Drept procesual civil. Contestaţie la executare. Calitatea de terţ la executarea silită şi termenul de introducere a contestaţiei la executare. Calitate procesuală pasivă dedusă implicit din coroborarea Legii 18/1991 cu Legea 215/2001 şi cu art. 274 Cod procedură civilă.
Problema executării silite a unui titlu executoriu obţinut de creditoare în contradictoriu cu debitoarea Comisia locală de fond funciar, obligată la daune cominatorii şi cheltuieli de judecată, comisie nu are personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu. Potrivit art. 52 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, care, în limitele competenţei sale şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, are calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă. Deci, legea stabileşte pentru comisiile locale o legitimare procesuală excepţională, circumscrisă litigiilor de fond funciar.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile HG nr. 890/2005, Comisiile locale de fond funciar se constituie şi funcţionează în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, având atribuţii în privinţa stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia şi a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi. Prin urmare, comisia îşi desfăşoară activitatea în numele şi pentru unitatea administrativ-teritorială, funcţionând ca autoritate în cadrul acesteia, ca un aparat de specialitate ce exercită, pentru persoana juridică, atribuţiile într-o anumită specialitate, respectiv în materie funciară, astfel că în planul dreptului material, titularul drepturilor şi al obligaţiilor rămâne tot unitatea administrativ-teritorială care îşi îndeplineşte atribuţiile în materie funciară prin comisia locală. Conform art. 21 din legea nr. 215/2001, se statuează în termeni imperativi că doar unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt titularele conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare.
Secţia Civilă I – Decizia nr.207/21 martie 2013
Prin contestaţia la executare înregistrată la data de 31.03.2009 pe rolul Judecătoriei Blaj sub dosar nr. 364/191/2009, contestatorii Consiliul Local C şi Comuna C au solicitat, în contradictoriu cu debitoarea-intimată RB şi cu terţul poprit DGFP, să se constate nulitatea absolută a tuturor formelor de executare întocmite de executorul judecătoresc SA în dosar nr. 1/2008 şi să se dispună încetarea executării pentru inexistenţa titlului executor împotriva contestatorilor şi pentru inexistenţa unui titlu executor susceptibil de executare silită.
Intimata a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, iar pe fond a solicitat respingerea ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 596/2009, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, a admis contestaţia la executare, a anulat ordonanţa de înfiinţare a popririi din data de 19.02.2009 şi a tuturor formelor de executare silită întocmite în dosarul execuţional nr. 1/2008 al B.E.J. SA, respectiv a ordonanţelor de poprire, proceselor verbale de stabilire a cheltuielilor de executare şi somaţiilor întocmite.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în dosarul execuţional nr. 1/2008 al B.E.J. SA a fost înregistrată cererea formulată de intimata RB având ca obiect executarea silită a sentinţei civile nr. 111/2007 a Judecătoriei Blaj şi deciziei civile nr. 801/2008 a Tribunalului Alba. Din analiza dosarului execuţional s-a reţinut că s-a solicitat executarea silită împotriva Primarului comunei C şi Comisiei locale C de aplicare a legii fondului funciar pentru daunele cominatorii şi cheltuieli de executare.
Contestatorii sunt terţi faţă de Comisia locală de fond funciar C, prin urmare fiind aplicabile prevederile art. 401 alin. 2 C. pr. civ., terţii afectaţi prin executarea silită putând formula contestaţie la executare pe toată durata executării silite, iar în cauză s-a făcut dovada că executarea silită început asupra contului contestatorului Consiliul Local al comunei C.
Contestaţia la executare s-a apreciat ca întemeiată şi a fost admisă, întrucât nu există niciun temei legal care să justifice urmărirea contului Comunei C, cont deschis la AFP, titularul contului fiind Consiliul Local al comunei C.
Verificând sentinţa civilă nr. 111/2007 a Judecătoriei Blaj şi decizia civilă nr. 801/2008 a Tribunalului Alba, prima instanţă a reţinut că acestea vizează obligarea Comisiei Locale de aplicare a legii fondului funciar C şi nu a Consiliului Local C. Prin urmare, în contestaţie nu interesează obiectul efectiv al executării silite (daune cominatorii) ci doar faptul că debitorul obligaţiei de plată stabilită prin hotărârile judecătoreşti menţionate este o altă persoană decât cea care deţine contul asupra căruia s-a solicitat executarea silită. Cum nu există solidaritate între Consiliul Local şi Comisia Locală de aplicarea legii fondului funciar şi cum executarea silită s-a pornit asupra contului deţinut de un terţ faţă de hotărârile judecătoreşti considerate de creditoare titluri executorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, calificat drept apel, creditoarea intimată RB solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii contestaţiei la executare pentru următoarele motive:
Prin decizia civilă nr. 211/A/2011, Tribunalul Alba a respins apelul intimatei-debitoare şi a obligat apelanta la plata în favoarea intimaţilor Consiliul Local C şi Primarul comunei C la plata sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, în fiecare comună se constituie o comisie pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Aceasta nu are buget propriu. Prin urmare, această comisie funcţionează în cadrul comunei, al unităţii administrativ teritoriale, iar nu în cadrul consiliului local.
Comuna, Primarul şi Consiliul local sunt trei entităţi administrative, trei persoane juridice diferite. Aşa fiind susţinerea recurentei potrivit căreia unitatea administrativ teritorială prin Consiliul local răspunde de faptul că terenul nu este pus la dispoziţia creditoarei de către reprezentantul sau primarul, este un amalgam, o identificare a celor trei entităţi prin reducere la una singură, ceea ce nu corespunde prevederilor legale.
Chiar dacă primarul reprezintă comuna, aceasta din urmă este cea care are calitatea de entitate în care funcţionează comisia de fond funciar iar nu instituţia primarului şi cu atât mai puţin a consiliului local. Ori, executarea s-a pornit împotriva instituţiei consiliului local şi a primarului. Primarul nu reprezintă comisia de fond funciar, decât dacă primeşte împuternicire în acest sens de la aceasta. Comisia este un organ local al administraţiei locale. Potrivit titlului executor aceasta este debitor, iar nu instituţia primarului, nici consiliul local.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata-debitoare RB, care a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei dată în apel şi a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii contestaţiei la executare.
Prin decizia civilă nr. 133/2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul creditoarei, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În considerentele deciziei s-a reţinut în esenţă că tribunalul nu a analizat excepţia tardivităţii contestaţiei, deşi de soluţionarea ei depindea examinarea celorlalte critici.
Prin decizia civilă nr. 143/A/2012, Tribunalul Alba a respins apelul creditoarei împotriva hotărârii primei instanţe şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimaţilor suma de 6500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs creditoarea care a solicitat modificarea hotărârilor instanţei de fond în sensul respingerii contestaţiei, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 207/2013 Curtea de Apel a admis recursul declarat de creditoarea RB împotriva deciziei civile nr. 143/A/2012 pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I Civilă în sensul că a admis apelul declarat de aceeaşi creditoare împotriva sentinţei civile nr. 596/2009 pronunţată de Judecătoria Blaj în dosar nr. 364/191/2009, pe care a schimbat-o în parte şi în consecinţă:
A admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatorii Consiliul Local al Comunei C şi Comuna C, prin Primar, în contradictoriu cu creditoarea RB, Biroul Executorului Judecătoresc SA şi terţul poprit DGFP.
Au fost menţinute actele de executare din dosar execuţional nr. 1/2008 al BEJ SA pentru creanţa de 8587,65 lei, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin titlurile executorii şi cheltuieli parţiale de executare.
Au fost anulate actele de executare din dosar execuţional nr. 1/2008 ale BEJ SA pentru creanţa reprezentând daune cominatorii şi restul cheltuielilor de executare.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei civile nr. 596/2009 cu privire la excepţia de tardivitate şi la cheltuielile de judecată stabilite de instanţa de fond.
Au fost obligaţi intimaţii contestatori Consiliul Local al Comunei C şi Comuna C prin Primar să plătească creditoarei RB suma de 97 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:
Contestaţia la executare a fost formulată de Consiliul Local C şi de Comuna C prin primar. Titlurile executorii ce fac obiectul executării silite sunt obţinute de creditoarea RB în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală de fond funciar C. Ca urmare, sub aspect procesual, s-a reţinut că contestatorii au calitatea de terţi în executarea silită, astfel că termenul de formulare a contestaţiei este cel prevăzut de art. 401 alin. 2 C. pr. civ., potrivit căruia contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului. În cauză, ceea ce se execută este o sumă de bani, asupra căreia Comuna C susţine că are un drept de proprietate. Potrivit înscrisurilor de la dosar, aceasta, prin organele sale deliberative şi executive, a luat cunoştinţă de executare la data de 17.03.2009, când executarea silită nu era finalizată, aşa încât excepţia tardivităţii a fost respinsă în mod corect.
Împrejurarea că primarul comunei a avut cunoştinţă de executare încă din 2008 nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece acesta a primit somaţia emisă de executor şi a promovat contestaţie la executare în calitate de reprezentant al comisiei Locale de fond funciar şi nu în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că instanţa de apel a respins în mod corect excepţia tardivităţii contestaţiei, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 401 alin. 2 C. pr. civ. şi nu a art. 401 pct. 1 ind. 1 C. pr. civ., cum eronat susţine recurenta. Ca urmare, criticile privind excepţia tardivităţii au fost respinse ca nefondate.
În ce priveşte motivul de recurs privind modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local şi a lipsei de interes în promovarea contestaţiei, Curtea a constatat că, potrivit art. 36 alin. 4 lit. a din Legea nr. 215/2001, această autoritate publică locală are atribuţii privind aprobarea bugetului local, astfel că, de vreme ce executarea s-a solicitat a fi făcută din contul comunei, administrat de Consiliul Local, această parte justifică şi legitimare procesuală şi interes în promovarea contestaţiei de faţă.
Cu privire la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, Curtea a constatat că instanţa de apel nu a analizat această excepţie raportat la argumentele invocate de intimata creditoare RB. Astfel, tribunalul a reţinut netemeinicia acestei excepţii întrucât procedura executării silite este expres reglementată de legiuitor. Creditoarea a invocat excepţia susţinând că în cauză au figurat ca părţi contestatorii Consiliul Local şi Primarul, fără ca titularul de drept, Comuna C, să fie citat. Curtea a constatat că aceste susţineri sunt eronate, întrucât în cauză Primarul a fost citat în calitate de reprezentat al Comunei, ca urmare, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii este corectă.
Cu privire la motivele de recurs vizând fondul cauzei, Curtea a constatat că hotărârile ce fac obiectul executării silite în dosarul execuţional nr. 1/2008 al BEJ SA, sunt sentinţa civilă nr. 111/2007 a Judecătoriei Blaj şi decizia civilă nr. 801/2008 a Tribunalului Alba.
Prin sentinţa civilă nr. 111/2007, Judecătoria Blaj a admis în parte acţiunea reclamantei RB în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală de fond funciar C (primar) şi Comisia judeţeană de fond funciar A (instituţia prefectului), care au fost obligate, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere, să procedeze la întocmirea documentaţiei pentru reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi punerea în posesie pentru suprafaţa de 24,33 ha. Această dispoziţie din sentinţă a fost menţinută prin decizia civilă nr. 828/2007 a Tribunalului Alba.
Prin decizia civilă nr. 801/2008 a Tribunalului Alba au fost respinse contestaţiile în anulare formulate de SCDVV Blaj şi Comisia locală de fond funciar C împotriva deciziei civile nr. 828/2007, iar contestatoarele au fost obligate la plata sumei de 7800 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei RB
În dosarul nr. 1/2008, executorul judecătoresc a pornit executarea silită pentru recuperarea cheltuielilor de judecată şi a daunelor cominatorii stabilite prin titlurile executorii împotriva Comisiei locale de fond funciar C, care figurează ca debitoare în aceste titluri executorii.
Comisia locală de fond funciar nu are personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu. Potrivit art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile HG nr. 890/2005, Comisiile locale de fond funciar se constituie şi funcţionează în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, având atribuţii în privinţa stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia şi a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi.
Legea stabileşte pentru comisiile locale o legitimare procesuală excepţională, circumscrisă litigiilor de fond funciar. Astfel, conform art. 52 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, care, în limitele competenţei sale şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, are calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă. Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a înţeles să recunoască comisiei calitate procesuală specială, numai în materie funciară, în pricinile izvorâte din legile fondului funciar, în sensul că stă singură în proces. Dar comisia îşi desfăşoară activitatea în numele şi pentru unitatea administrativ-teritorială, funcţionând ca autoritate în cadrul acesteia, ca un aparat de specialitate ce exercită, pentru persoana juridică, atribuţiile într-o anumită specialitate, respectiv în materie funciară.
Recunoaşterea de către legiuitor a calităţii procesuale acestei comisii, care nu este o persoană juridică cu capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, vizează exercitarea, respectiv îndeplinirea în nume propriu doar a drepturilor şi obligaţiilor procesuale. În planul dreptului material, titularul drepturilor şi al obligaţiilor rămâne tot unitatea administrativ-teritorială care îşi îndeplineşte atribuţiile în materie funciară prin comisia locală.
Că este aşa rezultă şi din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001. Alineatul 1 din această normă juridică statuează în termeni imperativi că doar unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt titularele conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare.
Teza finală a primului alineat statuează că unitatea administrativ-teritorială este titulară de drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii, fără a face distincţie între raporturi de drept substanţial sau procesual.
Potrivit art. 21 alin. 5 teza 2 din lege, despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată şi rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local.
Interpretând sistematic şi teleologic dispoziţiile art. 21 din Legea administraţiei publice locale rezultă că atunci când o autoritate publică constituită la nivelul unităţii administrative, potrivit legii – cum este cazul Comisiei locale de fond funciar – a fost parte în proces, cea care trebuie să îndeplinească obligaţiile impuse prin hotărâre judecătorească definitivă, inclusiv de natură pecuniară, este unitatea administrativ-teritorială, singura care dispune de patrimoniu propriu, sumele urmând a fi asigurate din bugetul local.
Numai interpretând în acest mod prevederile legale menţionate, se poate da eficienţă juridică dispoziţiilor art. 52 alin. 3 din Legea nr. 18/1991. Potrivit acestora, prevederile art. 274 din C. pr. civ., referitoare la cheltuielile de judecată, sunt aplicabile în procesele de fond funciar în care comisia locală are calitate procesuală. Aceasta înseamnă că în proces, obligaţia de plată a eventualelor despăgubiri, inclusiv a cheltuielilor de judecată se stabileşte în sarcina Comisiei, ca parte în proces, dar executarea efectivă a obligaţiei de plată nu o poate face această autoritate care nu are patrimoniu propriu, deci nu are buget.
Ca urmare, faţă de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, coroborate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 18/1991 şi cu cele cuprinse în HG nr. 890/2005, titularul obligaţiei de plată este unitatea administrativ-teritorială, chiar dacă nu a fost parte în proces, întrucât Comisia locală de fond funciar a acţionat ca o autoritate publică cu activitate administrativă în cadrul unităţii administrativ-teritoriale. Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, Comisia a stat în proces în locul persoanei juridice de drept public, dar calitatea sa de parte a vizat numai drepturile şi obligaţiile procesuale, legitimarea sa procesuală fiind circumscrisă, potrivit art. 52 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, la limitele competenţei sale, strict determinată de lege (atribuţii în privinţa stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia şi a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi).
Curtea nu a primit susţinerile contestatorilor intimaţi, în sensul că cea care trebuie să plătească creanţele stabilite prin titlurile executorii, este comisia locală şi nu unitatea administrativ-teritorială. O asemenea interpretare presupune a accepta ideea că, de la început, legiuitorul a stabilit în sarcina Comisiei o obligaţie imposibil de executat, aceea de plată a despăgubirilor, câtă vreme nu recunoaşte dreptul acestei autorităţi la un patrimoniu propriu.
Pe de altă parte, acceptând ipoteza susţinută de contestatori, înseamnă implicit a accepta că, recunoscând în procesele de fond funciar purtate în contradictoriu cu comisia locală, dreptul părţii la cheltuieli de judecată, în condiţiile în care această obligaţie urmează a fi îndeplinită de o autoritate ce nu are patrimoniu propriu, legiuitorul a consacrat un drept iluzoriu, ce este imposibil de executat, ceea ce este incompatibil cu dreptul la un proces echitabil, recunoscut şi garantat de art. 6 din CEDO.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că obligaţia de plată stabilită prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus se impune a fi executată de contestatoarea Comuna C, singura care are, potrivit legii, patrimoniu propriu, şi în cadrul căreia a fost constituită Comisia locală de fond funciar.
Ca urmare, soluţiile instanţelor de fond prin care au reţinut că unitatea administrativ-teritorială nu poate fi obligată la plata despăgubirilor stabilite prin titlurile executorii au fost pronunţate cu interpretarea greşită a textelor legale reţinute anterior, astfel că sub acest aspect, criticile recurentei au fost apreciate ca fondate.
În ce priveşte critica referitoare la susceptibilitatea executării daunelor cominatorii, hotărârilor, Curtea a constatat că executarea silită a fost pornită pentru recuperarea cheltuielilor de judecată şi a daunelor cominatorii.
Referitor la cheltuielile de judecată la care a fost obligată Comisia locală, Curtea a reţinut că acestea reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, aptă de a face obiectul executării silite. Ca urmare, de vreme ce debitoarea nu a făcut plata de bună-voie, în mod legal creditoarea a procedat la punerea în executare a titlurilor pentru recuperarea cheltuielilor de judecată.
În ce priveşte însă executarea daunelor cominatorii, Curtea a constatat că acestea au caracter provizoriu şi ca urmare, reprezintă o creanţă incertă şi nelichidă. Prin decizia nr. 20/2005, dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, s-a statuat că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite. Aceasta înseamnă că creditorul trebuie să facă dovada prejudiciului încercat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de a face şi apoi poate executa silit despăgubirile ce acoperă acest prejudiciu. Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte în decizia menţionată, daunele cominatorii constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată şi cu posibilitatea ca instanţa de judecată să le modifice dacă va considera necesar. Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de judecată îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că criticile recurentei referitoare la susceptibilitatea executării silite a daunelor cominatorii nu sunt fondate, iar actele de executare privind aceste daune sunt nelegale.
