate de acelaşi pârât împotriva sentinţei civile nr. 337/23 ianuarie 2012, prin care s-a dispus completarea celei dintâi, tribunalul a constatat că cererea de actualizare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, potrivit indicelui de inflaţie, a fost în fapt analizată prin sentinţa civilă nr. 8521/14.11.2011, fără a fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, iar o astfel de actualizare este necesară pentru realizarea unei reparaţii reale, în funcţie de data plăţii creanţei, prin aceasta urmărindu-se păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, date fiind fluctuaţiile monetare.
Având în vedere considerentele anterior expuse, tribunalul a dispus respingerea apelurilor declarate în cauză.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.
Prin invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, reclamanţii au solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe şi schimbării în parte a acesteia, cu consecinţa obligării pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.
În motivarea recursului s-a arătat că cenzurarea cuantumului onorariilor avocaţiale este o măsură nelegală, întrucât acţiunea introductivă a fost formulată în luna mai a anului 2008, astfel că avocaţii au muncit timp de aproape 4 ani neîntrerupt, prezentându-se la toate termenele de judecată, argumentând în mod riguros toate afirmaţiile şi susţinerile, realizând un probatoriu complex şi depunând la dosar numeroase hotărâri din practica judiciară, situaţie în care în mod greşit s-a apreciat că se impune reducerea respectivelor cheltuieli, prin prisma complexităţii cauzei.
S-a mai susţinut că soluţia criticată este nelegală şi prin prisma încălcării principiului libertăţii contractuale dintre avocat şi client, instanţa de apel recurgând în mod greşit la aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, text care nu mai este de actualitate, întrucât nu există un tabel de onorarii minimale din perspectiva Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
De asemenea, cu privire la cuantumul rezonabil şi necesar al onorariilor avocaţiale suportate, reclamanţii au arătat că au fost reprezentaţi la toate termenele de judecată de către doi avocaţi, dat fiind caracterul dificil şi complex al cauzei, iar faţă de numărul deplasărilor efectuate şi perioada derulării întregului litigiu, acestea nu sunt exagerate, fiecare avocat fiind nevoit a-şi indisponibiliza câte două zile pentru cele 11 termene de judecată derulate în faţa Judecătoriei Târgu Mureş, la care se adaugă încă 13 termene la Judecătoria Vaslui, înainte de strămutare.
La rândul lor, prin invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, pârâţii au solicitat casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţele au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, atrăgând astfel incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5, întrucât: expertiza nu a fost efectuată de o persoană specializată în evaluarea bunurilor imobile; expertul nu s-a deplasat la faţa locului, pentru o documentare completă şi vizualizarea imobilului; valorile stabilite nu reflectă realitatea, expertul trebuind să calculeze lipsa de folosinţă doar pentru suprafaţa care a aparţinut autorilor reclamanţilor; expertul a aplicat în mod arbitrar criterii pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, respectiv preţurile ofertate pe piaţă – pentru construcţie şi prevederile H.G. nr. 1886/2006 – pentru teren, în condiţiile în care şi pentru acesta din urmă se putea consulta piaţa imobiliară; în mod greşit s-a reţinut convocarea părţilor, o atare măsură fiind dispusă înainte de strămutare; deşi instanţa a dispus în sensul de a se calcula şi lipsa de folosinţă pentru perioada 17.11.2005 – 13.05.2008, nu s-a mai avut în vedere şi suma rezultată pentru aceasta (323.184,92 lei); dobânda legală şi indicele de inflaţie se raportează în mod greşit la valoarea de 726.878,76 lei, în condiţiile în care valoarea chiriei la data de 14 mai 2008 era de 473.126,75 lei.
Relativ la acelaşi motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a respins în mod nejustificat cererea de amânare formulată de către pârâţi la primul termen de judecată, în vederea angajării unui avocat, fiind astfel încălcat principiul dreptului la apărare şi la un proces echitabil, soluţia criticată fiind nelegală şi prin prisma neverificării taxei de timbru şi a respingerii cererii de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. 17113/245/2009* al Judecătoriei Iaşi, dosar în cadrul căruia pârâţii au solicitat obligarea reclamanţilor la despăgubiri pentru corpul de clădire care nu le-a aparţinut, despăgubiri care s-ar compensa cu cele pretinse în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, pârâţii au susţinut că punerea lor în întârziere cu privire la plata eventualelor sume datorate cu titlu de daune-interese pentru spaţiul ocupat poate opera cel mult de la data introducerii acţiunii – 13.05.2008, instanţele apreciind în mod greşit că acest fapt s-a petrecut la data pronunţării sentinţei civile nr. 1247/2002, deşi iniţial au reţinut ca moment al punerii în întârziere data soluţionării cererii de restituire prin decizia civilă nr. 9386/17.11.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că până la data de 09.12.2005, sentinţa civilă nr. 1247/2002 a fost definitivă în favoarea pârâţilor din prezenta cauză, devenind definitivă în favoarea reclamanţilor la data de 26.04.2006 şi irevocabilă la data de 17.11.2006.
Privitor la acelaşi motiv de recurs, pârâţii au susţinut că, deşi nu a fost invocată în mod direct răspunderea civilă delictuală a acestora, s-a dispus obligarea lor la repararea prejudiciului pretins suferit de reclamanţi fără a se verifica existenţa faptei ilicite şi a celorlalte elemente impuse de art. 998-999 din Codul civil. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că cererea dedusă judecăţii nu s-a întemeiat pe aceste prevederi, ci pe cele ale art. 483 din Codul civil, or, în contextul în care imobilul era ocupat de Primăria mun. Vaslui, prin Direcţia publică de asistenţă socială şi cele două servicii – Cantina de ajutor social şi Centrul de zi, nu se poate vorbi de perceperea unor fructe civile până la data restituirii, întrucât imobilul nu a fost închiriat, concesionat sau destinat unor activităţi comerciale proprii pârâţilor şi aducătoare ce venituri.
Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pârâţii au arătat că imobilul din litigiu era destinat unor activităţi de interes public, reglementate prin Legea nr. 208/1997 şi, întrucât notificarea reclamanţilor a fost formulată în perioada în care prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu permiteau restituirea în natură, instanţele de judecată ar fi trebuit să aibă în vedere aplicarea legii în timp.
De asemenea, pârâţii au susţinut că soluţia criticată este nelegală şi prin prisma cumulării dobânzii legale cu actualizarea potrivit indicelui de inflaţie a sumei stabilite drept debit principal, fiind încălcate din acest punct de vedere prevederile art. 1088 din Codul civil, întrucât obligaţiile care au ca obiect plata unor sume de bani vor putea fi executate întotdeauna în natură, generând în caz de neexecutare doar daune interese moratorii, nu şi daune interese compensatorii.
În ceea ce priveşte temeiul legal al acţiunii, s-a arătat că reclamanţii au invocat, iar instanţele au reţinut doar dispoziţiile art. 483 din Codul civil, or, în condiţiile în care imobilul nu a produs fructe civile (fiind ocupat de Cantina socială şi de Centrul de zi pentru persoane vârstnice), pentru ca pârâţii să poată fi obligaţi la plata de daune ar fi trebuit să se facă dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, conform prevederilor art. 998-999 din Codul civil, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Sub acest aspect, pârâţii au susţinut că au soluţionat notificarea reclamanţilor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar ulterior au fost de acord cu restituirea (purtându-se chiar negocieri în vederea închirierii conform H.G. nr. 1886/2006), astfel că nu se poate reţine în sarcina lor săvârşirea vreunei fapte ilicite, iar existenţa unui eventual prejudiciu nu a fost dovedită, întrucât imobilul nu este folosit nici la această dată de către reclamanţi şi nu s-a făcut dovada posibilităţii cedării folosinţei către un terţ, contra unei sume de bani. De asemenea, nu se poate reţine nici vinovăţia şi nici raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, întrucât imobilul ar fi trebuit să fie predat după cel puţin 3 ani (17.11.2006-17.11.2009) de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea (conform art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001).
În fine, pârâţii au susţinut că soluţia criticată este nelegală şi din perspectiva perioadei pentru care au fost stabilite despăgubirile, deoarece sentinţa civilă nr. 1427/2002 a rămas definitivă la data de 26 aprilie 2006 şi irevocabilă la data de 17 noiembrie 2006, astfel că anterior acestor date nu era susceptibilă de punere în executare, iar în atare situaţie nu se putea dispune plata lipsei de folosinţă începând cu data de 13 mai 2005, mai ales că reclamanţii au stat în pasivitate până în luna mai 2008.
Prin întâmpinările formulate în cauză, ambele părţi litigante au solicitat respingerea recursului advers, apreciind ca nefiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate.
Examinând căile de atac deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
I. Recursul reclamanţilor:
Deşi aceştia au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că prin argumentaţia expusă în cuprinsul memoriului de recurs au dezvoltat doar motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 – relativ la greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, nefiind relevate aspecte vizând nemotivarea sub acest aspect a soluţiei criticate sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, care ar fi fost în măsură să atragă incidenţa cazului reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, procedând la verificarea legalităţii deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că prevederile art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă instituie dreptul judecătorilor de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Susţinerea reclamanţilor, în sensul că norma legală evocată nu ar mai fi de actualitate în contextul noii legi care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (pe motiv că nu ar exista un tablou de onorarii minimale), vor fi înlăturate ca nefiind întemeiate, deoarece dispoziţiile art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă nu instituie decât un prag minim sub care onorariile avocaţiale nu ar putea fi reduse, fără însă a exclude utilizarea celorlalte două criterii de apreciere propuse de către legiuitor, respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
De asemenea, este nefondată şi critica vizând încălcarea principiului libertăţii contractuale, deoarece, astfel cum în mod corect a observat şi instanţa de apel, aplicarea dispoziţiilor legale anterior enunţate nu reprezintă o imixtiune în raporturile intervenite între avocat şi client cu prilejul negocierii onorariului, ci doar o apreciere asupra măsurii în care acesta urmează a fi inclus – integral sau parţial (în funcţie de criteriile amintite) în cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea părţii care a câştigat procesul.
În sensul celor de mai sus este, de altfel, şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că prerogativa instanţei de a cenzura onorariul avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil (fiind terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciului avocaţial), or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică este tocmai consecinţa însuşirii sale de către instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, cu efectul dobândirii caracterului cert, lichid şi exigibil al respectivei cheltuieli (exemplificativ – decizia nr. 2555/16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă şi decizia nr. 702/28 iunie 2012 a Curţii Constituţionale).
Prin urmare, constatând că judecătorul cauzei este îndrituit a aprecia dacă valoarea onorariului încasat de avocat este sau nu proporţională cu serviciul prestat şi, totodată, necesar şi rezonabil în raport de natura şi complexitatea litigiului, Curtea a înlăturat ca neîntemeiate criticile invocate sub acest aspect de către reclamanţii-recurenţi, observând că suma pretinsă cu titlu de onorariu avocaţial (39.064,71 lei) excede gradului de dificultate pe care îl presupune problema de drept supusă prezentei dezbateri judiciare, iar cheltuielile privind onorariile experţilor, precum şi cele de deplasare la sediul instanţei şi de cazare au fost integral acordate.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de aceştia va fi respins ca nefondat.
II. Recursul pârâţilor:
În contextul în care obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite de către prima instanţă în favoarea reclamanţilor nu îi vizează pe pârâţii Primarul municipiului Vaslui – în nume propriu şi Consiliul local al municipiului Vaslui, faţă de care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea a constatat că soluţia respingerii apelului declarat de aceştia ca fiind lipsit de interes este legală, cei doi pârâţi neformulând, de altfel, nicio critică sub acest aspect.
Prin urmare, Curtea a examinat motivele de nelegalitate invocate prin acelaşi memoriu de recurs de către pârâtul Municipiul Vaslui – prin Primar, reţinând următoarele:
Relativ la pretinsa incidenţă a cazului reglementat de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, se constată că acesta are în vedere ipoteza în care instanţele de judecată au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, însă o atare situaţie nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nu se impunea ca expertiza tehnică să fie efectuată de o persoană specializată în evaluarea bunurilor imobile, deoarece pretenţiile reclamanţilor au vizat determinarea întinderii prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă a imobilului ce le-a fost restituit printr-o hotărâre judecătorească anterioară, prin urmare, în mod corect s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, împrejurare în raport de care nu era necesară deplasarea la locul situării imobilului şi convocarea părţilor, conform prevederilor art. 208 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, nu se încadrează în motivul de nelegalitate amintit nici respingerea de către instanţa de apel a cererii de amânare formulate la primul termen de judecată, în vederea angajării unui avocat, observându-se sub acest aspect că respectiva cerere nu a fost argumentată în sensul celor pretinse de art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, unitatea administrativ-teritorială are angajat personal de specialitate juridică, astfel că nejustificat se invocă din această perspectivă încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, câtă vreme instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 156 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dispunând amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise.
În ceea ce priveşte neverificarea taxei de timbru aferente apelului declarat, Curtea aminteşte incidenţa sub acest aspect a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 (scutirea de taxă de timbru), iar relativ la respingerea cererii de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea dosarului nr. 17113/245/2009* al Judecătoriei Iaşi, se constată că aplicarea prevederilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă este facultativă şi că rezolvarea prezentului litigiu nu depindea de soluţia ce urma să se pronunţe în celălalt dosar, compensarea eventualelor creanţe reciproce putând fi realizată şi ulterior.
Relativ la celelalte argumente invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, se constată că acestea nu se circumscriu dispoziţiilor art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, conturând mai degrabă critici de netemeinicie – incompatibile cu structura acestei căi de atac, care nu are caracter devolutiv, fiind limitată la verificarea aplicării corecte a legii de către instanţa de apel la o situaţie de fapt definitiv stabilită.
S-a mai invocat de către pârâtul-recurent motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, text ce vizează ipoteza în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Pentru argumentarea acestui motiv de recurs, pârâtul a făcut trimitere la neverificarea de către instanţa de apel a întrunirii în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale instituite prin dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil, precum şi la examinarea pretenţiilor formulate de reclamanţi doar prin prisma prevederilor art. 483 din Codul civil, text care – în opinia pârâtului, nu ar fi incident în speţă.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că tribunalul a omis să observe, într-adevăr, că prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 29 septembrie 2008 (la Judecătoria Vaslui), reclamanţii au indicat temeiul de drept al acţiunii ca fiind prevederile art. 480, 483 şi urm., respectiv art. 998-999 din Codul civil (fila 63 dosar), temei de drept care a fost reluat ulterior şi în faţa Judecătoriei Târgu Mureş, după strămutarea cauzei (fila 624 dosar).
Un atare neajuns, însă, nu este de natură a atrage casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind – potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, un motiv de modificare. Pe de altă parte, astfel cum s-a pronunţat în mod constant teoria şi practica judiciară în materie, însăşi instanţa de control judiciar este îndrituită a proceda la completarea argumentelor reţinute în sprijinul soluţiei adoptate de către instanţa a cărei hotărâre este atacată, în măsura în care apreciază că se impune menţinerea acesteia, în tot sau în parte.
Cum pârâtul-recurent a făcut trimitere la prevederile art. 998-999 din Codul civil şi cu prilejul argumentării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a examinat legalitatea soluţiei criticate prin prisma normei legale omise de către instanţa de apel în cele ce urmează, concomitent cu verificarea incidenţei în cauză a acestui din urmă motiv de recurs invocat, reţinând că tot aici se încadrează şi criticile referitoare la data punerii în întârziere, precum şi cele privind cumulul dobânzii cu actualizarea creanţei potrivit indicelui de inflaţie.
Astfel, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate argumentele invocate în apărare de către pârâtul-recurent relativ la antrenarea împotriva sa a răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din Codul civil, în contextul în care – deşi sentinţa civilă nr. 1427/9 decembrie 2002 a rămas definitivă la data de 26 aprilie 2006, fiind, prin urmare, executorie de la acel moment (conform prevederilor art. 376 alin. 1 din Codul de procedură civilă), a refuzat în mod constant predarea acestuia către reclamanţi, deşi a fost demarată procedura executării silite.
Cum privarea de proprietate reprezintă prin sine o faptă ilicită, în sensul normei legale evocate, este exclusă absenţa vinovăţiei, cum în mod greşit se pretinde, situaţie în care – fiind lipsiţi de dreptul de posesie asupra bunului imobil restituit, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului astfel suferit şi cuantificat în modalitatea expusă prin expertiza contabilă efectuată în cauză, potrivit unor criterii suficient de elocvente pentru a combate susţinerile pârâtului-recurent, astfel cum corect au detaliat acest ultim aspect primele două instanţe.
De asemenea, nu vor putea fi privite ca întemeiate nici criticile invocate prin raportare la prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în contextul în care prin sentinţa civilă nr. 1427/9 decembrie 2002 a Tribunalului Vaslui, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că imobilul restituit reclamanţilor nu se încadrează în norma legală amintită, motiv pentru care este nefondată şi cererea privind stabilirea întinderii prejudiciului conform prevederilor H.G. nr. 1886/2006, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că acest din urmă act normative a fost utilizat de către expert pentru evaluarea lipsei de folosinţă a terenului (în absenţa unor oferte publice de închiriere, astfel cum acestea au fost identificate în cazul construcţiilor).
Relativ la susţinerea conform căreia expertul s-ar fi raportat la o suprafaţă a construcţiei mai mare decât cea care a aparţinut autorului reclamanţilor, Curtea a făcut din nou trimitere la efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti anterior amintite, subliniind faptul că prin aceasta s-a dispus restituirea imobilului într-un perimetru clar determinat şi individualizat, conform expertizei tehnice efectuate în respectivul litigiu, nemaiputând fi repuse în discuţie aspecte definitiv dezlegate şi intrate în puterea lucrului judecat.
În schimb, s-a constatat că este întemeiată critica referitoare la momentul de la care pârâtul a fost obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, acesta neputând fi anterior datei de la care hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea a devenit executorie, în mod greşit apreciind primele două instanţe că ar opera o punere de drept în întârziere, de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1427/9 decembrie 2002.
De asemenea, s-a constatat că este parţial întemeiată şi critica referitoare la stabilirea obligaţiei de plată a dobânzii legale aplicate asupra debitului principal reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, reţinându-se sub acest aspect incidenţa prevederilor art. 1088 din Codul civil, în conformitate cu care daunele interese pentru neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată (pârâtul nefiind pus în întârziere pentru plata de despăgubiri înainte de declanşarea prezentului litigiu).
Nu va fi primită, însă, critica vizând cumulul ulterior al dobânzii legale cu actualizarea creanţei potrivit indicelui de inflaţie, constatându-se ca fiind corectă reţinerea de către primele două instanţe a naturii juridice distincte a celor două instituţii, în sensul în care dobânda reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată (daune moratorii), iar prin actualizarea cu inflaţia se urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii).
Prin urmare, constatând că din perspectiva celor anterior expuse este incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Vaslui – prin Primar şi a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de acesta împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în parte, cu consecinţa obligării pârâtului la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 571.637,88 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 27.04.2006 – 14.05.2008, actualizată şi capitalizată la finele lunii decembrie 2010, precum şi a sumei de 122.458,66 lei, reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal menţionat, calculată începând cu data de 13.05.2008 şi până la finele lunii decembrie 2010.
Pentru stabilirea întinderii prejudiciului astfel cuantificat, Curtea a precizat că a avut în vedere sumele stabilite în primă instanţă, conform expertizei tehnice efectuate, în sensul că, respectând algoritmul de calcul utilizat în anexa nr. 1 (filele 457-459 dosar fond), a procedat la deducerea din suma totală de 726.878,76 lei – reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 13.05.2005 – 14.05.2008, actualizată şi capitalizată la finele lunii decembrie 2010, a sumei de 155.240,88 lei – aferentă cu acelaşi titlu perioadei 13.05.2005 – 26.04.2006, iar din suma de 176.561,42 lei – reprezentând dobânda legală, s-a dedus suma de 54.102,76 lei – aferentă perioadei 13.05.2005 – 12.05.2008.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 28 noiembrie 2011 şi completată prin sentinţa civilă nr. 337 din 23 ianuarie 2012, respectiv dispoziţia privind actualizarea în continuare a debitului principal, potrivit indicelui de inflaţie, începând cu data de 01.01.2011 şi până la momentul plăţii efective, precum şi dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata în continuare a dobânzii legale, începând cu 01.01.2011 şi până la data achitării efective a debitului principal.
De asemenea, s-a menţinut dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Vaslui – în nume propriu şi Consiliul Local al Municipiului Vaslui, precum şi dispoziţia privind aplicarea prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 şi ale art. 274 din Codul de procedură civilă.
În fine, va fi păstrată soluţia respingerii de către tribunal a apelului declarat de reclamanţi şi de pârâţii Primarul Municipiului Vaslui – în nume propriu şi Consiliul Local al Municipiului Vaslui, iar conform celor expuse mai devreme în cuprinsul considerentelor prezentei decizii, a fost respins ca nefondat şi recursul declarat de aceştia.
