Din dispoziţiile art. 519 Cod procedură civilă, rezultă condiţiile pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. Una dintre aceste condiţii este aceea ca „problema de drept trebuie să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite din diverse cauze, cum ar fi: textul de lege are o formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare etc.” Prin urmare, nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea unor dispoziţii legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite, după cum nu pot face obiectul unei sesizări a instanţei supreme în condiţiile art. 519 şi urm. Cod procedură civilă, solicitările privind modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă în litigiul pendinte.
Încheierea din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea formulată de recurenta S.C. M. S.R.L. formulată în dosarul nr. xx73/196/2015, în cadrul cererii de recurs, s-a solicitat sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept de care depinde, în opinia recurentei, soluţionarea litigiului privind obligarea sa la plata către pârâta A.F.M. a taxei de poluare în cuantum de 3 % din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi neferoase.
În motivarea cererii, petenta a învederat instanţei de recurs următoarele:
Instanţa de fond a apreciat că „reclamanta (S.C. M. S.R.L.), în calitatea de achizitor de deşeuri feroase şi neferoase, are obligaţia de a vira 3% din veniturile realizate din vânzarea acestora”, în temeiul disp. art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 196/2005 (în forma în vigoare la data controlului) potrivit cărora: „(1) Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din:
a) o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, inclusiv a bunurilor destinate dezmembrării, obţinute de către generatorul deşeurilor, respectiv deţinătorul bunurilor destinate dezmembrării, persoană fizică sau juridică. Sumele se reţin prin stopaj la sursă de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de colectare şi/sau valorificare a deşeurilor, care au obligaţia să le vireze la Fondul pentru mediu”;
Cu alte cuvinte, instanţa de fond apreciază că sunt obligaţi la plata taxei de mediu nu doar generatorii deşeurilor, ci şi persoanele care valorifică aceste deşeuri, ceea ce reclamă intervenţia instanţei supreme pentru interpretarea textului legal în discuţie.
Intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii recurentei de sesizarea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că „chestiunile criticate nu necesită lămuriri suplimentare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cauzei”.
Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul disp. art. 519 Cod procedură civilă, este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit disp.art. 519 Cod procedură civilă,
„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.
Din dispoziţiile art. 519 Cod procedură civilă, rezultă următoarele condiţii pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept:
– existenţa unei chestiuni de drept. Problema de drept trebuie să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite din diverse cauze, cum ar fi: textul de lege are o formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare etc. Aşadar, nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea unor dispoziţii legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite, după cum nu pot face obiectul unei sesizări a instanţei supreme în condiţiile art. 519 şi urm. Cod procedură civilă, solicitările privind modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă în litigiul pendinte;
– problema de drept să se ridice în cadrul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei pendinte;
– chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Condiţiile susmenţionate sunt prevăzute de lege în mod cumulativ.
În speţă, Curtea apreciază că nu este îndeplinită prima condiţie, de vreme ce textul vizat de către recurentă şi pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de fond este unul clar, nefiind susceptibil decât de interpretare literală.
Aşa fiind, este de prisos verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii, impunându-se respingerea cererii de faţă şi fixarea termenului pentru judecarea în fond a recursului.
